Argumentele corecte care sună greșit. Președintele CSM: pensiile speciale „mici” de 11.000 lei.
În câteva minute de interviu, președintele CSM, dna jud. Elena Costache, a reușit să facă ceva ce politicul nu realizase în 35 de ani: să unească întreaga țară împotriva magistraților. „O pensie de 11.000 de lei mi se pare puțin" - zece cuvinte care au transformat ceea ce se dorea a fi o pledoarie pentru pensiile speciale ale magistraților într-un scandal național.
Acesta reprezintă un caz de studiu perfect despre cum poți avea dreptate din punct de vedere tehnic, dar să eșuezi spectaculos în comunicarea publică. Ca persoană cu o formare în domeniul juridic, înțeleg perfect provocările pe care le întâmpină specialiștii când trebuie să traducă chestiunile juridice (legaleza) în limbajul accesibil publicului larg. Și eu mă confrunt uneori cu aceleași dificultăți - nu din lipsă de empatie, ci pentru că mintea tehnică are tendința să se concentreze pe precizie și pe aspectele procedurale, în detrimentul impactului emoțional al mesajului.
Doar că nu trebuie să uităm niciodată că noi vorbim unor oameni, iar oamenii filtrează totul nu într-un context perfect logico-rațional, ci emoțional, prin propriile experiențe.
Anatomia unei comunicări eșuate
Declarația că o pensie de 11.000 de lei este „mică" nu este doar o gafă de comunicare - este un exemplu perfect despre cum perspectiva tehnică poate umbri perspectiva socială. Din perspectiva unui magistrat care câștigă 20.000 de lei net lunar, această pensie reprezintă într-adevăr o reducere drastică la 55% din venit. Însă din perspectiva unui român care supraviețuiește cu o pensie medie de aproximativ 3.000 de lei, aceeași sumă e de aproape patru ori mai mare decât ce primește el.
Un pensionar care a muncit 35 de ani ca profesor, medic sau inginer se întreabă firesc: „De ce munca mea nu valorează la fel de mult? De ce viața mea de după pensionare nu merită același nivel de confort? În ce fel jobul unui magistrat este de patru ori mai important decât al meu?" Aceste întrebări nu sunt răutăcioase - sunt perfect legitime și vin din sentimentul foarte uman că toată munca cinstită merită respect și recunoaștere.
Aici regăsim prima lecție fundamentală de comunicare: contextul receptorului este la fel de important ca mesajul transmis. Când vorbești în spațiul public, nu te adresezi colegilor de breaslă, ci unei audiențe care măsoară orice declarație prin prisma propriei experiențe de viață.
Argumentul valid, comunicarea eșuată
În esență, doamna jud. Costache încerca să explice ceva just: un magistrat care nu poate să își suplimenteze veniturile în timpul carierei din cauza incompatibilităților prevăzute în legislație trebuie să aibă, după ieșirea din sistem, o pensie care să îi mențină un nivel de trai decent, apropiat de nivelul pe care l-a avut înainte. Altfel, independența sa financiară devine o poveste frumoasă care nu rezistă la contactul cu realitatea.
Ideea de bază este simplă: pensia ar trebui să îți permită să trăiești la un nivel apropiat cu perioada activă, nu să te transforme într-un om care trebuie să își reinventeze viața profesională la pensie. Pensionarea înseamnă recunoașterea faptului că omul nu mai are energia, sănătatea sau dorința de a fi productiv profesional - altfel nu s-ar numi pensionare, ci doar schimbare de job. Pentru magistrat, acest principiu devine și mai important, pentru că el nu a putut niciodată să dezvolte „planuri B" financiare în timpul carierei din cauza incompatibilităților prevăzute de lege. Pensia de serviciu („pensia specială”) este, în această logică, garanția că renunțarea la alte venituri în timpul carierei vor fi compensate printr-o pensie care să îi permită o retragere adevărată, nu doar o schimbare de job la vârsta pensionării.
Toate acestea sunt argumente valide din punct de vedere tehnic.
Problema este că publicul nu procesează informația în mod rațional, ci emoțional. Când auzi „11.000 de lei pensie mică" în timp ce tu te gândești cum să plătești toate facturile și să îți mai rămână bani și pentru mâncare pentru toată luna, primul tău instinct nu este să analizezi restricțiile de incompatibilitate ale magistratului. Primul tău instinct este să simți indignare la ceea ce percepi ca fiind o deconectare totală de realitate.
Doamna jud. Costache a sărit direct la explicațiile tehnice, ignorând complet starea emoțională a celor care o ascultau. A sunat ca un bogat care se plânge că mașina sa de lux consumă prea mult în fața unor oameni care merg pe jos.
Nu poți să ceri respect pentru argumentele tale până nu arăți respect pentru experiența celui care te ascultă. Aceasta nu înseamnă să renunți la precizia tehnică sau să îți compromiți principiile. Înseamnă să le îmbraci în înțelegere umană și să recunoști că adevărul tehnic fără empatie socială devine aroganță percepută.
Paradoxul independenței prin dependență
Argumentația că independența magistraților depinde de bani, totuși, creează un paradox fundamental pe care judecătorul Simina Tănăsescu l-a identificat cu o claritate șocantă în opinia sa dintr-o decizie CCR din 2020, despre care am scris aici. Sistemul hibrid actual - partea contributivă plus suplimentul din bugetul de stat - creează exact opusul independenței: o dependență structurală de deciziile puterii politice.
Adevărul este că sistemul actual nu garantează independența reală a magistraților, ci creează doar iluzia acesteia. Un judecător care știe că pensia sa depinde de deciziile politice ale parlamentului nu poate fi cu adevărat independent, indiferent de cât de multe legi, inclusiv Constituția, proclamă această independență.
Soluția nu este să ceri mai mulți bani de la aceiași politicieni de care vrei să fii independent. Soluția este să ceri să fie construit un sistem de pensii ocupaționale, bazat pe fonduri separate, gestionate independent, care să elimine orice posibilitate de șantaj financiar din partea puterii politice.
Limbajul puterii versus limbajul serviciului
Cea mai mare problemă de comunicare a doamnei jud. Costache a fost adoptarea inconștientă a „limbajului puterii" în loc de „limbajul serviciului". Întreaga sa retorică transmite ideea că magistrații sunt o categorie aparte care merită un tratament special, nu niște servitori publici care au ales o profesie cu responsabilități mari.
Limbajul puterii își asumă superioritatea și cere respect pe baza statutului. Limbajul serviciului tratează cu Respect pe cei cărora i se adresează, își asumă Responsabilitatea misiunii încredințate și câștigă, la rândul lui, respectul celorlalți prin Rezultate. Primul spune „suntem unici și merităm mai mult", al doilea spune „ne-am asumat o misiune dificilă și vrem să o îndeplinim cu demnitate".
Diferența nu este doar de nuanță - este de filozofie fundamentală despre relația dintre autorități/instituții și cetățeni.
Defectul profesional care devine handicap social
Această abordare tehnică și lipsită de empatie nu este întâmplătoare. Este, de fapt, un defect profesional care și-a găsit drumul și în comunicarea publică. Magistrații sunt antrenați să gândească și să scrie tehnic, fără nuanțe emoționale. Hotărârile lor judecătorești sunt documente sterile care se concentrează exclusiv pe aspectele juridice.
Știu din experiența proprie că atunci când magistrații români redactează hotărâri judecătorești ce fac obiectul unor cereri de extradare/mandate de executare a pedepsei, colegii lor din alte țări se plâng că textele sunt atât de tehnice și lipsite de context încât devin foarte greu de înțeles pentru sistemele juridice diferite. Magistrații noștri scriu ca niște roboți juridici - eficienți din punct de vedere tehnic, dar complet deconectați de dimensiunea umană a cazurilor pe care le judecă.
Această „robotizare" profesională i-a transformat într-o categorie percepută ca fiind rece, distantă și elitistă. Când acest stil de comunicare iese din sălile de judecată și intră în spațiul public, rezultatul este dezastruos.
Rolul unui interviu: povestirea, nu predicarea
Un interviu nu este o hotărâre judecătorească sau un referat tehnic. Este o conversație care trebuie să creeze o legătură între cel care vorbește și cel care ascultă. Rolul unui interviu este să convingă și să construiască încredere, nu să demonstreze superioritatea tehnică a celui intervievat.
Doamna jud. Costache a tratat interviul ca pe o pledoarie în fața unei instanțe, când de fapt era o conversație cu oameni care nu înțeleg limbajul juridic și care au nevoie să simtă că magistratul înțelege lumea în care trăiesc ei și că le cere sprijinul ca mai departe magistrații să își îndeplinească rolul cu care au fost învestiți constituțional chiar de către ei.
Casta sau serviciul public?
Cea mai gravă consecință a acestei comunicări dezastruoase este că a întărit percepția că magistrații formează o castă privilegiată, deconectată de realitatea cetățenilor obișnuiți. Această percepție nu este doar nedreaptă pentru magistrații integri - este toxică pentru întreg sistemul democratic.
O justiție percepută ca făcând parte dintr-o castă nu poate fi niciodată o justiție în care cetățenii au încredere. Iar fără încrederea publică, independența tehnică devine irelevantă, pentru că nimeni nu mai respectă deciziile unei instanțe pe care o percepe ca fiind părtașă sau elitistă.
Pentru a-și recâștiga credibilitatea, magistrații trebuie să facă o schimbare fundamentală de perspectivă: de la mentalitatea de castă privilegiată la cea de serviciu public. Aceasta înseamnă să comunice ca niște oameni care servesc alți oameni, nu ca niște tehnocrați care administrează un sistem abstract.
Independența nu este un privilegiu care se acordă, ci o garanție a responsabilității față de ceilalți. Iar singura modalitate de a beneficia de aceasta independență este să demonstrezi că o folosești în slujba tuturor cetățenilor, nu doar în beneficiul propriei categorii profesionale.
Drumul către încrederea publică nu este cu sens unic
Comunicarea funcționează ca traficul: trebuie să meargă în ambele sensuri pentru a fi eficientă. Magistrații români au transformat-o într-o stradă cu sens unic pentru că ei dau sentința, ceilalți execută. Acum ei decid, ceilalți acceptă.
Doamna Costache a condus cu viteză pe această stradă cu sens unic, fără să observe că a intrat într-o zonă pietonală plină de oameni care mergeau în direcția opusă. Rezultatul era previzibil: un accident în care toată lumea a ieșit rănită.
Dacă magistrații nu vor înțelege că adevărata comunicare înseamnă să asculți la fel de mult cât vorbești, vor continua să provoace accidente în fiecare intersecție cu opinia publică.
Și într-o democrație, toate străzile ar trebui să aibă dublu sens.
Faci o confuzie între un fapt real și o interpretare subiectivă folosind o generalizare pripită („toată țara”), și folosești in discursul tau o falsă cauzalitate simplificată (un singur fapt = efect național absolut).
Unde ai văzut tu că s-a unit o țară întreagă împotriva magistraților. Și efectiv nu pot sa se unească împotriva magistraților, că ei nu fac politică, ci poate împotriva politicienilor...dar ura de clasă este o manipulare ordinară, ce are că scop sa se devieze atenția către un țap ispășitor....
În realitate, reacțiile au fost diverse: unii au criticat, alții au ignorat, iar o parte (în special magistrați sau susținători ai lor) au apărat poziția.
A spune „toată țara” este o exagerare retorică, nu o constatare obiectivă.
În realitate, percepția negativă față de pensiile magistraților era deja prezentă, iar declarația a funcționat mai degrabă ca factor declanșator al unor reacții ale celor care deja erau în luptă împotriva pensiilor magistraților...
Politicienii preferă să atace un „dușman vizibil” (pensiile mari) în loc să rezolve problema reală (veniturile mici ale majorității), pentru că e mai simplu, mai ieftin și mai eficient electoral.
Reducerea pensiilor mari e prezentată ca „act de justiție socială”, ceea ce sună bine electoral. În schimb, creșterea pensiilor mici presupune resurse bugetare și decizii economice nepopulare (taxe mai mari, deficit crescut), deci e mai greu de asumat.
Se numește deplasarea atenției -(scapegoating). În loc să explice de ce pensiile mici nu cresc suficient (lipsa de resurse, politici economice slabe, inechități în sistem), politicienii mută atenția pe „excepții” – pensiile mari. Astfel, oamenii nu mai analizează problema reală (nivelul general scăzut al traiului), ci se revoltă împotriva unui grup restrâns.