România Ambițioasă: Proiectul de țară pe care România îl amână de 36 de ani

La ediția din acest an a GLOBSEC, o frază a rezumat reașezarea geopolitică ce ne marchează deceniul: “no more cheap gas from Russia, no more cheap security from the US, no more cheap products from China.” Dincolo de avertismentul în sine, propoziția spune ceva mai profund: fiecare națiune relevantă a lumii a avut, decenii la rând, un capitol în care a fost greu de înlocuit. Rusia avea energia. America, securitatea. China, producția. Acum, când aceste rente strategice se erodează, întrebarea pentru România devine simplă și inconfortabilă: noi cu ce am putea fi indispensabili sau greu de înlocuit cuiva?

Răspunsul, în acest moment, este “cu nimic în mod evident”. Nu pentru că nu am avea resurse, oameni sau potențial, ci pentru că nu am ales niciodată ce vrem să fim. România încearcă, în fiecare ciclu electoral, să fie totul pentru toți: hub IT, putere agricolă, destinație turistică, pol industrial, lider energetic regional, centru cultural, nod logistic. Rezultatul previzibil al acestei dispersii este că nu suntem cu adevărat lideri în nimic.

Ne lipsește un proiect de țară. Și nu unul oarecare, ci unul gândit pe minim 20 de ani, ideal pe 30 sau 50, așa cum și-au construit alte state ascensiunea. Coreea de Sud nu a devenit Coreea de Sud din întâmplare. Singapore nu a apărut peste noapte. Polonia, mai aproape de noi, urmează de aproape trei decenii o linie strategică pe care guvernele de toate culorile au refuzat să o abandoneze.

Propunerea care ar trebui pusă acum pe masa publică este următoarea: alegem două, maximum trei axe strategice pe care le dezvoltăm masiv în următorii 10 ani. La finalul acestui deceniu, evaluăm și concentrăm tot ce avem pe una singură, cea în care am demonstrat că putem fi cu adevărat competitivi, pentru încă 10 ani. Nu trebuie să visăm de la început la statutul de lider mondial. Ținta inițială rezonabilă este să devenim lider regional într-un domeniu, apoi european, apoi, dacă ambiția și disciplina ne țin, mondial.

Totul, absolut totul, ar trebui aliniat la acest proiect. Fondurile europene și bugetul național, alocate prioritar către axele alese. Diplomația, reorientată să vândă România prin acel capitol, nu prin generalități. Educația, recalibrată să producă oamenii de care proiectul are nevoie. Comunicarea publică, articulată în jurul unei narațiuni pe care fiecare cetățean să o poată repeta în propriile cuvinte. Un proiect de țară care nu este înțeles și asumat de oameni nu este un proiect de țară, este un document de sertar.

Aici intervine însă obstacolul structural al României: schimbăm guverne la câteva luni, iar președintele propune, în cel mai bun caz, o viziune limitată la mandatul său de 5 ani. Nu există în arhitectura noastră instituțională un actor politic capabil să poarte o strategie peste cicluri electorale. Memoria instituțională, în statul român, este fragmentată, partizană și volatilă.

Există totuși două structuri care au, prin natura lor, exact ceea ce îi lipsește clasei politice: continuitate, memorie instituțională și un jurământ care le obligă să servească România dincolo de orice guvern. Sunt serviciile și armata. Oameni care rămân la post indiferent cine câștigă alegerile, care gândesc în orizonturi de 20 sau 30 de ani pentru că asta presupune apărarea unei țări, și care dispun deja de capacitatea analitică pentru a evalua coerent unde stăm într-o competiție regională sau globală.

Întrebarea legitimă, și ea trebuie pusă deschis, este următoarea: cum implicăm aceste structuri în construcția și menținerea unui proiect de țară fără să alunecăm într-o derivă autoritară? Pentru că tentația există, iar istoria recentă a regiunii noastre o confirmă. Răspunsul nu poate fi simplist, dar contururile lui pot fi schițate. Serviciile și armata oferă coloana vertebrală strategică, analitică și de continuitate. Clasa politică, presa, mediul academic și societatea civilă oferă mecanismul de echilibru, de control democratic, de adaptare. Niciuna dintre cele două componente nu funcționează singură: clasa politică actuală nu poate susține un orizont de 20 de ani, iar serviciile și armata, lăsate singure, nu pot susține o democrație funcțională. Ele se condiționează reciproc, iar acesta este, paradoxal, garantul stabilității.

Echilibrul este greu, fragil și inconfortabil pentru toate părțile. Dar este probabil singura formulă în care o țară ca România poate avea simultan stabilitate strategică pe termen lung și deschidere democratică în același orizont. Alternativa o trăim de 36 de ani: viziuni reciclate la fiecare patru-cinci ani, planuri abandonate odată cu guvernele care le-au lansat, miliarde de euro cheltuite în direcții care se contrazic de la un mandat la altul.

Strategiile serioase se construiesc pentru decenii, nu pentru titluri de presă. Este adevărat că adaptabilitatea rămâne esențială, lumea se mișcă rapid, iar șocurile vor veni. Dar adaptabilitatea se exercită în interiorul aceluiași proiect strategic, nu prin abandonarea lui la fiecare schimbare de guvern.

Întrebarea cu care ar trebui să rămânem cu toții este una singură. Peste 20 de ani, când cineva va face inventarul reașezărilor globale și va întreba de ce a devenit indispensabilă România pentru regiune, pentru Europa, pentru lume, vom avea un răspuns? Sau vom mai bifa încă două decenii în care am încercat să fim totul pentru toți și am rămas, în cele din urmă, nimic pentru nimeni?

Alegerea acestui răspuns nu mai poate fi amânată.