Nu suntem toți egali!

Fundamentele egalității și ierarhiei naturale

Omul este o ființă paradoxală: egal în esență, inegal în manifestare.¹ Această realitate fundamentală definește condiția umană și fundația oricărei societăți civilizate. Suntem egali în fața divinității și a legii pentru că împărtășim aceeași natură umană, aceeași demnitate ontologică, aceleași drepturi inalienabile care derivă din însăși existența noastră ca ființe raționale și libere.

Dar această egalitate fundamentală nu se extinde asupra manifestărilor noastre în lume. Aici, diferența este regula, nu excepția. Natura însăși ne-a înzestrat diferit: cu talente distincte, cu capacități variate, cu vocații diverse. Societatea dezvoltă și rafinează aceste diferențe naturale prin educație, experiență și exercițiul continuu al competențelor. A pretinde că toate aceste manifestări sunt egale înseamnă a nega evidența și a insulta înțelepciunea care a creat această diversitate.

Ordinea socială nu este o construcție arbitrară, ci o reflectare a acestei realități naturale. Fiecare rol în societate corespunde unor competențe specifice, unor responsabilități diferite, unor contribuții de natură și amploare distincte. Această ierarhie funcțională nu contrazice egalitatea în demnitate, ci o completează, oferind fiecăruia locul său natural în marea simfonie a existenței colective.

Doctrina neobolșevică și negarea realității

Ideologia contemporană care pretinde egalitatea absolută în toate domeniile reprezintă o revenire la doctrinele bolșevice sub o formă aparent mai civilizată. Această gândire, pe care o putem numi neobolșevică, neagă nu doar evidența empirică, ci însăși structura ontologică a realității sociale.

Neobolșevicii contemporani nu mai folosesc violența fizică pentru a impune nivelarea, ci manipularea emoțională și retorica falsului umanism. Ei prezintă diferențierea pe bază de competență ca fiind „discriminare" și transformă orice recunoaștere a excelenței într-o presupusă insultă adusă… mediocrității. Această strategie este mai subtilă decât teroarea bolșevică clasică, dar nu mai puțin distructivă.

Atacul nu se desfășoară frontal, ci prin eroziune graduală. Se începe cu subminarea respectului pentru competențele intelectuale, se continuă cu relativizarea valorii pregătirii specializate, și se ajunge la negarea oricărei diferențe între profesii, indiferent de complexitatea, responsabilitatea sau impactul social al acestora. Este o strategie de demolare sistematică a principiilor care susțin orice civilizație avansată.

Ordinea constituțională și reflectarea ierarhiei naturale

Constituția oricărei națiuni civilizate recunoaște implicit această diferențiere naturală prin instituirea unor puteri distincte, cu responsabilități și atribuții diferite. Puterea judecătorească, executivă și legislativă nu sunt egale în funcție, ci complementare în misiune. Fiecare are rolul său specific, definit de natura competențelor necesare și de amploarea responsabilității sociale.

Magistratul nu este superior ca ființă umană, dar rolul său în societate cere calități specifice: integritate absolută, cunoștințe juridice profunde, capacitatea de a judeca imparțial și devotamentul exclusiv față de justiție. Acestea nu sunt preferințe arbitrare, ci cerințe obiective derivate din natura însăși a funcției judecătorești.

Renunțarea la recunoașterea acestor diferențe funcționale ar însemna prăbușirea însăși a structurii sociale. O societate care nu mai distinge între competențe și responsabilități diferite este o societate care a renunțat la progres și s-a condamnat la stagnare.

Sacrificiul și recompensa în ordinea socială

Orice rol social superior în complexitate și responsabilitate implică sacrificii specifice. Cel care își dedică viața unei profesii de înaltă responsabilitate renunță la libertatea celui care prestează munci simple. El nu poate improviza, nu poate fi superficial, nu poate avea priorități private care să interfereze cu devotamentul său profesional.

În cazul celor care administrează justiția, acest sacrificiu este total: renunțarea la orice activitate care ar putea crea conflicte de interese, la oportunități de îmbogățire prin alte căi, la libertatea de a-și alege „clientela” sau de a-și orienta energia către proiecte personale. Această renunțare nu este o limitare arbitrară, ci o cerință obiectivă a independenței și imparțialității necesare justiției.

În schimbul acestui sacrificiu, societatea datorează o recunoaștere corespunzătoare. Nu din generozitate sau privilegiu, ci din necesitatea de a menține un echilibru just între ce se cere și ce se oferă. Când acest echilibru se rupe, fie prin creșterea exagerată a cerințelor, fie prin diminuarea recompenselor, întreaga instituție se prăbușește.

Diferența de putere nu dispare în societatea egalitaristă

Nivelarea prin mediocritate nu este doar o problemă practică, ci o tragedie filozofică. Ea neagă însăși valorea diversității umane și reduce bogăția existenței la un numitor comun anost. Într-o lume perfect egalizată, nu ar mai exista stimulente pentru dezvoltarea talentelor excepționale, nu ar mai fi nevoie de efort susținut pentru atingerea excelenței, nu ar mai exista măcar conceptul de progres.

Această viziune uniformizatoare trădează o neînțelegere profundă a naturii umane. Omul nu aspiră la mediocritate, ci la excelență. El nu își găsește împlinirea în identitatea cu masă, ci în dezvoltarea unicității sale. O societate care înăbușă aceste aspirații naturale creează nu egalitate, ci frustrare universală.

Mai mult, nivelarea absolută este în sine o imposibilitate logică. Chiar și în cea mai egalitaristă societate, vor exista cei care impun această egalitate și cei cărora li se impune. Diferența de putere nu dispare, ci se ascunde sub masca ideologiei. Rezultatul nu este egalitatea, ci dominația celor care manipulează conceptul de egalitate.

Democrația începe în diversitate și se sfârșește în cel mai mic numitor comun

Salvarea unei societăți care a căzut în capcana nivelării începe cu recunoașterea acestor adevăruri fundamentale. Nu toți oamenii sunt egali în toate privințele și această inegalitate nu este o nedreptate, ci o realitate pe care trebuie să o acceptăm și să o valorificăm constructiv.

Egalitatea în demnitate poate și trebuie să coexiste cu inegalitatea în funcție, competență și responsabilitate. O societate matură face această distincție fără a cădea nici în extrema discriminării arbitrare, nici în extrema nivelării absurde. Ea oferă oportunități egale, dar acceptă și/sau răsplătește rezultate inegale.

Această înțelegere nu este elitistă sau antidemocratică. Dimpotrivă, ea este singura bază pe care se poate construi o democrație funcțională, o economie prosperă și o cultură vibrantă. Doar acceptând și valorificând diversitatea umană putem crea o societate în care fiecare își găsește locul potrivit și contribuie la binele comun conform capacităților sale naturale.

În final, respectul pentru diferențele de competență și responsabilitate nu diminuează respectul pentru ființa umană, ci îi oferă expresia sa cea mai completă. O societate care prețuiește atât egalitatea fundamentală, cât și diversitatea manifestărilor umane, este o societate care permite fiecăruia să-și împlinească potențialul și să contribuie la progresul colectiv fără a fi redus la cele mai mic numitor comun al existenței.

1. Acest articol a fost scris în urma discuției privind pensiile speciale ale magistraților și a unei reacții în spațiul public în sensul că vidanjorul duce o muncă mai grea decât magistratul și, în consecință, ar trebui remunerat corespunzător.