Cum sunt manipulați oamenii inteligenți. Cazul Georgescu.
How Intelligent People Are Manipulated. The Georgescu Case.
Una dintre cele mai persistente iluzii pe care le avem despre noi înșine este aceea că inteligența ne protejează împotriva manipulării. Suntem tentați să credem că propaganda, dezinformarea și tehnicile de influență funcționează în special asupra oamenilor slab informați, lipsiți de educație sau incapabili să gândească critic, în timp ce o persoană inteligentă, educată și obișnuită să analizeze argumente ar fi, într-un fel, imună. Inteligența nu elimină vulnerabilitatea la manipulare, iar în anumite împrejurări poate chiar să o facă mai greu de observat, deoarece un om inteligent dispune de instrumente intelectuale mai sofisticate cu care își poate apăra convingerile deja formate.
Problema nu este numai dacă știm să gândim, ci și în ce moment începem să gândim, ce anume ne-a determinat să alegem o anumită premisă și dacă folosim inteligența pentru a descoperi adevărul sau pentru a demonstra că ceea ce credem deja trebuie să fie adevărat.
Un cadru foarte util pentru înțelegerea acestui fenomen este modelul tripartit asociat cercetărilor lui Keith Stanovich (nu sunt 3 entități separate, ci niveluri diferite ale procesării cognitive):
a) Mintea autonomă este rapidă, intuitivă și în mare parte automată. Ea reacționează la pericol, nedreptate, amenințare, apartenență, furie, teamă sau entuziasm înainte ca noi să construim o analiză conștientă.
b) Mintea algoritmică este cea care ne permite să procesăm informații complexe, să urmărim argumente, să facem conexiuni și să găsim explicații. Este nivelul cel mai apropiat de ceea ce numim în mod obișnuit inteligență.
c) Mintea reflexivă are însă o altă funcție. Ea examinează scopul și direcția raționamentului nostru, ne permite să ne întrebăm dacă premisa de la care am pornit este corectă și, mai ales, dacă aplicăm propriilor convingeri aceleași standarde de probă pe care le cerem adversarilor.
Această distincție explică unul dintre marile paradoxuri ale manipulării oamenilor inteligenți. O persoană poate avea o minte algoritmică excepțională și, în același timp, o disponibilitate redusă de a-și supune propriile convingeri examinării reflexive. Poate analiza sute de informații, poate descoperi contradicții, poate construi argumente extrem de elaborate și poate demonta cu precizie afirmațiile adversarilor, fără să observe că întregul proces intelectual a început după ce concluzia fusese deja aleasă. În asemenea situații, inteligența nu mai funcționează ca un judecător care cântărește probele, ci ca un avocat foarte talentat care a primit deja clientul și trebuie acum să construiască cea mai bună apărare posibilă. Cu cât avocatul este mai bun, cu atât argumentația va părea mai convingătoare, inclusiv pentru persoana care o produce.
Tocmai aici devine interesantă manipularea modernă. Forma ei cea mai eficientă nu îi spune neapărat omului ce trebuie să creadă, ci îi oferă cadrul în interiorul căruia va ajunge singur la concluzia dorită. Îi indică cine trebuie suspectat, ce instituții nu mai sunt credibile, cine reprezintă „sistemul”, cine este victima acestuia și ce tip de informație trebuie interpretat ca dovadă. După ce cadrul a fost instalat, individul este chiar încurajat să cerceteze, să compare, să caute contradicții și să-și folosească inteligența. Manipularea devine astfel mult mai puternică decât simpla propagandă, deoarece concluzia nu mai este percepută ca fiind primită de la altcineva. Omul are sentimentul că a descoperit-o singur, prin propriul efort intelectual, iar contestarea acelei concluzii începe să fie percepută nu doar ca un atac asupra unei opinii, ci ca o contestare a propriei sale capacități de judecată.
Aici intervine un element care schimbă fundamental mecanismul manipulării: rețelele sociale. Problema lor nu constă doar în faptul că prin ele circulă informații false, teorii conspiraționiste sau propagandă. Problema mai profundă este că arhitectura lor favorizează exact tipul de procesare în care mintea autonomă are avantaj. Viteza, fluxul continuu de informație, videoclipurile scurte, notificările, titlurile construite pentru a provoca reacții, imaginile șocante, indignarea, frica și recompensele sociale imediate creează un mediu în care suntem împinși să reacționăm înainte de a reflecta.
Un clip de douăzeci de secunde nu ne cere să construim un model complex al realității. Ne cere să simțim ceva (confirmarea identității, sentimentul că cineva ne atacă grupul, sentimentul că am descoperit ceva ce ceilalți nu știu - „uite ce nu vor să știi”, „presa nu îți va spune asta”, „șterg videoclipul în curând”, „distribuie înainte să dispară” sau „adevărul pe care sistemul îl ascunde”). Nu există aproape niciun spațiu natural între stimul și reacție în care să apară întrebarea reflexivă: „Stai puțin, de unde știu că este adevărat?”.
Aici găsim este una dintre marile diferențe dintre consumul tradițional de informație și fluxul algoritmic. Atunci când citești un articol lung sau o carte, ritmul îți permite să te oprești, să recitești, să compari și să formulezi obiecții. Într-un feed construit pentru continuitate, oprirea este exact comportamentul pe care platforma nu are niciun motiv să-l încurajeze. Modelul de business este bazat pe atenție, iar atenția este menținută mai eficient prin reacție decât prin reflecție. Platforma nu trebuie să aibă o ideologie și nici să urmărească în mod conștient manipularea politică pentru ca acest efect să apară. Este suficient ca sistemul să optimizeze pentru engagement.
Mai mult, rețelele sociale introduc și presiunea reacției publice. Nu doar vedem informația, ci ni se oferă instantaneu posibilitatea de a da like, de a distribui, de a comenta și de a ne poziționa. Astfel, reacția noastră inițială poate deveni publică înainte să fi avut timp să o examinăm. Din acel moment intervine un alt mecanism psihologic: consecvența. După ce am distribuit o informație și am spus public „asta este adevărul”, devine psihologic mai dificil să revenim și să spunem „m-am grăbit, informația era greșită”. Nu mai trebuie să corectăm doar o idee în propria minte. Trebuie să corectăm o poziție pe care am prezentat-o în fața grupului nostru.
Cu atât mai mult apreciez oamenii care recunosc public ca au greșit, ca s-au grăbit, deși nu este cel mai ușor lucru de gestionat. Și am avut ocazia să văd astfel de oameni în ultima vreme, inclusiv persoane publice.
De aceea am scris articole în care am arătat ca nu Digital Services Act (DSA) este răspunsul corect de la Bruxelles, ci o nouă arhitectură a rețelelor de socializare, cu un nou model de business. Pentru ca traseul ideal al gândirii ar trebui să fie acesta: apare stimulul, mintea autonomă produce o reacție, mintea algoritmică analizează informația, iar mintea reflexivă verifică premisele, sursele, propriile biasuri și explicațiile alternative. Rețelele sociale pot comprima acest proces până când el devine: stimul, emoție, reacție, distribuire. Mintea reflexivă ajunge prea târziu, când deja vor fi produse toate consecințele, iar revenirea este mult mai dificilă. De fapt, după ce am reacționat, mintea algoritmică intra în funcțiune doar ca să verifice dacă reacția inițială a fost justificată și să o apere. Începem să căutăm informații care confirmă ceea ce tocmai am distribuit, să găsim argumente care ne justifică poziția și să interpretăm criticile ca atacuri. Inteligența intră în scenă după emoție și devine avocatul acesteia.
Acesta este unul dintre motivele pentru care oamenii inteligenți nu sunt protejați automat de mediul digital. Ei pot fi chiar foarte buni la etapa care urmează reacției automate. Pot găsi articole, studii, declarații, documente, fragmente video și precedente care susțin concluzia, iar întrebarea reflexivă fundamentală poate să nu mai apară niciodată: „De ce am pornit tocmai de la această concluzie?”.
Din această perspectivă, cazul Călin Georgescu și anularea alegerilor prezidențiale din România devin deosebit de interesante. Dincolo de dezbaterea juridică referitoare la temeinicia, proporționalitatea și standardul probator al unei asemenea măsuri, evenimentul a produs ceva mult mai profund în societatea românească: două cadre interpretative aproape incompatibile, în interiorul cărora aceleași fapte au început să capete semnificații complet diferite.
Pentru o parte dintre susținătorii lui Georgescu, anularea alegerilor a devenit chiar confirmarea tezei potrivit căreia acesta lupta împotriva unui sistem care nu ar fi acceptat pierderea controlului. Aici putem observa foarte clar interacțiunea dintre cele trei niveluri ale gândirii. Mintea autonomă reacționează la o imagine extraordinar de puternică din punct de vedere emoțional: „am votat, candidatul nostru a câștigat primul tur, iar alegerile au fost anulate”. Această propoziție este mult mai ușor de procesat decât argumentația constituțională privind integritatea procesului electoral. Ea produce imediat sentimentul unei nedreptăți.
Mintea algoritmică începe apoi să construiască explicația, căutând precedente, contradicții instituționale, declarații politice, probleme de procedură, inconsecvențe și orice alte informații care pot susține ipoteza că sistemul a intervenit pentru a elimina un candidat incomod. Dacă mintea reflexivă nu intervine suficient, întrebarea nu mai este „care dintre explicațiile posibile este cel mai bine susținută de probe?”, ci „cum demonstrez că explicația pe care am acceptat-o deja este corectă?”.
Se formează astfel o buclă epistemică extrem de puternică. Dacă Georgescu afirmă că sistemul se teme de el, iar instituțiile statului intervin, intervenția poate fi reinterpretată automat ca dovadă că afirmația inițială era adevărată. Cu cât instituțiile intervin mai puternic, cu atât convingerea poate deveni mai puternică. Dacă apar investigații, acestea pot fi interpretate ca persecuție. Dacă apar informații negative în presă, ele pot fi interpretate ca propagandă. Dacă experții critică anumite afirmații ale candidatului, experții pot fi considerați parte a sistemului. Dacă platformele elimină anumite conturi sau conținuturi, măsura poate fi prezentată drept cenzură. În acest punct, teoria riscă să se confirme, pentru că atât dovezile favorabile, cât și cele contrare sunt absorbite de aceeași explicație.
Ar fi însă o eroare majoră să folosim această analiză exclusiv pentru susținătorii lui Georgescu. Exact același mecanism cognitiv poate funcționa în tabăra opusă. O persoană care pornește de la convingerea că Georgescu reprezintă un pericol fundamental pentru democrație, pentru securitatea națională sau pentru orientarea occidentală a României poate ajunge să considere aproape orice măsură luată împotriva lui drept justificată prin însăși existența pericolului perceput. În această logică, faptul că instituțiile au intervenit poate deveni suficient pentru a demonstra că intervenția era necesară, iar orice întrebare referitoare la probe, proporționalitate, competență, procedură sau standardele constituționale poate fi privită cu suspiciune.
Aceasta este una dintre caracteristicile cele mai importante ale polarizării strategice: ambele tabere ajung să creadă că ele analizează faptele, în timp ce ceilalți sunt manipulați. Fiecare grup devine extraordinar de sensibil la biasurile adversarului și surprinzător de tolerant cu propriile biasuri. În ambele cazuri avem inteligență, analiză și argumentare, dar nu avem neapărat aceeași disponibilitate pentru examinarea reflexivă a propriei poziții.
Rețelele sociale amplifică această polarizare pentru că nu ne arată pur și simplu informații. Ele învață din comportamentul nostru. Dacă ne oprim asupra unui anumit tip de conținut, dacă îl apreciem, îl comentăm sau îl distribuim, sistemul primește un semnal. În timp, poate apărea senzația că „toată lumea vorbește despre asta” sau că „este evident ce se întâmplă”, când de fapt vedem o selecție personalizată a realității. Nu trebuie să existe cineva care decide manual ce trebuie să credem. Este suficient un sistem care descoperă ce ne captează atenția și ne oferă mai mult din acel lucru.
Acest mecanism este extrem de important pentru înțelegerea polarizării. Doi oameni pot fi inteligenți, educați, bine intenționați și sincer preocupați de adevăr, dar dacă timp de luni de zile primesc selecții radical diferite ale realității, vor începe să considere irațională poziția celuilalt. Fiecare are sute de exemple care îi confirmă perspectiva. Fiecare poate spune „am văzut cu ochii mei”. Și fiecare are dreptate într-un sens foarte limitat: chiar a văzut. Problema este ceea ce nu a văzut.
Anularea alegerilor a avut, în plus, o caracteristică ce a făcut situația excepțional de vulnerabilă la asemenea mecanisme. Explicația juridică și instituțională a unei asemenea măsuri este inevitabil complexă, în timp ce explicația emoțională este devastator de simplă: „oamenii au votat, iar votul lor a fost anulat”. Prima presupune discuții despre competențe constituționale, integritatea procesului electoral, egalitatea de șanse, transparența finanțării, influența digitală și standardul necesar pentru protejarea ordinii democratice. A doua încape într-o singură frază și activează imediat mintea autonomă. În mediul rețelelor sociale, cele două explicații nu concurează în condiții egale. Una necesită timp și efort cognitiv. Cealaltă produce instantaneu o emoție.
Același lucru este valabil și în sens invers. Formula „alegerile au fost atacate de Rusia” este cognitiv mai simplă decât analiza gradului în care fiecare probă disponibilă susține o anumită formă de interferență, efectele acesteia, legătura cu un candidat și justificarea juridică a anulării întregului proces electoral. Și această formulă poate activa mintea autonomă prin teamă și sentimentul amenințării. De aceea, problema nu este să alegem care tabără are voie să folosească explicații simple, ci să observăm că orice explicație care ne produce imediat certitudine ar trebui să fie tocmai aceea pe care o examinăm cu cea mai mare atenție.
Mai există un aspect important. Manipularea eficientă nu presupune neapărat inventarea nemulțumirii. De cele mai multe ori, ea exploatează ceva ce există deja. Neîncrederea în instituții poate avea cauze reale. Corupția poate fi reală. Incompetența politică poate fi reală. Presa poate greși. Instituțiile pot comunica prost. Partidele pot dezamăgi. Oamenii pot avea motive perfect legitime să fie furioși. Tocmai de aceea, reducerea întregului fenomen Georgescu la ideea că „niște oameni au fost manipulați pe TikTok” este superficială. Propaganda cea mai eficientă nu creează întotdeauna fisura. O găsește, o amplifică și îi oferă o explicație.
Adevăratul test al gândirii critice nu este, prin urmare, capacitatea de a descoperi contradicțiile adversarului, ci capacitatea de a formula cea mai puternică obiecție împotriva propriei poziții. Pentru cine consideră că anularea alegerilor a reprezentat o acțiune ilegitimă a sistemului, întrebarea reflexivă ar trebui să fie: „ce dovezi m-ar putea convinge că integritatea procesului electoral a fost într-adevăr compromisă într-o măsură care justifica o intervenție excepțională?”. Pentru cine consideră anularea complet justificată, întrebarea echivalentă ar trebui să fie: „ce dovezi m-ar putea convinge că măsura a fost disproporționată, insuficient fundamentată sau că standardul aplicat creează un precedent periculos?”. Dacă răspunsul sincer al oricăreia dintre tabere este „nimic”, nu mai avem o investigație asupra realității, ci apărarea unei identități.
Aici se vede cel mai bine diferența dintre cele trei forme de procesare. Mintea autonomă spune: „simt că ceva este profund greșit”. Mintea algoritmică spune: „pot găsi argumentele care demonstrează de ce am dreptate”. Mintea reflexivă întreabă: „ce m-ar face să accept că s-ar putea să mă înșel?”. Prima reacționează. A doua argumentează. A treia verifică inclusiv persoana care argumentează (va amintiți de celebrul articol al lui Dennis Portman, personaj care nu există?).
Și poate tocmai aceasta este una dintre cele mai mari probleme ale ecosistemului informațional actual. Rețelele sociale sunt extraordinar de eficiente în a activa prima minte, foarte bune în a furniza material celei de-a doua și mult mai puțin potrivite pentru a crea condițiile necesare celei de-a treia. Mintea autonomă primește emoția. Mintea algoritmică primește mii de fragmente cu care poate construi argumentul. Mintea reflexivă are nevoie de ceea ce mediul digital ne oferă din ce în ce mai puțin: timp, distanță, incertitudine, context și disponibilitatea de a nu reacționa imediat.
De aceea, persoana cea mai vulnerabilă la manipulare nu este neapărat aceea care nu gândește. Poate fi tocmai persoana convinsă că manipularea funcționează numai asupra celorlalți. Poate cunoaște propaganda, poate identifica biasurile cognitive, poate vorbi despre algoritmi și dezinformare și poate avea o capacitate extraordinară de analiză, dar toate acestea devin insuficiente dacă instrumentele respective sunt îndreptate exclusiv către tabăra adversă.
Poate că, în cele din urmă, întrebarea esențială nu este „cum pot fi oamenii aceia atât de ușor manipulați?”. Formularea însăși conține capcana, pentru că ne așază pe noi în categoria celor care văd și pe ceilalți în categoria celor care nu văd. Întrebarea mult mai dificilă este: „ce informație, dacă s-ar dovedi adevărată, m-ar determina pe mine să-mi schimb părerea?”. În momentul în care putem răspunde sincer și concret la această întrebare, mintea reflexivă începe să-și facă treaba.
Iar poate cea mai bună protecție împotriva manipulării nu este să fim convinși că suntem suficient de inteligenți încât să nu cădem niciodată în capcană. Este să înțelegem că mediul informațional în care trăim este construit într-un mod care recompensează viteza reacției, intensitatea emoției și certitudinea, exact în momentele în care noi am avea nevoie de încetinire, îndoială și reflecție.
Inteligența ne poate ajuta să găsim o mie de argumente pentru ceea ce credem deja. Mintea reflexivă este cea care ne obligă să căutăm argumentul care ne-ar putea demonstra că ne-am înșelat.
Iar rețelele sociale ne pun în fața unei provocări fără precedent: ne cer să reacționăm exact acolo unde, poate mai mult ca niciodată, ar trebui să învățăm să ne oprim înainte de a reacționa.
English Version
One of the most persistent illusions we hold about ourselves is that intelligence protects us against manipulation. We are tempted to believe that propaganda, disinformation and influence techniques work mainly on people who are poorly informed, who lack education or who are unable to think critically, while an intelligent, educated person used to analysing arguments would somehow be immune. Intelligence does not remove vulnerability to manipulation, and in certain circumstances it can even make it harder to notice, because an intelligent person has more sophisticated intellectual tools with which to defend beliefs that have already been formed.
The problem is not only whether we know how to think, but also when we begin to think, what led us to choose a particular premise, and whether we use our intelligence to discover the truth or to prove that what we already believe must be true.
A very useful framework for understanding this phenomenon is the tripartite model associated with the research of Keith Stanovich (these are not three separate entities, but different levels of cognitive processing):
a) The autonomous mind is fast, intuitive and largely automatic. It reacts to danger, injustice, threat, belonging, anger, fear or enthusiasm before we build any conscious analysis.
b) The algorithmic mind is what allows us to process complex information, follow arguments, make connections and find explanations. It is the level closest to what we usually call intelligence.
c) The reflective mind, however, has a different function. It examines the purpose and the direction of our reasoning, it allows us to ask whether the premise we started from is correct and, above all, whether we apply to our own convictions the same standards of proof we demand from our opponents.
This distinction explains one of the great paradoxes of the manipulation of intelligent people. A person can have an exceptional algorithmic mind and, at the same time, very little willingness to submit their own beliefs to reflective examination. They can analyse hundreds of pieces of information, discover contradictions, build extremely elaborate arguments and take apart their opponents’ claims with precision, without noticing that the whole intellectual process began after the conclusion had already been chosen. In such situations, intelligence no longer works as a judge weighing the evidence, but as a very talented lawyer who has already been given a client and now has to build the best possible defence. The better the lawyer, the more convincing the argument will seem, including to the person producing it.
This is precisely where modern manipulation becomes interesting. Its most effective form does not necessarily tell people what to believe. It offers them the frame inside which they will reach the desired conclusion on their own. It indicates who should be suspected, which institutions are no longer credible, who represents “the system”, who is its victim and what kind of information should be read as evidence. Once the frame has been installed, the individual is even encouraged to investigate, to compare, to look for contradictions and to use their intelligence. Manipulation becomes far more powerful than plain propaganda, because the conclusion is no longer perceived as something received from someone else. The person feels they discovered it alone, through their own intellectual effort, and challenging that conclusion starts to feel not just like an attack on an opinion, but like a challenge to their own capacity for judgement.
At this point an element enters that fundamentally changes the mechanism of manipulation: social networks. Their problem is not only that false information, conspiracy theories or propaganda circulate through them. The deeper problem is that their architecture favours exactly the type of processing in which the autonomous mind has the advantage. Speed, the continuous flow of information, short videos, notifications, headlines built to provoke reactions, shocking images, indignation, fear and immediate social rewards create an environment in which we are pushed to react before we reflect.
A twenty-second clip does not ask us to build a complex model of reality. It asks us to feel something (the confirmation of an identity, the sense that someone is attacking our group, the sense that we have found out something the others do not know: “look at what they don’t want you to know”, “the press won’t tell you this”, “they’re deleting the video soon”, “share it before it disappears” or “the truth the system is hiding”). There is almost no natural space between stimulus and reaction in which the reflective question could appear: “Hold on, how do I know this is true?”.
Here we find one of the great differences between the traditional consumption of information and the algorithmic flow. When you read a long article or a book, the rhythm allows you to stop, to reread, to compare and to formulate objections. In a feed built for continuity, stopping is exactly the behaviour the platform has no reason to encourage. The business model is based on attention, and attention is held more efficiently through reaction than through reflection. The platform does not need to have an ideology, nor to consciously pursue political manipulation, for this effect to appear. It is enough for the system to optimise for engagement.
Social networks also introduce the pressure of a public reaction. We do not merely see the information. We are instantly offered the possibility to like it, to share it, to comment and to take a position. Our initial reaction can therefore become public before we have had the time to examine it. From that moment another psychological mechanism comes into play: consistency. Once we have shared a piece of information and said publicly “this is the truth”, it becomes psychologically harder to come back and say “I rushed, the information was wrong”. We no longer have to correct just an idea in our own mind. We have to correct a position we presented in front of our group.
This is why I have all the more respect for people who publicly admit that they were wrong, that they rushed, even though this is not the easiest thing to handle. And I have had the chance to see such people recently, public figures among them.
It is also why I have written articles arguing that the Digital Services Act (DSA) is not the right answer from Brussels, and that what is needed instead is a new architecture for social networks, with a new business model. Because the ideal path of thinking should be this: the stimulus appears, the autonomous mind produces a reaction, the algorithmic mind analyses the information, and the reflective mind checks the premises, the sources, our own biases and the alternative explanations. Social networks can compress this process until it becomes: stimulus, emotion, reaction, sharing. The reflective mind arrives too late, once all the consequences have already been produced, and turning back is much harder. In fact, after we have reacted, the algorithmic mind only starts working in order to check whether the initial reaction was justified and to defend it. We begin to look for information that confirms what we have just shared, to find arguments that justify our position and to read criticism as attack. Intelligence comes on stage after emotion and becomes its lawyer.
This is one of the reasons why intelligent people are not automatically protected in the digital environment. They may in fact be very good at the stage that follows the automatic reaction. They can find articles, studies, statements, documents, video fragments and precedents that support the conclusion, while the fundamental reflective question may never appear at all: “Why did I start from this particular conclusion?”.
From this perspective, the Călin Georgescu case and the annulment of the presidential election in Romania become particularly interesting. Beyond the legal debate about the grounds, the proportionality and the standard of proof for such a measure, the event produced something much deeper in Romanian society: two almost incompatible interpretive frames, inside which the same facts began to take on completely different meanings.
For some of Georgescu’s supporters, the annulment of the election became the very confirmation of the thesis that he was fighting a system which would not have accepted losing control. Here we can see very clearly the interaction between the three levels of thinking. The autonomous mind reacts to an image that is extraordinarily powerful in emotional terms: “we voted, our candidate won the first round, and the election was cancelled”. That sentence is far easier to process than the constitutional argument about the integrity of the electoral process. It immediately produces the feeling of an injustice.
The algorithmic mind then begins to build the explanation, looking for precedents, institutional contradictions, political statements, procedural problems, inconsistencies and any other information that can support the hypothesis that the system intervened in order to remove an inconvenient candidate. If the reflective mind does not intervene enough, the question is no longer “which of the possible explanations is best supported by the evidence?”, but “how do I prove that the explanation I have already accepted is the correct one?”.
An extremely powerful epistemic loop is formed in this way. If Georgescu says the system is afraid of him, and state institutions then intervene, the intervention can automatically be reinterpreted as proof that the initial claim was true. The more forcefully the institutions intervene, the stronger the conviction can become. If investigations are opened, they can be read as persecution. If negative information appears in the press, it can be read as propaganda. If experts criticise certain claims made by the candidate, the experts can be considered part of the system. If the platforms remove certain accounts or content, the measure can be presented as censorship. At this point the theory risks confirming itself, because both the favourable and the contrary evidence are absorbed by the same explanation.
It would be a major error, however, to use this analysis only for Georgescu’s supporters. Exactly the same cognitive mechanism can operate in the opposing camp. A person who starts from the conviction that Georgescu represents a fundamental danger to democracy, to national security or to Romania’s Western orientation can end up treating almost any measure taken against him as justified by the very existence of the perceived danger. In this logic, the fact that the institutions intervened can become sufficient to demonstrate that the intervention was necessary, and any question about evidence, proportionality, competence, procedure or constitutional standards can be viewed with suspicion.
This is one of the most important features of strategic polarisation: both camps come to believe that they are the ones analysing the facts, while the others are being manipulated. Each group becomes extraordinarily sensitive to the biases of its opponents and surprisingly tolerant of its own. In both cases we have intelligence, analysis and argument, but not necessarily the same willingness to submit our own position to reflective examination.
Social networks amplify this polarisation because they do not simply show us information. They learn from our behaviour. If we linger on a certain type of content, if we like it, comment on it or share it, the system receives a signal. In time, the feeling can appear that “everyone is talking about this” or that “it is obvious what is going on”, when in fact we are seeing a personalised selection of reality. There does not need to be anyone deciding by hand what we should believe. A system that discovers what captures our attention and gives us more of it is enough.
This mechanism is extremely important for understanding polarisation. Two people can be intelligent, educated, well intentioned and sincerely concerned with the truth, but if for months on end they receive radically different selections of reality, they will start to consider the other’s position irrational. Each has hundreds of examples confirming their perspective. Each can say “I saw it with my own eyes”. And each is right in a very limited sense: they really did see it. The problem is what they did not see.
The annulment of the election also had a feature that made the situation exceptionally vulnerable to such mechanisms. The legal and institutional explanation for such a measure is inevitably complex, while the emotional explanation is devastatingly simple: “people voted, and their vote was cancelled”. The first requires discussion of constitutional competences, the integrity of the electoral process, equality of opportunity, transparency of financing, digital influence and the standard needed to protect the democratic order. The second fits into a single sentence and immediately activates the autonomous mind. In the environment of social networks, the two explanations do not compete on equal terms. One needs time and cognitive effort. The other produces an emotion instantly.
The same is true in reverse. The formula “the election was attacked by Russia” is cognitively simpler than an analysis of the degree to which each available piece of evidence supports a particular form of interference, of its effects, of the connection with a candidate and of the legal justification for annulling the entire electoral process. This formula too can activate the autonomous mind, through fear and the sense of threat. The problem, therefore, is not to decide which camp is allowed to use simple explanations, but to notice that any explanation which gives us instant certainty should be precisely the one we examine most carefully.
There is one more important aspect. Effective manipulation does not necessarily require inventing the grievance. Most of the time it exploits something that already exists. Distrust in institutions can have real causes. Corruption can be real. Political incompetence can be real. The press can get things wrong. Institutions can communicate badly. Parties can disappoint. People can have perfectly legitimate reasons to be angry. That is exactly why reducing the whole Georgescu phenomenon to the idea that “some people were manipulated on TikTok” is superficial. The most effective propaganda does not always create the fracture. It finds it, amplifies it and offers it an explanation.
The real test of critical thinking is therefore not the ability to find the contradictions in your opponent’s position, but the ability to formulate the strongest objection against your own. For anyone who considers the annulment of the election an illegitimate action by the system, the reflective question should be: “what evidence could convince me that the integrity of the electoral process really was compromised to a degree that justified an exceptional intervention?”. For anyone who considers the annulment completely justified, the equivalent question should be: “what evidence could convince me that the measure was disproportionate, insufficiently grounded, or that the standard applied creates a dangerous precedent?”. If the honest answer from either camp is “nothing”, then what we have is no longer an investigation into reality, but the defence of an identity.
This is where the difference between the three forms of processing shows most clearly. The autonomous mind says: “I feel that something is deeply wrong”. The algorithmic mind says: “I can find the arguments that show why I am right”. The reflective mind asks: “what would make me accept that I might be wrong?”. The first reacts. The second argues. The third also checks the person doing the arguing (do you remember the famous article by Dennis Portman, a person who does not exist?).
And perhaps this is one of the biggest problems of the current information ecosystem. Social networks are extraordinarily efficient at activating the first mind, very good at supplying material to the second, and far less suited to creating the conditions the third one needs. The autonomous mind gets the emotion. The algorithmic mind gets thousands of fragments with which to build the argument. The reflective mind needs what the digital environment offers us less and less: time, distance, uncertainty, context and the willingness not to react immediately.
That is why the person most vulnerable to manipulation is not necessarily the one who does not think. It can be exactly the person convinced that manipulation works only on other people. They may know propaganda, may identify cognitive biases, may talk about algorithms and disinformation and may have an extraordinary capacity for analysis, but all of this becomes insufficient if those instruments are pointed exclusively at the opposing camp.
Perhaps, in the end, the essential question is not “how can those people be so easily manipulated?”. The formulation itself contains the trap, because it places us in the category of those who see and the others in the category of those who do not. The much harder question is: “what information, if it turned out to be true, would make me change my mind?”. The moment we can answer that question honestly and concretely, the reflective mind starts doing its job.
And perhaps the best protection against manipulation is not being convinced that we are intelligent enough never to fall into the trap. It is understanding that the information environment we live in is built in a way that rewards speed of reaction, intensity of emotion and certainty, exactly at the moments when what we would need is slowing down, doubt and reflection.
Intelligence can help us find a thousand arguments for what we already believe. The reflective mind is what forces us to look for the argument that could show us we were wrong.
And social networks put us in front of an unprecedented challenge: they ask us to react exactly where, perhaps more than ever, we should be learning to stop before we react.

