România ambițioasă / Ambitious Romania

Romanian Version

Aseară am urmărit „The Darkest Hour”, filmul care îl înfățișează pe Winston Churchill în cel mai critic moment al Marii Britanii. Imaginea care mi-a rămas întipărită nu a fost una de pe câmpul de luptă, ci una mult mai subtilă și totuși mai profundă: Churchill coborând pentru prima dată în viața lui în metroul londonez, căutând cu disperare răspunsul la întrebarea care îi frământa sufletul – să negocieze sau să reziste?

În jurul lui, presiunea era asfixiantă. Din interior, vocile celor care vedeau în pace cu Hitler singura șansă de supraviețuire îl împresurau. Dar Churchill, având sprijinul Regelui, a făcut ceva neobișnuit pentru un politician: a coborât printre oameni. Nu la un eveniment oficial, nu înconjurat de escorte și protocoale, ci acolo, în venele orașului, unde pulsa adevărata Britanie. A întrebat. A ascultat. Și ceea ce a auzit l-a transformat.

Niciunul dintre acei oameni obișnuiți – muncitori, femei, bătrâni – nu voia să capituleze. Nimeni nu-și imagina svastica fluturând deasupra Parlamentului Britanic. Churchill și-a notat numele lor pe o simplă cutie de chibrituri, ca și cum ar fi fost semnatarii unui pact invizibil, dar mai puternic decât orice tratat. Apoi s-a dus în fața guvernului britanic și le-a rostit acele nume, acele voci. Și guvernul, la rândul său, a spus nu capitulării. În final, în Parlament, discursul lui a fost întâmpinat cu ovații. Nu pentru că le-a spus ce să gândească, ci pentru că le-a articulat ceea ce deja simțeau.

În acel moment s-a întâmplat ceva rar: o legătură autentică între lider și cetățean. Oamenii se simțeau parte a deciziei, nu simpli spectatori ai istoriei. Dar era și mai mult de atât: exista un plan ambițios, o viziune clară, o direcție. Churchill nu administra doar criza, nu se mulțumea să gestioneze status quo-ul. El dădea sens luptei. El îndrăznea să viseze victoria atunci când totul părea pierdut. Și oamenii, simțind că sunt parte a acestei viziuni, și-au asumat costurile, jertfele, suferința.

României îi lipsește exact asta.

Nu ne lipsesc administratorii, avem destui care știu să taie cheltuieli, să crească taxe, să echilibreze bugete pe hârtie. Dar asta e meseria unui administrator de bloc, nu a unui lider de țară. Unde este liderul care să creioneze o direcție? Unde este planul ambițios? Noi nu avem un președinte, nu avem un prim-ministru care să facă ceea ce a făcut Churchill, să coboare printre noi, să asculte, și apoi să transforme acel puls colectiv într-o viziune națională.

Nu avem un lider inspirațional. Nu avem un proiect de țară.

Ce vrem să fim? Vrem să fim cea mai bună țară în domeniul agriculturii? Să transformăm câmpiile într-un coș de pâine nu doar pentru Europa, ci pentru regiune? Vrem să fim hub logistic pentru industria de armament, aprovizionând Flancul Estic al NATO cu capacitate industrială și know-how? Vrem să fim lideri în domeniul securității cibernetice într-o lume din ce în ce mai vulnerabilă? Sau poate altceva, ceva care să ne definească, să ne mobilizeze, să ne unească?

Nu știm. Pentru că nimeni nu ne întreabă. Și mai ales, nimeni nu ne oferă o viziune.

Am avut agende – NATO, UE, OCDE – și au fost importante, necesare chiar. Dar le-am tratat ca pe niște liste de bifat, nu ca pe instrumente prin care să creștem ca țară, să devenim lideri regionali, dacă nu chiar globali. Am bifat cerințele, dar nu am îndrăznit să visăm mai mult. Nu am transformat aceste oportunități în trambulină către ceva grandios, ci le-am văzut ca pe un plafon pe care să-l atingem și apoi să respirăm ușurați că am scăpat.

Asta îi lipsește României: ambiția de a fi cel mai bun. Ambiția care vine cu costuri pe care să ni le asumăm pe de altă parte. Pentru că ambițiile autentice cer sacrificii, investiții masive în educație, în cercetare, în infrastructură. Cer reforme dureroase, alegeri dificile, renunțări la confortul de moment pentru gloria de mâine. Asumate de toți.

Dar mai înainte de toate, cer un lider care să coboare în „metroul” României, să asculte, să înțeleagă, și apoi să aibă curajul să spună: „Iată direcția. Iată viziunea. Haideți să o facem realitate împreună.” Un lider care să nu administreze declinul, ci să construiască ascensiunea. Un Churchill al nostru, care să ne scrie numele pe o cutie de chibrituri și să ne transforme din spectatori în protagoniști ai propriei noastre istorii

Până atunci, România rămâne o țară fără ambițiile pe care le merită.

English Version

Last night I watched “The Darkest Hour”, the film that portrays Winston Churchill in Great Britain’s most critical moment. The image that remained etched in my mind was not one from the battlefield, but one far more subtle and yet more profound: Churchill descending for the first time in his life into the London Underground, desperately seeking the answer to the question that troubled his soul – to negotiate or to resist?

Around him, the pressure was suffocating. From within, the voices of those who saw in peace with Hitler the only chance of survival surrounded him. But Churchill, with the King’s support, did something unusual for a politician: he descended amongst the people. Not to an official event, not surrounded by escorts and protocols, but there, in the city’s veins, where true Britain pulsed. He asked. He listened. And what he heard transformed him.

Not one of those ordinary people – workers, women, the elderly – wanted to capitulate. No one could imagine the swastika flying above the British Parliament. Churchill noted their names on a simple matchbox, as if they were signatories to an invisible pact, yet more powerful than any treaty. Then he went before the British government and spoke those names, those voices. And the government, in turn, said no to capitulation. Finally, in Parliament, his speech was met with ovations. Not because he told them what to think, but because he articulated what they already felt.

In that moment something rare occurred: an authentic connection between leader and citizen. People felt they were part of the decision, not mere spectators of history. But there was more: there existed an ambitious plan, a clear vision, a direction. Churchill did not merely manage the crisis, he did not content himself with managing the status quo. He gave meaning to the struggle. He dared to dream of victory when all seemed lost. And the people, feeling they were part of this vision, assumed the costs, the sacrifices, the suffering.

Romania lacks precisely this.

We do not lack administrators; we have enough who know how to cut expenses, raise taxes, balance budgets on paper. But that is the job of a block administrator, not a country leader. Where is the leader who would sketch out a direction? Where is the ambitious plan? We do not have a president, we do not have a prime minister who would do what Churchill did: descend amongst us, listen, and then transform that collective pulse into a national vision.

We do not have an inspirational leader. We do not have a national project.

What do we want to be? Do we want to be the best country in agriculture? To transform our plains into a breadbasket not just for Europe, but for the region? Do we want to be a logistics hub for the armaments industry, supplying NATO’s Eastern Flank with industrial capacity and know-how? Do we want to be leaders in cybersecurity in an increasingly vulnerable world? Or perhaps something else, something that defines us, mobilises us, unites us?

We do not know. Because no one asks us. And above all, no one offers us a vision.

We have had agendas – NATO, EU, OECD – and they were important, even necessary. But we treated them as tick-box lists, not as instruments through which to grow as a country, to become regional leaders, if not even global. We ticked off the requirements, but we did not dare to dream bigger. We did not transform these opportunities into a springboard towards something grand, but saw them as a ceiling to reach and then breathe a sigh of relief that we had escaped.

This is what Romania lacks: the ambition to be the best. The ambition that comes with costs we must assume on the other hand. Because authentic ambitions require sacrifices, massive investments in education, in research, in infrastructure. They require painful reforms, difficult choices, renunciations of present comfort for tomorrow’s glory. Assumed by all.

But above all, they require a leader who would descend into Romania’s “Underground”, listen, understand, and then have the courage to say: “Here is the direction. Here is the vision. Let us make it reality together.” A leader who would not manage decline, but construct ascent. Our own Churchill, who would write our names on a matchbox and transform us from spectators into protagonists of our own history.

Until then, Romania remains a country without the ambitions it deserves.