Magistrații sunt independenți atât cât îi lasă politicul să fie. Cazul pensiilor speciale.
În contextul modificărilor solicitate de guvernarea Bolo-Dan în ceea ce privește pensiile de serviciu (denumite în spațiul public și mai departe „pensii speciale”) și văzând reacțiilor magistraților, care acuză știrbirea independenței acestora prin modificările preconizate, am citit deciziile anterioare ale CCR pe subiect.
Astfel, am descoperit opinia concurentă formulată de dna judecător Simina Tănăsescu, actual Președinte al CCR, cuprinsă în Decizia CCR 900/15.12.2020. Aceasta vine cu o teorie pe cât de interesantă, pe atât de ȘOCANTĂ, dar la care ader:
Sistemul de pensii actual al magistraților, care combină componente contributive (partea suportată din bugetul asigurărilor sociale de stat) cu componente necontributive (redistribuiri din bugetul de stat), creează o dependență structurală care subminează independența autorității judecătorești pe care teoretic ar trebui să o garanteze.
Ca să înțelegeți, în sistemul general de pensii, contributivitatea funcționează după principiul „pay-as-you-go": toți angajații plătesc contribuții sociale într-un fond comun, iar când se pensionează, primesc o pensie calculată în funcție de contribuțiile plătite și anii de muncă, dar banii efectivi vin din contribuțiile celor care lucrează în acel moment - este o redistribuire continuă, nu o capitalizare individuală.
Jud. Tănăsescu menționează că: „dreptul la pensie este garantat, dar cuantumul pensiei sociale depinde de fondurile strânse la bugetul asigurărilor sociale de stat și nu poate fi nici garantat, nici considerat „drept câștigat“. Deși sistemul public de pensii se construiește pe baza contribuțiilor sociale colectate de la contribuabili, cuantumul unor astfel de pensii publice nu are la bază contributivitatea în sensul stabilirii unei relații directe între contribuția realizată de și prestația vărsată către fiecare beneficiar, ci variază în funcțiile de resursele bugetului de asigurări sociale. Altfel spus, pensiile publice sunt expresia unei politici sociale de redistribuire - a unui fond special, anume bugetul asigurărilor sociale de stat - asumată de către stat.”
Magistrații însă au un sistem hibrid: pe lângă componenta contributivă, primesc un supliment substanțial direct din bugetul de stat, pentru care nu au contribuit deloc - acest supliment reprezintă o „compensație" pentru restricțiile severe ale statutului lor (nu pot face afaceri, nu pot avea alte surse de venit care să le suplimenteze veniturile din care să plătească contribuții suplimentare și să aibă o pensie mai mare etc.). Astfel, dacă un angajat normal primește o pensie de 3.000 lei bazată pe contribuțiile sale, un magistrat cu contribuții similare ar primi acei 3.000 lei plus încă 7.000-10.000 lei din bugetul de stat ca „pensie specială", ajungând la 10.000-13.000 lei total - diferența fiind justificată prin compensarea sacrificiilor de carieră și a independenței necesare funcției.
În cazul pensiilor militare, de exemplu, întregul cuantum al pensiei speciale se plătește de la bugetul de stat, dar acolo statul se comportă ca un adevărat angajator, neputând discuta despre independența acestora.
Jud. Tănăsescu menționează ca: „pensiile militare sunt o excepție de la sistemul de drept comun în materie de asigurări sociale. În România, tradițional pensiile militare de stat sunt plătite nu din bugetul asigurărilor sociale de stat, ci exclusiv și în întregime din bugetul de stat (acolo unde se varsă și contribuțiile sociale ale militarilor). În acest caz statul nu realizează o politică socială, ci acționează în calitate de angajator. Din această perspectivă, regimul juridic al pensiilor militare de stat este cel mai apropiat de cel al unor pensii ocupaționale, deși nici ele nu rezultă din capitalizarea unor fonduri cu afectațiune specială. Modelul lor a inspirat însă legiuitorul atunci când a stabilit „pensia de serviciu“ a magistraților, care la rândul său a fost emulată ulterior de alte regimuri juridice speciale ale pensiilor.”
Revenind la independența magistraților, la fel ca în cazul oricărei autorități, instituții sau categorii profesionale, aceasta nu poate fi asigurată printr-un sistem de remunerare post-carieră (pensie) care depinde de deciziile politice ale celorlalte puteri în stat. Când statul acționează simultan ca garant al independenței și ca distribuitor discreționar al beneficiilor financiare care susțin această independență, se creează un paradox structural. De aceea subiectul pensiilor speciale ocupă în mod excesiv dezbaterile din spațiul public și reprezintă un instrument de presiune psihologică asupra magistratului.
Sistemul hibrid actual funcționează după următoarea logică perversă: magistratul știe că o parte substanțială din pensia sa viitoare nu depinde de contribuțiile sale personale (cât ar reveni potrivit sistemului public de pensii), ci de decizia parlamentului și guvernului de a menține sau modifica drastic componenta necontributivă (cea suportată din bugetul de stat). Această situație creează un stimulent subtil, dar persistent, de auto-cenzură și conformitate cu așteptările puterii politice.
Până acum CCR a stabilit în jurisprudența sa că:
pensiile speciale nu pot fi eliminate complet;
că e fundamentală asigurarea unor venituri din pensie apropiate celor pe care magistratul le avea în perioada în care era în activitate, răspunzând astfel necesității de a asigura securitatea financiară a magistratului – securitatea financiară a magistratului fiind o componentă a însăși independenței sale.
Dar, prin raportare la faptul că CCR, dintr-un instrument democratic politico-jurisdicțional s-a transformat într-un instrument cu o componentă mai degrabă politică decât jurisdicțională, nu se știe dacă își va menține opțiunea din considerentul nr. 2 și nici ce înseamnă procentual venituri din pensie apropiate celor obținute de magistrat cât era în activitate.
Dependența magistratului se manifestă, în acest mod, pe 2 niveluri: anticipativ (magistratul își ajustează comportamentul prezent în funcție de impactul potential asupra pensiei viitoare) și contemporan (modificările legislative ale pensiilor pot fi folosite ca instrumente de presiune).
Să ne imaginăm că un judecător, cu 5 ani înainte de pensionare, trebuie să judece un dosar în care statul este parte. El știe că parlamentul tocmai a demonstrat capacitatea și voința de a reduce substanțial pensiile magistraților. Chiar dacă își dorește să rămână imparțial, presiunea psihologică este evidentă: o decizie „nefavorabilă" statului ar putea contribui la un climat politic care să genereze noi reduceri ale pensiilor. Pentru că, cine știe, iar apare un deficit bugetar excesiv peste ceva timp.
Pentru a elimina această dependență structurală, se propune principiul izolării financiare: autoritățile/instituțiile care trebuie să fie independente față de puterea politică trebuie să aibă sisteme de pensii complet autonome, bazate pe fonduri separate, eventual gestionate independent: crearea pensiei ocupaționale.
Dacă puterea politică poate modifica unilateral beneficiile financiare post-carieră ale unei categorii „independente", atunci independența este iluzorie.
Teoria se aplică nu doar magistraților, ci oricărei autorități/instituții care trebuie să fie independentă. Principiul fundamental este că independența reală necesită independență financiară structurală, nu doar declarativă.
Sistemul actual românesc, prin designul său hibrid, creează o formă de „independență condițională" - magistrații sunt independenți atâta timp cât puterea politică decide să îi lase să fie independenți. Aceasta nu este independență reală, ci o formă sofisticată de control indirect.