Suntem în picaj și Bolojan apasă accelerația / We are in a nosedive and Bolojan is pressing the accelerator
Romanian Version
Guvernul României a adoptat luni, 1 septembrie 2025, prin angajarea răspunderii, ceea ce ne prezintă ca fiind o „lege de redresare bugetară". În realitate, această lege reprezintă una dintre cele mai periculoase încercări de subminare a democrației din istoria postdecembristă a țării. Ca avocat care urmărește îndeaproape evoluțiile constituționale, consider că asistăm la o operațiune de manipulare la scară națională în care, sub pretextul tehnocratic al „eficientizării resurselor publice", bugetul național se va prăbuși, investitorii străini serioși vor fi îndepărtați și se introduce un sistem de control total asupra societății românești.
Coaliția Bolojan a ales să adopte această lege prin angajarea răspunderii nu din urgență economică, ci din frică. Frică de dezbaterile parlamentare în care ar fi fost obligați să justifice fiecare măsură. Frică de consultările publice în care specialiștii, antreprenorii și societatea civilă ar fi demontat punct cu punct aberațiile propuse. Frică de adevărul că ceea ce propun nu are nimic de-a face cu redresarea bugetară.
O reformă adevărată ar fi fost prezentată transparent, dezbătută public, amendată pe baza observațiilor specialiștilor și adoptată cu largă susținere parlamentară și socială. În schimb, această lege face exact opusul: complică extrem de mult sistemul fiscal, introduce discriminări arbitrare, creează incertitudine juridică și transformă administrația publică într-un aparat de supraveghere și represiune. Și face toate acestea aproape în secret, fără dezbatere, fără consultare, prin forțarea procedurilor.
Strategia antidemocratică: fuga de responsabilitate
Coaliția guvernamentală a adoptat o strategie cinic calculată pentru a evita orice formă de control democratic. În primul rând, au „împachetat" măsuri complet disparate într-o singură lege monstruoasă care modifică 19 acte normative diferite. Aceasta nu este întâmplător - este o tactică deliberată pentru a face extrem de greoaie analiza detaliată și opoziția punctuală.
Când opinia publică critică testarea psihologică abuzivă, ei răspund că legea este despre redresarea bugetară. Când economiștii critică discriminările fiscale, ei răspund că legea combate evaziunea. Când juriștii critică încălcările constituționale, ei răspund că opinia publică vrea disciplină fiscală. Este o tactică de manipulare prin care fiecare critică punctuală este relativizată prin invocarea altor aspecte din pachetul legislativ.
Deficitul bugetar excesiv datează din 2019. Guvernele au avut șase ani să adopte măsurile necesare prin procedurile normale parlamentare. Dar coaliția Bolojan a preferat să amâne orice măsură reală până după alegerile din mai 2025, pentru a nu-și afecta șansele electorale, iar acum folosește urgența pe care și-a creat-o pentru a ocoli complet controlul democratic.
Cinismul consultărilor inexistente
Unul dintre cele mai cinice aspecte ale acestei operațiuni este modul în care guvernul a simulat un proces de consultare publică.
Nu au organizat dezbateri publice reale. Nu au invitat patronatele, sindicatele, camerele de comerț sau organizațiile profesionale la consultări substanțiale. Nu au răspuns la observațiile făcute în timpul „consultării" formale.
Această abordare nu este accidentală. Guvernul știa foarte bine că dacă ar fi organizat consultări publice reale, măsurile ar fi fost demolate de către specialiști. Economiștii ar fi arătat că discriminările fiscale sunt contraproductive. Juriștii ar fi demonstrat că încălcă Constituția. Antreprenorii ar fi explicat că vor distruge mediul de afaceri. Societatea civilă ar fi denunțat sistemul de supraveghere.
De asemenea, au calculat că între momentul adoptării și intrarea în vigoare, perioada este prea scurtă pentru ca societatea civilă, patronatele sau organizațiile profesionale să se organizeze și să reacționeze eficient. În trei-patru săptămâni, este foarte greu să organizezi o campanie de informare publică, să mobilizezi oamenii și să construiești o opoziție eficientă.
Prin urmare, au ales să evite complet acest proces democratic, preferând să adopte legea prin forță și să se confrunte ulterior cu consecințele. Este o abordare de tip „fapt împlinit" - adoptăm măsurile prin surprindere și forță, iar apoi societatea va fi nevoită să se adapteze sau să încerce să le conteste prin proceduri lungi și costisitoare, apoi acuzi pe critici că „destabilizează" sau că „sabotează" reformele.
Au ales să evite complet confruntarea cu adevărul, preferând să adopte măsurile prin surprindere și forță. Este o recunoaștere implicită a faptului că ceea ce fac este greșit, ilegal și dăunător pentru România, dar că nu le pasă, atâta timp cât pot impune aceste măsuri.
Aceasta nu este comportamentul unei administrații democratice care crede în propriile politici. Este comportamentul unei administrații autoritare care știe că politicile sale sunt greșite dar care preferă să le impună prin forță decât să le justifice prin argumente.
Ipocrizia criticilor la adresa opoziției
Un aspect deosebit de cinic al strategiei guvernamentale este modul în care criticii opoziția pentru că „nu vine cu soluții constructive". Este o ipocrizie monumentală din mai multe motive.
În primul rând, opinia guvernamentală este că opoziția trebuie să propună soluții, dar când aceasta face acest lucru, propunerile sunt ignorate sistematic. Opoziția a făcut nenumărate propuneri de-a lungul timpului. Toate au fost respinse nu pe fond, ci pe criterii politice.
În al doilea rând, prin adoptarea prin angajarea răspunderii, guvernul a eliminat complet posibilitatea ca opoziția să propună amendamente sau soluții alternative. Nu poți critica pe cineva că nu vine cu soluții când îi interzici să le prezinte. Este ca și cum ai închide ușa în fața cuiva și apoi l-ai critica că nu intră în cameră.
În al treilea rând, procedura de angajare a răspunderii elimină prin definiție orice posibilitate de dezbatere parlamentară substanțială. Parlamentul este pus în fața alternativei: fie acceptă legea în bloc, fie demite guvernul. Nu există spațiu pentru propuneri constructive, pentru amendamente sau pentru îmbunătățiri punctuale.
Distrugerea sistematică a mediului de afaceri
Sub pretextul „disciplinei fiscale", se introduce cea mai drastică ofensivă împotriva mediului privat din istoria postdecembristă. Zecile de mii de societăți vor fi dizolvate forțat dacă nu respectă termene arbitrare de reactivare. O societate declarată inactivă pentru mai mult de trei ani are doar 30 de zile să se reactiveze, altfel este dizolvată automat.
Pentru antreprenorul a cărui societate a fost declarată inactivă pentru că traversa o perioadă de criză sectorială, aceasta înseamnă pierderea totală a investiției, chiar dacă afacerea ar putea fi viabilă. Termenele sunt deliberat imposibil de respectat pentru a forța eliminarea unui număr maxim de societăți.
Sistemul de eșalonare la plată devine practic inaccesibil prin introducerea obligativității fideiusiunii. Pentru antreprenorul în dificultate care încearcă să negocieze o eșalonare, aceasta înseamnă că trebuie să găsească pe cineva dispus să garanteze personal datoria sa fiscală. Prietenii și rudele vor fi reticente să își asume asemenea riscuri, astfel că multe afaceri viabile vor fi forțate să închidă.
Micile afaceri vor fi obligate să instaleze terminal de plăți cu cardul și să suporte costurile acestuia, chiar dacă clienții lor preferă să plătească cash. Dacă refuză, riscă amenzi substanțiale. Tânărul care și-a deschis o firmă de consultanță anul acesta va afla că nu poate beneficia de eșalonare pentru că societatea nu are încă un an, fiind forțat să închidă afacerea chiar dacă are comenzi și perspectiva de profit.
Confiscarea prin impozitare
Majorările dramatice de impozite sunt prezentate ca „echilibrare fiscală", dar reprezintă în realitate o formă de confiscare progresivă. Impozitele pe clădiri cresc cu până la 168% pentru unele categorii.
Pentru pensionarul care locuiește în casa părintească pe care a moștenit-o, aceasta poate însemna o creștere prohibitivă. Cu o pensie de 2.000 lei pe lună, va fi forțat să își vândă casa în care s-a născut pentru a face față taxelor sau să se împrumute la bătrânețe.
Se introduce și un „impozit pe bunurile de lux" care taxează cu 0,9% clădirile peste 2,5 milioane lei și autoturismele peste 375.000 lei. Medicul care și-a cumpărat o mașină mai bună prin credit va fi șocat să afle că aceasta poate intra la categoria „bunuri de lux". Ce te faci dacă le moștenești, dar nu ai veniturile necesare să plătești impozitele? Ești obligat să le vinzi.
Discriminarea fiscală ca instrument de control
Legea creează multiple forme de discriminare fiscală care nu au nimic de-a face cu echitatea, ci servesc la fragmentarea și controlul societății. Veniturile din închirierea a șapte camere sunt tratate diferit față de cele din închirierea a opt camere, deși este vorba despre aceeași activitate economică. Antreprenorul din sectorul imobiliar descoperă că regulile se schimbă dramatic odată cu depășirea unor praguri arbitrare.
Câștigurile de capital sunt impozitate diferit în funcție de durata de deținere, cu cote de 3% pentru peste un an și 6% pentru sub un an. Investitorul care are nevoie de lichiditate și vinde după 11 luni va plăti dublul impozitului față de cel care poate să aștepte 13 luni. Aceasta nu este politică fiscală rațională, ci discriminare arbitrară.
Moneda virtuală este supusă unui regim special extrem de nefavorabil, fără posibilitatea compensării pierderilor cu câștigurile. Tânărul programator care a investit în criptomonede va descoperi că dacă pierde 10.000 lei pe Bitcoin dar câștigă 5.000 lei pe Ethereum, va plăti impozit pe cei 5.000 lei câștigați, ignorându-se complet pierderile de 10.000 lei. În timp ce investițiile tradiționale beneficiază de compensarea pierderilor, sectorul tehnologic este discriminat și penalizat.
Anihilarea autonomiei locale
Sub pretextul „disciplinei financiare", autoritățile locale vor fi supuse unui control financial total prin posibilitatea sistării finanțării pentru încălcări administrative. Primarul care încearcă să reducă taxele locale pentru a ajuta familiile defavorizate sau pentru a atrage investitori va afla că nu poate face cote mai mici decât cele din 2025. Dacă se opune politicilor guvernului central, finanțarea poate fi sistată pentru diverse „încălcări" administrative interpretate subiectiv.
Aceasta transformă autonomia locală dintr-un principiu constituțional într-o ficțiune. Primarul nu mai poate lua decizii în interesul comunității sale, ci devine un simplu executor al ordinelor de la București. Consilierul local care vrea să acorde scutiri substanțiale pentru familiile cu mulți copii va afla că poate face acest lucru doar în limita a 5% din veniturile încasate anul trecut.
Pentru locuitorii unei comunități locale, aceasta înseamnă că nu mai contează pe cine votează la alegerile locale, pentru că primarul nu va avea puterea reală să le apere interesele. Democrația locală moare, înlocuită de un sistem de control centralizat.
Transformarea statului în cenzor economic
Prin restricțiile asupra cesiunii părților sociale și asupra acordării de împrumuturi între societăți și asociați, statul devine cenzor al deciziilor de afaceri private. Cesiunea părților sociale la o societate cu datorii fiscale este condiționată de constituirea unor garanții care să acopere valoarea obligațiilor restante.
Pentru investitorul care vrea să salveze o întreprindere în dificultate, aceasta înseamnă că va fi descurajat de perspectiva de a garanta personal toate datoriile fiscale ale societății. Multe societăți care ar putea fi salvate prin investiții noi vor fi forțate să intre în faliment. Antreprenorul de succes care vrea să investească într-o afacere promițătoare dar cu istoric fiscal complicat va prefera să evite România în favoarea unor jurisdicții mai prietene cu investițiile.
Transformarea României într-un stat de supraveghere
Sub eticheta „modernizării administrației publice", se introduc instrumente de supraveghere care depășesc prin amploare chiar și cele folosite de regimurile totalitare din secolul trecut. Se creează "RO e-Proprietate", prezentat ca un sistem de „fundamentare a politicilor publice", dar care în realitate este o bază de date centralizată cu informații despre toate proprietățile din România.
Aceasta înseamnă că statul va cunoaște în detaliu unde locuiește fiecare român, ce proprietăți deține, cum le folosește și cât valorează acestea. Orice autoritate va fi obligată să furnizeze gratuit „orice fel de date sau informații cu privire la bunurile imobile". Pentru familia tipică românească, aceasta înseamnă sfârșitul intimității locuinței și al confidențialității investițiilor. Nu mai există secrete patrimoniale în fața unui stat care colectează și stochează totul.
Paralel, sub pretextul „îmbunătățirii activității de control", administrația fiscală și vamală este echipată cu camere video portabile care înregistrează fără consimțământ toate interacțiunile cu cetățenii. Funcționarii primesc uniforme, insigne distinctive și „mijloace tehnice utilizate ca mijloc individual de apărare". Nu mai avem de-a face cu o administrație publică civilă, ci cu un aparat de tip paramilitar.
Atmosfera de afaceri se transformă din una de colaborare într-una de teamă și suspiciune.
Sub pretextul "combaterii evaziunii fiscale", se introduc instrumente care transformă instituțiile de control în agenți de represiune politică. Funcționarii ANAF sunt echipați cu camere video, ca și cum ar controla infractori periculoși, nu contribuabili. Inspecția Muncii filmează activitățile, intimidând atât angajatori cât și angajați.
Pentru angajatul care vrea să raporteze probleme reale de muncă, faptul că discuțiile cu inspectorii sunt înregistrate îl va face să se gândească de două ori, temându-se de represalii din partea angajatorului. Pentru angajatorul corect care colaborează cu autoritățile, perspectiva de a fi tratat ca un suspect și de a fi înregistrat în permanență va deteriora relația de colaborare.
Sub masca „profesionalizării administrației publice", se introduce testarea psihologică și cu poligraful pentru tot mai mulți angajați publici. Funcționarii din sectorul jocurilor de noroc trebuie să treacă la fiecare doi ani prin evaluări psihologice complexe care analizează „nivelul cognitiv, maturitatea socioafectivă, stabilitatea emoțională". Această practică se extinde apoi la întreg sectorul fiscal-vamal.
Aceasta nu este profesionalizare, ci o formă de tortură psihologică instituționalizată. Funcționarul public se trezește obligat să își expună cele mai intime aspecte ale personalității în fața unui evaluator, să fie conectat la un poligraf și să îi fie măsurate reacțiile fiziologice în timp ce i se pun întrebări. Sub amenințarea cu „declanșarea cercetării disciplinare", orice angajat poate fi supus acestor proceduri umilitoare pe baza unor „date și indicii" care nu sunt definite obiectiv.
Scopul real este crearea unui climat de teamă în administrația publică, în care fiecare funcționar să știe că poate fi oricând supus unei astfel de investigații psihologice dacă nu se conformează întru totul. Nu mai vorbim despre o administrație independentă și profesionistă, ci despre un aparat de control în care loialitatea politică devine mai importantă decât competența profesională.
Prăbușirea economică programată
Efectele cumulate ale acestor măsuri vor produce o prăbușire economică programată. Tinerii vor pleca masiv în străinătate, nu doar pentru oportunități mai bune, ci și pentru a scăpa de un sistem opresiv. Tânărul medic va prefera să emigreze în Germania decât să își deschidă cabinet în România, unde va fi tratat cu suspiciune și supus unei fiscalități discriminatorii.
Investitorii străini vor evita România ca pe o zonă de risc. Compania internațională care se gândea să deschidă un centru de servicii la București va alege Praga sau Varșovia, unde cadrul juridic este stabil și administrația publică nu este militarizată.
Antreprenorii români de succes vor începe să relocalizeze afacerile. Când vezi că succesul economic atrage penalizări fiscale discriminatorii și când realizezi că statul te tratează ca pe un inamic, nu ca pe un partener în dezvoltarea economică, alegerea devine evidentă.
Studenții români vor studia în străinătate și nu se vor mai întoarce. Când îți dai seama că în țara ta poți fi supus testărilor psihologice abuzive pentru a lucra la stat sau că afacerea ta poate fi dizolvată forțat pentru încălcări administrative minore, perspectiva de a construi o carieră acasă devine una neatractivă.
Capcana sărăciei și autoritarismului
Poate cel mai crud aspect este că aceste măsuri creează o capcană din care România va fi foarte greu să iasă. Prin distrugerea antreprenoriatului, prin alungarea investitorilor și prin descurajarea inovației, economia va stagna și apoi va intra în declin. Joburile bine plătite vor dispărea odată cu firmele străine care se retrag și cu antreprenorii care emigrează.
România va rămâne cu o populație îmbătrânită, cu o economie dependentă de transferurile de la UE și cu un aparat de stat hipertrofiat care va trebui întreținut de tot mai puțini contribuabili. Sărăcia nu va fi doar materială, ci și intelectuală și morală. O societate în care oamenii sunt constant supravegheați și în care succesul este penalizat va produce conformism, mediocritate și acceptarea pasivă a autorității.
De ce acceptăm minciuna?
Cea mai mare problemă nu sunt măsurile în sine, ci faptul că guvernul minte deliberat despre natura lor și că o parte din societate pare dispusă să accepte aceste minciuni. Când ni se spune că supravegherea masivă este pentru „eficiența administrației", când ni se explică că testarea psihologică abuzivă este pentru „profesionalizare", când ni se prezintă dizolvarea forțată a societăților ca „disciplină fiscală", asistăm la o pervertire totală a limbajului politic.
O societate democratică nu poate supraviețui când guvernanții mint în mod sistematic și când cetățenii încep să accepte că aceasta este normalitatea. Retorica tehnocratică este folosită deliberat pentru a camufla natura autoritară a măsurilor. Cuvinte ca „eficientizare", „modernizare" și „disciplină" sunt folosite ca mascare pentru „control", „supraveghere" și „represiune".
România se află la o răscruce istorică. Nu asistăm la o reformă administrativă sau fiscală, ci la o încercare de reconstitui fundamental natura statului românesc. Transformarea vizată este de la o democrație constituțională la un stat disfuncțional, în care executivul concentrează puterea, cetățenii sunt monitorizați permanent și economia este controlată discreționară.
Acceptarea acestei legi nu ar însemna doar acordul cu nişte măsuri fiscal-administrative, ci acceptarea sfârșitului României democratice pe care o cunoaștem. Democrația nu moare brusc printr-un puci militar, ci treptat, prin erodarea graduală a garanțiilor constituționale și prin normalizarea practicilor autoritare.
Ca societate, avem obligația de a respinge nu doar măsurile în sine, ci și minciuna care le însoțește. Avem datoria de a numi lucrurile pe numele lor real: aceasta nu este reformă, ci involuție; nu este modernizare, ci autoritarism; nu este disciplină fiscală, ci control social total.
Dacă acceptăm ca guvernanții să ne mintă în mod sistematic despre natura măsurilor pe care le adoptă, dacă acceptăm că supravegherea masivă este prețul pentru „eficiența administrativă", dacă acceptăm că discriminarea fiscală și controlul economic total sunt măsuri de „redresare bugetară", vom fi acceptat sfârșitul nu doar al democrației, ci și al adevărului în viața publică românească.
Aceasta este România pe care o vor moșteni copiii noștri dacă acceptăm această lege: o țară în care succesul este penalizat, libertatea este supravegheată constant, adevărul este înlocuit cu retorica oficială și speranța este înlocuită cu teamă. Nu este doar despre taxe și proceduri administrative. Este despre tipul de societate în care vrem să trăim și pe care vrem să o lăsăm generațiilor viitoare.
English Version
The Government of Romania adopted on Monday, September 1, 2025, through assumption of responsibility, what it presents to us as a "budgetary recovery law." In reality, this law represents one of the most dangerous attempts to undermine democracy in the post-December history of the country. As a lawyer who closely follows constitutional developments, I consider that we are witnessing a national-scale manipulation operation in which, under the technocratic pretext of "public resource efficiency," the national budget will collapse, serious foreign investors will be driven away, and a system of total control over Romanian society is being introduced.
The Bolojan Coalition chose to adopt this law through assumption of responsibility not out of economic urgency, but out of fear. Fear of parliamentary debates in which they would have been obliged to justify each measure. Fear of public consultations in which specialists, entrepreneurs, and civil society would have dismantled point by point the proposed aberrations. Fear of the truth that what they propose has nothing to do with budgetary recovery.
A true reform would have been presented transparently, debated publicly, amended based on specialists' observations, and adopted with broad parliamentary and social support. Instead, this law does exactly the opposite: it extremely complicates the fiscal system, introduces arbitrary discriminations, creates legal uncertainty, and transforms public administration into a surveillance and repression apparatus. And it does all this almost in secret, without debate, without consultation, by forcing procedures.
The Anti-Democratic Strategy: Flight from Responsibility
The governmental coalition has adopted a cynically calculated strategy to avoid any form of democratic control. First, they have "packaged" completely disparate measures into a single monstrous law that modifies 19 different normative acts. This is not accidental - it is a deliberate tactic to make detailed analysis and specific opposition extremely cumbersome.
When public opinion criticises abusive psychological testing, they respond that the law is about budgetary recovery. When economists criticize fiscal discriminations, they respond that the law combats evasion. When lawyers criticise constitutional violations, they respond that public opinion wants fiscal discipline. It is a manipulation tactic through which each specific criticism is relativized by invoking other aspects of the legislative package.
The excessive budgetary deficit dates from 2019. Governments have had six years to adopt necessary measures through normal parliamentary procedures. But the Bolojan coalition preferred to postpone any real measures until after the May 2025 elections, so as not to affect their electoral chances, and now uses the urgency they created for themselves to completely bypass democratic control.
The Cynicism of Non-Existent Consultations
One of the most cynical aspects of this operation is how the government simulated a public consultation process. They did not organise real public debates. They did not invite employers' associations, trade unions, chambers of commerce, or professional organisations to substantial consultations. They did not respond to observations made during the formal "consultation."
This approach is not accidental. The government knew very well that if they had organised real public consultations, the measures would have been demolished by specialists. Economists would have shown that fiscal discriminations are counterproductive. Lawyers would have demonstrated that they violate the Constitution. Entrepreneurs would have explained that they will destroy the business environment. Civil society would have denounced the surveillance system.
They also calculated that between the moment of adoption and entry into force, the period is too short for civil society, employers' associations, or professional organisations to organise and react effectively. In three-four weeks, it is very difficult to organise a public information campaign, mobilise people, and build effective opposition.
Therefore, they chose to completely avoid this democratic process, preferring to adopt the law by force and face the consequences later. It is a "fait accompli" approach - we adopt measures by surprise and force, and then society will be forced to adapt or try to contest them through long and costly procedures, then accuse critics of "destabilising" or "sabotaging" reforms.
They chose to completely avoid confrontation with the truth, preferring to adopt measures by surprise and force. It is an implicit recognition of the fact that what they are doing is wrong, illegal, and harmful to Romania, but that they don't care, as long as they can impose these measures.
This is not the behaviour of a democratic administration that believes in its own policies. It is the behaviour of an authoritarian administration that knows its policies are wrong but prefers to impose them by force rather than justify them through arguments.
The Hypocrisy of Criticism Toward the Opposition
A particularly cynical aspect of the governmental strategy is how they criticise the opposition for "not coming with constructive solutions." It is monumental hypocrisy for several reasons.
First, the governmental view is that the opposition must propose solutions, but when it does this, the proposals are systematically ignored. The opposition has made countless proposals over time. All have been rejected not on substance, but on political criteria.
Second, by adopting through assumption of responsibility, the government has completely eliminated the possibility for the opposition to propose amendments or alternative solutions. You cannot criticise someone for not coming with solutions when you forbid them to present them. It's like shutting the door in someone's face and then criticising them for not entering the room.
Third, the procedure of assumption of responsibility eliminates by definition any possibility of substantial parliamentary debate. Parliament is faced with the alternative: either accept the law as a whole, or dismiss the government. There is no space for constructive proposals, for amendments, or for specific improvements.
Systematic Destruction of the Business Environment
Under the pretext of "fiscal discipline," the most drastic offensive against the private environment in post-December history is being introduced. Tens of thousands of companies will be forcibly dissolved if they do not meet arbitrary reactivation deadlines. A company declared inactive for more than three years has only 30 days to reactivate, otherwise it is automatically dissolved.
For the entrepreneur whose company was declared inactive because it was going through a period of sectoral crisis, this means total loss of investment, even if the business could be viable. The deadlines are deliberately impossible to meet in order to force the elimination of a maximum number of companies.
The payment instalment system becomes practically inaccessible through the introduction of mandatory surety bonds. For the entrepreneur in difficulty trying to negotiate an instalment, this means they must find someone willing to personally guarantee their fiscal debt. Friends and relatives will be reluctant to assume such risks, so many viable businesses will be forced to close.
Small businesses will be obliged to install card payment terminals and bear their costs, even if their clients prefer to pay cash. If they refuse, they risk substantial fines. The young person who opened a consulting firm this year will find out they cannot benefit from instalments because the company is not yet one year old, being forced to close the business even if they have orders and profit prospects.
Confiscation Through Taxation
Dramatic tax increases are presented as "fiscal balancing," but represent in reality a form of progressive confiscation. Taxes on buildings increase by up to 168% for some categories.
For the pensioner living in their parents' inherited house, this can mean a prohibitive increase. With a pension of 2,000 lei per month, they will be forced to sell the house where they were born to cope with taxes or borrow money in old age.
A "luxury goods tax" is also introduced that taxes buildings over 2.5 million lei and cars over 375,000 lei at 0.9%. The doctor who bought a better car through credit will be shocked to find out it might fall into the "luxury goods" category. What do you do if you inherit them but don't have the income necessary to pay the taxes? You're forced to sell them.
Fiscal Discrimination as a Control Instrument
The law creates multiple forms of fiscal discrimination that have nothing to do with equity, but serve to fragment and control society. Income from renting seven rooms is treated differently from income from renting eight rooms, although it's the same economic activity. The entrepreneur in the real estate sector discovers that rules change dramatically once arbitrary thresholds are exceeded.
Capital gains are taxed differently depending on holding duration, with rates of 3% for over one year and 6% for under one year. The investor who needs liquidity and sells after 11 months will pay double the tax compared to one who can wait 13 months. This is not rational fiscal policy, but arbitrary discrimination.
Virtual currency is subject to an extremely unfavourable special regime, without the possibility of offsetting losses with gains. The young programmer who invested in cryptocurrencies will discover that if they lose 10,000 lei on Bitcoin but gain 5,000 lei on Ethereum, they will pay tax on the 5,000 lei gained, completely ignoring the 10,000 lei losses. While traditional investments benefit from loss offsetting, the technological sector is discriminated against and penalised.
Annihilation of Local Autonomy
Under the pretext of "financial discipline," local authorities will be subject to total financial control through the possibility of stopping funding for administrative violations. The mayor who tries to reduce local taxes to help disadvantaged families or attract investors will find out they cannot make rates lower than those from 2025. If they oppose central government policies, funding can be stopped for various administrative "violations" subjectively interpreted.
This transforms local autonomy from a constitutional principle into a fiction. The mayor can no longer make decisions in the interest of their community, but becomes a simple executor of orders from Bucharest. The local council who wants to grant substantial exemptions for families with many children will find out they can only do this within the limit of 5% of revenues collected last year.
For residents of a local community, this means it no longer matters who they vote for in local elections, because the mayor will not have the real power to defend their interests. Local democracy dies, replaced by a centralised control system.
Transforming the State into an Economic Censor
Through restrictions on the transfer of social shares and on granting loans between companies and associates, the state becomes a censor of private business decisions. The transfer of social shares to a company with fiscal debts is conditioned by constituting guarantees that cover the value of outstanding obligations.
For the investor who wants to save an enterprise in difficulty, this means they will be discouraged by the prospect of personally guaranteeing all the company's fiscal debts. Many companies that could be saved through new investments will be forced into bankruptcy. The successful entrepreneur who wants to invest in a promising business but with a complicated fiscal history will prefer to avoid Romania in favor of jurisdictions more friendly to investments.
Transforming Romania into a Surveillance State
Under the label of "public administration modernisation," surveillance instruments are introduced that exceed in scope even those used by totalitarian regimes of the past century. "RO e-Property" is created, presented as a system for "substantiating public policies," but which in reality is a centralized database with information about all properties in Romania.
This means the state will know in detail where each Romanian lives, what properties they own, how they use them, and how much they are worth. Any authority will be obliged to provide free "any kind of data or information regarding real estate." For the typical Romanian family, this means the end of housing privacy and investment confidentiality. There are no more patrimonial secrets in front of a state that collects and stores everything.
In parallel, under the pretext of "improving control activity," fiscal and customs administration is equipped with portable video cameras that record without consent all interactions with citizens. Officials receive uniforms, distinctive badges, and "technical means used as individual defence means." We no longer have a civilian public administration, but a paramilitary-type apparatus.
The business atmosphere transforms from one of collaboration to one of fear and suspicion.
Under the pretext of "combating fiscal evasion," instruments are introduced that transform control institutions into agents of political repression. ANAF officials are equipped with video cameras, as if they were controlling dangerous criminals, not taxpayers. Labor Inspection films activities, intimidating both employers and employees.
For the employee who wants to report real work problems, the fact that discussions with inspectors are recorded will make them think twice, fearing retaliation from the employer. For the correct employer who collaborates with authorities, the prospect of being treated as a suspect and being permanently recorded will deteriorate the collaborative relationship.
Under the mask of "public administration professionalisation," psychological testing and polygraph testing are introduced for more and more public employees. Officials in the gambling sector must pass complex psychological evaluations every two years that analyse "cognitive level, socio-affective maturity, emotional stability." This practice then extends to the entire fiscal-customs sector.
This is not professionalisation, but a form of institutionalised psychological torture. The public official finds themselves obliged to expose the most intimate aspects of their personality to an evaluator, to be connected to a polygraph and have their physiological reactions measured while being asked questions. Under threat of "triggering disciplinary investigation," any employee can be subjected to these humiliating procedures based on "data and evidence" that are not objectively defined.
The real purpose is creating a climate of fear in public administration, where each official knows they can be subjected at any time to such psychological investigation if they do not conform entirely. We no longer speak of an independent and professional administration, but of a control apparatus where political loyalty becomes more important than professional competence.
Programmed Economic Collapse
The cumulative effects of these measures will produce a programmed economic collapse. Young people will leave massively abroad, not just for better opportunities, but also to escape an oppressive system. The young doctor will prefer to emigrate to Germany rather than open a practice in Romania, where they will be treated with suspicion and subjected to discriminatory taxation.
Foreign investors will avoid Romania like a risk zone. The international company that was thinking of opening a service center in Bucharest will choose Prague or Warsaw, where the legal framework is stable and public administration is not militarised.
Successful Romanian entrepreneurs will begin relocating their businesses. When you see that economic success attracts discriminatory fiscal penalties and when you realise the state treats you as an enemy, not as a partner in economic development, the choice becomes evident.
Romanian students will study abroad and will no longer return. When you realise that in your country you can be subjected to abusive psychological testing to work for the state or that your business can be forcibly dissolved for minor administrative violations, the prospect of building a career at home becomes unattractive.
The Poverty and Authoritarianism Trap
Perhaps the cruelest aspect is that these measures create a trap from which Romania will be very hard to escape. By destroying entrepreneurship, by driving away investors and by discouraging innovation, the economy will stagnate and then enter decline. Well-paid jobs will disappear along with foreign companies that withdraw and entrepreneurs who emigrate.
Romania will remain with an aging population, with an economy dependent on EU transfers and with a hypertrophied state apparatus that will have to be maintained by fewer and fewer taxpayers. Poverty will not only be material, but also intellectual and moral. A society where people are constantly surveilled and where success is penalised will produce conformism, mediocrity, and passive acceptance of authority.
Why Do We Accept the Lie?
The biggest problem is not the measures themselves, but the fact that the government deliberately lies about their nature and that part of society seems willing to accept these lies. When we are told that massive surveillance is for "administrative efficiency," when it is explained to us that abusive psychological testing is for "professionalisation," when forced dissolution of companies is presented as "fiscal discipline," we witness a total perversion of political language.
A democratic society cannot survive when rulers lie systematically and when citizens begin to accept that this is normality. Technocratic rhetoric is deliberately used to camouflage the authoritarian nature of measures. Words like "efficiency," "modernisation," and "discipline" are used as masking for "control," "surveillance," and "repression."
Conclusion
Romania is at a historic crossroads. We are not witnessing an administrative or fiscal reform, but an attempt to fundamentally reconstitute the nature of the Romanian state. The targeted transformation is from a constitutional democracy to a dysfunctional state, where the executive concentrates power, citizens are permanently monitored, and the economy is discretionarily controlled.
Accepting this law would not only mean agreeing with some fiscal-administrative measures, but accepting the end of democratic Romania as we know it. Democracy does not die suddenly through a military coup, but gradually, through the gradual erosion of constitutional guarantees and through the normalisation of authoritarian practices.
As a society, we have the obligation to reject not only the measures themselves, but also the lie that accompanies them. We have the duty to call things by their real names: this is not reform, but involution; not modernisation, but authoritarianism; not fiscal discipline, but total social control.
If we accept that rulers systematically lie to us about the nature of measures they adopt, if we accept that massive surveillance is the price for "administrative efficiency," if we accept that fiscal discrimination and total economic control are "budgetary recovery" measures, we will have accepted the end not only of democracy, but also of truth in Romanian public life.
This is the Romania that our children will inherit if we accept this law: a country where success is penalised, freedom is constantly surveilled, truth is replaced with official rhetoric, and hope is replaced with fear. It is not just about taxes and administrative procedures. It is about the type of society we want to live in and which we want to leave to future generations.
Si ce e horror e ca nu au calcule, nu stiu impacturi, nu nimic, masuri pe servetel, luate la o bere