Nu e despre magistrați. E despre tine. Doar că nu știi încă.

Protestul din 14 noiembrie 2025

Protestul din 14 noiembrie 2025 a fost un gest ce trebuie înțeles în profunzimea și legitimitatea lui; este expresia unei tradiții seculare în care avocații au jucat rol de santinele ale libertății și ale justiției.

Rolului avocatului în protejarea independenței justiției

Conceptul separației puterilor în stat constituie piatra de temelie a oricărei democrații moderne. Montesquieu a observat că puterea trebuie să oprească puterea. Această idee aparent simplă conține esența protecției împotriva tiraniei.

Justiția independentă nu este un capriciu al juriștilor sau o preferință ideologică, ci o necesitate funcțională a democrației. Fără o instanță independentă care să poată judeca fără teamă și fără favoare, drepturile cetățenilor devin simple declarații de intenție, iar legea se transformă în instrument de oprimare în mâinile celui puternic. Separația puterilor nu înseamnă izolare totală, ci un sistem de echilibru și control reciproc (checks and balances), în care fiecare putere monitorizează și limitează potențialele abuzuri ale celorlalte.

În România, Constituția consacră explicit, prin articolul 24, dreptul la apărare. Acest drept nu este o simplă facilitate oferită din generozitate de către stat, ci o garanție fundamentală fără de care toate celelalte drepturi riscă să devină iluzorii. Dreptul la apărare presupune existența unei profesii independente, capabile să se opună abuzurilor autorității și să asigure că vocea celui acuzat, indiferent cât de neputincios ar părea, este auzită într-o sală de judecată.

Avocatul este, în esența sa, un apărător al libertății. Profesia de avocat are o dublă natură: pe de o parte, este o profesie liberală, exercitată în baza unui contract privat între avocat și client; pe de altă parte, ea îndeplinește o funcție de interes public, fiind esențială pentru funcționarea sistemului de justiție. Această natură duală explică de ce avocații au nu doar dreptul, ci și datoria morală de a se implica în apărarea valorilor democratice, chiar și în absența unui contract de asistență juridică și a unui onorariu plătit.

În primele decenii ale secolului XX, avocații au jucat un rol esențial în consolidarea instituțiilor democratice ale statelor moderne. În România interbelică, avocați de prestigiu au fost nu doar practicieni ai dreptului, ci și lideri politici și intelectuali care au contribuit la dezbaterile publice despre natura statului și a democrației.

Profesia de avocat a fost, în această perioadă, profund legată de ideile de liberalism, constituționalism și protecție a drepturilor individuale. Avocații apărau nu doar clienții în procese particulare, ci și principii fundamentale. În multe țări europene, barourile au devenit centre de rezistență intelectuală împotriva tendințelor autoritare care începeau să se manifeste.

Ascensiunea nazismului în Germania a marcat începutul unei perioade întunecate pentru profesia de avocat. Regimul nazist a înțeles foarte bine că avocații independenți reprezentau o amenințare pentru autoritarismul pe care îl promova. Printr-o lege din 1933, avocații evrei au fost excluși din profesie, iar în cațiva ani mulți dintre ei au fost deportați și uciși în lagăre de concentrare.

Dar persecuția nu s-a limitat la avocații evrei. Orice avocat care îndrăznea să apere dizidenți politici, opozanți ai regimului sau persoane acuzate de „infracțiuni” împotriva statului nazist era supus represiunii. Tribunalele speciale (Sondergerichte) și Tribunalul Poporului (Volksgerichtshof) funcționau ca instrumente de teroare, în care drepturile apărării erau sistematic încălcate. Avocați curajoși care au încercat să își apere clienții au fost ei înșiși arestați, torturați sau executați.

Un exemplu emblematic este cel al lui Hans Litten, un avocat german care, în 1931, înainte de ascensiunea nazistă la putere, l-a interogat pe Adolf Hitler timp de trei ore într-un proces, expunând brutalitatea mișcării naziste. După venirea la putere a lui Hitler, Litten a fost arestat și supus la cinci ani de tortură în diverse lagăre de concentrare, murind în cele din urmă la Dachau în 1938. Povestea lui Litten este un memento al prețului pe care avocații curajoși l-au plătit pentru a apăra statul împotriva tiraniei.

După cel de-al Doilea Război Mondial, România a intrat într-una dintre cele mai întunecate perioade ale istoriei sale. Instaurarea regimului comunist a însemnat lichidarea sistematică a tuturor instituțiilor, inclusiv a unei avocaturi independente. Procesul a fost gradual, dar implacabil.

Regimul comunist a înțeles că nu poate să construiască un stat totalitar atâta timp cât există o clasă de avocați independenți, capabili să apere drepturile individuale împotriva abuzurilor statului. În 1947, imediat după preluarea puterii, comuniștii au început „epurarea” barourilor. Avocații considerați „reacționari”, „burghezi” sau „fasciști” au fost excluși din profesie. Mulți dintre cei mai renumiți avocați ai României interbelice au fost arestați, deportați sau obligați să își abandoneze profesia.

În 1948 barourile au fost practic desființate ca organizații independente. Avocații au fost transformați în „apărători din oficiu”, angajați și controlați de stat. Profesia liberală a dispărut, iar avocatul a devenit un funcționar al statului socialist, al cărui rol era să contribuie la „construirea socialismului”, nu să apere drepturi individuale împotriva abuzurilor puterii.

Perioada 1948-1964 a cunoscut o serie de procese politice montate, în care intelectuali, politicieni ai vechiului regim, ofițeri, preoți și țărani au fost judecați pentru „crime” precum “conspiratia împotriva ordinii sociale”, “sabotaj” sau “spionaj”. Aceste procese erau farse judiciare, în care verdictul era decis dinainte, iar rolul tribunalului era doar să legitimeze represiunea.

Avocații care erau desemnați să apere acuzații în aceste procese se aflau într-o situație imposibilă. Dacă încercau să își apere cu adevărat clienții, riscau ei înșiși arestarea și persecuția. Dacă deveneau parte la farsa juridică, își trădau însăși esența profesiei. Mulți au ales să colaboreze cu regimul. Alții au încercat să practice o „apărare pasivă”, limitându-se la formalități minime.

Mulți avocați au fost trimiși în lagăre de muncă sau deportați în Bărăgan. La Canal, la Salcia, la Periprava, în multe alte locuri de detenție și muncă silnică, avocați care în trecut apăraseră drepturile cetățenilor au fost supuși la tortură, foame, boli și umilințe. Regimul comunist a încercat să distrugă nu doar fizic acești oameni, ci și memoria a ceea ce reprezentau ei: idealurile de dreptate, libertate și demnitate umană.

După 1964 avocații trebuiau să fie membri ai organizațiilor de masă ale partidului și să demonstreze „vigilență revoluționară”.

Cu toate acestea, în această perioadă, unii avocați curajoși au încercat să practice o formă de rezistență pasivă, folosind fisurile din sistemul legal pentru a apăra, pe cât posibil, drepturile clienților lor. Au apărat disidenți, au reprezentat Biserica în litigii cu statul, au încercat să limiteze abuzurile autorităților în procesele penale. Acești avocați au fost constant monitorizați de Securitate, amenințați, șantajați și, uneori, arestați.

Democrația nu este un stat natural și permanent al societății. Ea este o construcție fragilă care necesită efort constant pentru a fi menținută. Istoria ne arată că erodarea democrației nu se întâmplă brusc, peste noapte, printr-o lovitură de stat spectaculoasă. Mai des, ea se întâmplă gradual, prin acumularea de mici încălcări, prin normalizarea abuzurilor, prin acceptarea tacită a faptului că „așa trebuie să fie” sau că „scopul justifică mijloacele”.

Atacurile asupra independenței justiției sunt adesea prezentate sub sloganuri nobile: „lupta împotriva corupției”, „eficientizarea sistemului judiciar”, „reforma pensiilor speciale” (care nu se mai termină de ani de zile) etc. Totuși, sub aceste sloganuri se ascunde adesea intenția reală de a subjuga justiția intereselor politice ale momentului.

Avocații care au suferit în lagărele naziste, în închisorile comuniste, sub dictaturi militare sau în regimuri autoritare contemporane ne-au lăsat o moștenire prețioasă: exemplul curajului civic, al demnității profesionale și al angajamentului fără compromisuri față de valorile fundamentale ale dreptății și libertății.

A uita aceste sacrificii, a trata cu indiferență sau cu cinism atacurile la adresa independenței justiției înseamnă a dezonora memoria acestor martiri ai profesiei și a ne expune pe noi înșine riscului de a repeta greșelile istoriei.

Protestul din 14 noiembrie 2025 se înscrie în această lungă tradiție de responsabilitate civică a avocaților. Nu am protestat din capriciu sau din motive politice partizane. Am protestat pentru că am observat semnale îngrijorătoare care ne aminteau de patternul istoric al erodării statului de drept.

Când independența justiției este amenințată – fie prin atacuri publice împotriva judecătorilor și a deciziilor lor, fie prin încercări de modificare a legislației în scopuri politice, fie prin campanii de denigrare a instituțiilor judiciare – avocații au datoria profesională și morală de a semnaliza aceste pericole.

Am purtat robele pentru că acestea nu sunt simple veșminte profesionale. Roba de avocat este un simbol al angajamentului față de justiție, al demnității profesiei și al continuității unei tradiții care transcende individul. Când un avocat îmbracă roba, el nu mai reprezintă doar pe sine însuși, ci toate valorile pe care profesia le apără.

A purta roba într-un protest în apărarea justiției este cea mai legitimă utilizare a acestui simbol. Ce ar fi mai potrivit decât să porți simbolul profesiei tale când aperi însăși esența acelei profesii?

Reacția violentă și insultele care au urmat protestului nostru nu au făcut decât să confirme necesitatea acestui demers. Comentariile care generalizează că toți avocații sunt corupți, că „șpaga de la inculpat la judecător este dată prin nemernicii de avocați”, că merităm să fim agresați fizic („luați și la palme”), sunt exact tipul de discurs care pregătește terenul pentru atacuri mai serioase împotriva profesiei și a statului de drept.

Una dintre cele mai grave probleme cu care ne confruntăm astăzi este lipsa acută de înțelegere a modului în care funcționează instituțiile democratice și a importanței acestora pentru protejarea libertăților noastre.

Concepte fundamentale precum separația puterilor în stat, independența justiției, echilibrul instituțional, drepturile și libertățile fundamentale, prezumția de nevinovăție sau rolul avocatului în sistemul judiciar sunt fie necunoscute, fie profund înțelese greșit de către o parte semnificativă a populației.

Această ignoranță nu este vina cetățenilor. Ea este rezultatul unui sistem educațional care nu a reușit să transmită aceste cunoștințe esențiale. Educația civică, care în trecut era o materie importantă în curriculum școlar, a fost marginalizată sau transformată într-o formă de educație abstractă, care nu reușește să transmită esența funcționării democrației.

Lipsa de educație civică creează o vulnerabilitate critică la manipulare și populism. Când cetățenii nu înțeleg de ce este importantă separația puterilor sau de ce independența justiției este esențială, ei pot fi ușor convinși că aceste principii sunt „obstacole birocratice” care trebuie eliminate în numele „voinței poporului”.

Discursurile populiste care promit să asigure că „justiția să fie a poporului, nu a judecătorilor” pot părea atractive pentru un public neinformat. Totuși, istoria ne arată că astfel de discursuri au fost întotdeauna preludiul unor atacuri grave împotriva statului de drept.

Barourile au încercat, prin diverse programe de educație juridică, să contribuie la această misiune. Totuși, eforturile lor nu pot înlocui o reformă sistemică a educației. Este nevoie de o implicare susținută a Ministerului Educației și a corpului profesoral pentru a crea o cultură civică solidă în România.

Îndrăzneala de a apăra valorile fundamentale

Protestul din 14 noiembrie 2025 nu a fost o abatere de la responsabilitățile noastre profesionale, ci o expresie a acestora. Ca avocați, avem nu doar dreptul, ci și datoria de a apăra statul de drept, chiar și atunci când acest lucru ne expune la critici, la campanii de denigrare sau la amenințări.

Istoria ne-a învățat că tăcerea în fața abuzurilor nu este neutralitate, ci complicitate. Când instituțiile democratice sunt amenințate, indiferența este o formă de abandonare a responsabilității față de societate și față de valorile pe care profesia noastră le reprezintă.

Atacurile care au urmat protestului nostru nu mai sunt o chestiune personală. Când se afirmă public că toți avocații sunt corupți, că profesăm prin șantaj și șpagă, că merităm agresiune fizică, este afectată demnitatea întregii profesii.

În cele din urmă, protestul din 14 noiembrie a fost un act de îndrăzneală – îndrăzneala de a reprezenta nu doar clienți individuali în dosare particulare, ci valorile fundamentale ale dreptății, libertății și demnității umane. Avocații din trecut care au înfruntat nazismul, comunismul și alte forme de tiranie ne-au arătat că profesia noastră nu se rezumă doar la aplicarea legii, ci presupune un angajament moral față de principiile pe care le servește legea.

În fața presiunilor, a amenințărilor și a campaniilor de denigrare, rămânem fermi în convingerea că am făcut ceea ce trebuia făcut. Pentru că avocatul care își abandonează principiile din teamă sau din calcul oportunist își pierde esența profesiei. Iar o societate fără avocați curajoși, capabili să se opună abuzurilor puterii, este o societate pe calea de a-și pierde libertatea.

Protestul nostru a fost un memento: STATUL DE DREPT DEMOCRATIC NU SE APĂRĂ DE LA SINE. El necesită vigilență constantă, curaj civic și voința de a lua atitudine atunci când valorile fundamentale sunt amenințate. Aceasta este lecția pe care am învățat-o din istoria avocaturii și aceasta este moștenirea pe care o datorăm generațiilor viitoare de avocați și de cetățeni.