Există un test simplu pentru orice program de guvernare românesc: deschizi capitolul de finanțe și vezi dacă cifrele de plecare sunt reale sau cosmetizate. Programul prezentat de premierul desemnat Eugen Tomac trece acest test.
Și totuși, exact pe terenul unde programul e cel mai onest, finanțele, se vede și cea mai mare slăbiciune a lui. Pentru că un diagnostic corect nu se transformă automat într-un tratament care se poate plăti.
Promisiuni multe, bani neînsumați
Programul recunoaște criza fiscală, apoi, în următoarele capitole, cheltuiește ca și cum criza ar fi fost deja rezolvată. Cincisprezece la sută din buget pentru educație până în 2030. Un procent din PIB pentru cercetare. Cinci la sută din PIB pentru apărare până în 2035. Indexarea pensiilor. Plafon ridicat la Pilonul 3. Scutiri de contribuții pentru mame. Subvenții agricole de ordinul miliardelor de lei pentru porci, păsări, irigații. Fiecare măsură, luată separat, vine însoțită de formula liniștitoare „impact bugetar marginal” sau „cost bugetar zero”. Problema e că nimeni nu adună la final.
Un program serios scris în 2026, an de recesiune tehnică și de consolidare fiscală forțată, ar fi trebuit să aibă o anexă cu costuri agregate și surse de finanțare. Acest program nu o are. Ipoteza implicită pare să fie că reducerea evaziunii la TVA va acoperi totul. Dar aceea este o țintă, nu o certitudine bugetară. Au promis-o aproape toate guvernele. Niciunul nu a livrat-o la scara anunțată. A construi un program întreg pe presupunerea că de data asta colectarea se va repara singură înseamnă a paria viitorul fiscal al țării pe cea mai veche promisiune neîndeplinită a statului român.
În plus, există o inițiativă în Parlament care ar putea realiza acest lucru, e promovată de partidul AUR - să înțelegem de aici că va fi susținută de guvernare?
Diferența aceasta, între capitolul care cere austeritate și toate celelalte care cer bani, rămâne nerezolvată de la prima până la ultima pagină. Programul nu spune cine pierde. Or, guvernarea reală începe exact acolo unde un program de campanie se oprește: la întrebarea cine plătește și cine așteaptă.
Calendarul care se contrazice singur
A doua mare problemă este timpul. Programul își propune absorbția integrală a granturilor din PNRR până la 31 august 2026. Adică în mai puțin de trei luni de la învestirea unui guvern care abia se formează. Totuși, documentul recunoaște onest că aproximativ 65 de jaloane sunt la risc și că mai sunt legi grele de adoptat, între care legea salarizării unitare, restantă din 2023.
Aici onestitatea diagnosticului se ciocnește de optimismul țintei. Analiștii care urmăresc dosarul vorbesc deschis despre șanse mici de a evita pierderile fără un guvern cu puteri depline și consens politic rapid. Să scrii „absorbție 100 la sută” pe acest fundal nu mai e ambiție, e voință declarată în locul unei strategii de execuție. Ar fi fost mai credibil un obiectiv de salvare a ce se poate salva, formulat chiar de program în alt capitol, decât cifra rotundă și liniștitoare de 100%.
Două viteze în același document
Cine citește tot programul observă că nu a fost scris cu aceeași mână până la capăt. Primele capitole, economie, finanțe, energie, digitalizare, sunt dense, cu indicatori, ținte numerice și termene. Capitolul energie, în special, e printre cele mai mature, cu cifre de capacitate verificabile.
Spre final însă, ritmul scade. Mediu, cultură, societate civilă, diaspora devin liste de intenții cu verbe vagi: „se consolidează”, „se dezvoltă”, „se actualizează”. Strategii naționale anunțate fără ținte, fără termene, uneori finanțate din sume modeste de fonduri europene, ca și cum statul și-ar externaliza propriile funcții de bază. Această dependență de banii externi pentru lucruri elementare e o vulnerabilitate în sine: dacă fondurile întârzie sau regulile se schimbă, iar viitorul cadru financiar 2028 până la 2034 este încă în negociere, reformele rămân pe hârtie.
Iar Prioritatea Zero, reforma administrativ-teritorială, e tratată cu o seninătate care ignoră istoria. Programul spune că pragurile de comasare a comunelor „se calibrează tehnic, nu politic”. E o iluzie. Comasarea a sute de unități administrative și crearea de regiuni cu personalitate juridică este una dintre cele mai explozive teme din politica românească, una care a eșuat de fiecare dată când a fost încercată. Logica reformei e corectă, chiar necesară. Dar a presupune consensul politic în loc de a-l demonstra, și a-i aloca doar șase luni de pregătire, înseamnă a subestima exact obstacolul care a doborât toate tentativele anterioare.
Justiția: direcția bună, detaliul lipsă, capcana ascunsă
Capitolul dedicat justiției merită o privire separată, pentru că aici miza nu e doar bugetară, ci ține de însăși natura statului de drept.
Ce e de apreciat: programul leagă explicit reforma justiției de recomandările Comisiei de la Veneția și ale Comisiei Europene privind statul de drept. Opțiunea declarată pentru aliniere europeană este corectă. La fel, măsurile de digitalizare sunt sensibile și utile: dosarul electronic judiciar, procedurile la distanță, și mai ales tabloul lunar public de performanță, cu durata dosarelor, posturile vacante și dosarele cu risc de prescripție. Transparența aceasta, dacă se aplică, e printre cele mai bune idei din tot documentul, fiindcă pune presiune pe sistem prin lumină, nu prin control politic.
Dar capitolul are și goluri, și niște capcane.
Golul este lipsa detaliului acolo unde detaliul e totul. Programul anunță „finalizarea pachetului legislativ de reformă”, fără să spună ce conține acel pachet. În materie de legi ale justiției, diavolul a locuit întotdeauna în amendamentul de la articolul cutare, nu în titlul capitolului. Tocmai acești termeni vagi au fost, istoric, poarta prin care s-au strecurat modificările care au slăbit independența judecătorilor și procurorilor. Un program onest ar fi trebuit să spună exact ce propune, ca să poată fi judecat după faptă, nu după intenție.
Capcana este eliminarea camerei preliminare, prezentată drept simplă măsură de „eficientizare a judecății”. E adevărat că procedura prelungește procesele și că reforma ei e o cerere veche. Dar camera preliminară nu e doar o etapă birocratică, e filtrul în care se verifică legalitatea probelor și a trimiterii în judecată, o garanție pentru drepturile acuzatului. A o elimina pur și simplu, fără a explica ce mecanism de protecție îi ia locul, riscă să transforme o reformă de viteză într-o pierdere de garanții procesuale. Viteza în justiție e un scop legitim. Dar graba, în justiția penală, se plătește în condamnări fragile și în procese pierdute ulterior la CEDO.
La fel de delicată e propunerea privind „eficientizarea regulilor de desemnare a procurorilor care anchetează infracțiunile comise de magistrați”. Sună tehnic și inofensiv. Dar exact aici se află linia roșie pe care Comisia de la Veneția a trasat-o în trecut, când a mai fost folosită ca instrument de intimidare. Cine atinge acest mecanism trebuie să o facă la vedere, cu garanții explicite, altfel orice „eficientizare” va fi citită, pe bună dreptate, ca o tentativă de a controla cine îi anchetează pe cei puternici. La fel se poate spune și despre „promovarea meritocratică a magistraților prin îmbunătăţirea procedurilor de avansare în funcții superioare”, care sper că nu se găsește în vreo procedură de vetting, dar, în lipsa unei formule clare, cum putem face aprecierile corecte și cum poate fi votat un astfel de program vag?
Mai există o propunere care merită semnalată: „reducerea duratei proceselor prin decizii de principiu pentru cazurile frecvente.”
Sună rezonabil. Și parțial este, fiindcă România chiar suferă de practică neunitară, instanțe care dau soluții diferite la spețe identice. Numai că instrumentele pentru a unifica jurisprudența există deja: recursul în interesul legii și hotărârea pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ambele pronunțate de Înalta Curte și obligatorii pentru toate instanțele. Dacă „deciziile de principiu” sunt doar o reîntărire a acestor mecanisme, e bine. Dacă însă ascund ideea unui precedent obligatoriu de tip nou, care leagă mâinile judecătorului în aprecierea faptelor concrete ale fiecărei cauze, atunci intrăm pe un teren delicat pentru un sistem de drept continental, în care judecătorul trebuie să rămână liber să cântărească circumstanțele individuale. Viteza nu trebuie să devină uniformizare forțată. Iarăși, programul nu lămurește, iar lămurirea contează.
În ceea ce privește „generalizarea procedurilor la distanță”, atâta timp cât este o opțiune a părții la proces, este în regulă, dar niciodată ea nu trebuie sa fie o alegere a legiuitorului și nici măcar a judecătorului, din rațiuni pe care le-am explicat deja în studii publicate.
Propunerile structurale din justiție sunt rezonabile. Programul admite că termenul din 2026 pentru penitenciarele de la Buzău și Prahova este nerealist și că funcționalitatea reală vine abia în 2027 până la 2028. Relansarea Cartierului pentru Justiție din București, proiect cu un deceniu de întârzieri și finanțare de la Banca Mondială, e binevenită dacă vine cu un termen asumat public, nu cu încă o promisiune fără dată.
Remarc Codex-ul societăților comerciale și aș mai adăuga aici și Codexul muncii, un proiect pe care colegul avocat Costel Gîlcă îl are în vedere, inclusiv printr-o echipă pe care o poate pune la dispoziție oricărei guvernări, doar voința politică să existe.
În rest, cine vrea cu adevărat o reformă curată închide ușa scriind-o pe toată, la vedere, de la primul articol. Restul e încredere pe care istoria recentă a justiției românești nu ne-a învățat să o acordăm gratis.
Concluzie: bun la „de ce”, fragil la „cu ce”
Slăbiciunea fundamentală a programului nu ține de viziune, ci de aritmetică și de calendar. Descrie corect criza fiscală, dar nu arată cum își finanțează propriile promisiuni fără să o adâncească. Își fixează în PNRR și în reforma teritorială ținte pe care propriul diagnostic le contrazice. Iar în justiție, acolo unde detaliul decide totul, alege să rămână vag tocmai în punctele unde lipsa de claritate a fost mereu periculoasă.
Un program de guvernare nu se judecă după cât de frumos sună „ce” și „de ce”. Se judecă după „cu ce bani” și „în cât timp”. La aceste două întrebări, documentul lui Eugen Tomac răspunde mai degrabă cu speranță decât cu plan. Iar speranța, oricât de bine intenționată, nu a echilibrat niciodată un buget și nu a scurtat niciodată un proces.
Sâ Videm, socotelile!