GLOBSEC 2026. Lecțiile pe care le-a extras o conservatoare de la globaliști/ GLOBSEC 2026. The lessons a conservative drew from the globalists

Am plecat la Praga, la GLOBSEC Forum 2026 (21-23 mai), știind dinainte că majoritatea discuțiilor nu vor fi „dinspre tabăra mea”. Sunt conservatoare și mă declar fără ezitare așa, dar tocmai pentru că sunt conservatoare îmi impun să nu trăiesc într-un echo chamber. A fi conservator nu înseamnă a refuza realitatea care nu îți convine, înseamnă a o examina cu mai multă rigoare. Diferența între un conservator de bun-simț și ceea ce eu numesc, fără ocolișuri, „talibanii” oricărei tabere ideologice este tocmai dispoziția de a sta într-o sală în care nu ești de acord cu vorbitorul și de a-l asculta până la capăt.

Așa că am stat și am ascultat. Trei zile. Iar la final am plecat cu câteva notițe și cu o concluzie limpede: chiar și atunci când nu împărtășești premisele unei dezbateri, te poți întoarce de acolo mai bine pregătit pentru a-ți apăra propriile premise. Iată ce am reținut.

„Build strength in instability”

Mai toate panelurile s-au învârtit, într-un fel sau altul, în jurul acestei idei. Instabilitatea nu mai e o paranteză care se va închide curând. E cadrul în care vom funcționa pentru o bună perioadă de timp, poate ani buni. Și atunci toată discuția se mută, încet, dinspre „cum revenim la normal?” către „cum devenim mai puternici tocmai pentru că suntem în haos?”.

Mi-a plăcut formularea, pentru că spune un adevăr pe care îl știu și conservatorii vechi: instituțiile bune nu sunt cele care merg lin pe vreme bună, sunt cele care rămân în picioare atunci când lovește furtuna. Iar în următorii ani vom vedea, foarte concret, care state au construit anticorpi și care doar au mimat că au construit ceva. România intră în această perioadă cu un bagaj instituțional fragil. Nu cred că ne ajută să ne mințim că nu e așa.

Statele nu mai câștigă singure. Câștigă ecosistemele.

A doua idee care m-a marcat: bătăliile importante de astăzi, fie ele tehnologice, militare sau industriale, nu se mai duc între state izolate. Se duc între ecosisteme. Iar un ecosistem înseamnă, foarte concret, o întrepătrundere între guverne și zona privată de finanțare.

Ca să fie limpede ce înseamnă asta în practică: când Statele Unite construiesc o capacitate strategică în semiconductori, nu o construiesc doar printr-o lege federală precum CHIPS Act. O construiesc prin combinația dintre subvenții guvernamentale, fonduri de venture capital care intră devreme în startup-uri de nișă, fonduri de pensii care preiau riscul pe termen lung, universități care livrează talent pe bandă rulantă, agenții federale care cumpără prima generație de produs și o validează pe piață. Toate acestea funcționează ca un singur organism. Cine se uită doar la o piesă din puzzle, doar la stat sau doar la piață, nu vede meciul. Asta e marea schimbare față de cum gândeam politica industrială acum douăzeci de ani. Iar pentru noi, în Europa și în România, întrebarea devine: avem ingredientele acestui tip de ecosistem, sau ne mulțumim cu politici industriale făcute doar din comunicate de presă? E o conversație în care conservatorii ar trebui să intre frontal, nu defensiv. Suveranitatea în secolul XXI se apără și cu capacitatea de a finanța, rapid și la scară, tehnologii critice.

Apărarea europeană se face în NATO

S-a vorbit mult, în mai multe paneluri, despre relația dintre Uniunea Europeană și NATO pe partea de apărare. Concluzia care s-a tot repetat, și pe care o împărtășesc, e că nu există nicio variantă realistă în care UE își construiește o arhitectură militară în paralel cu Alianța sau ca alternativă la ea. Tot ce face Europa pe apărare are sens dacă se face înăuntrul NATO, completând Alianța, nu dublând-o.

Pare o nuanță, dar nu e. Diferența dintre „mai multă capacitate europeană în NATO” și „o apărare europeană alternativă” este, în fond, diferența dintre o decizie politică matură și o fantezie strategică. Iar în următorii ani această distincție va separa, cred, statele europene care vor conta de cele care vor doar să pară că contează.

Izolarea te orbește față de propriile vulnerabilități

Un alt gând pe care l-am notat și pe care îl întorc deja, mental, către spațiul public românesc: când te izolezi, pierzi capacitatea de a-ți vedea propriile slăbiciuni. Cei care confundă suveranitatea cu autismul strategic uită că tocmai expunerea la alți actori, la alte analize, la alte servicii de informații, e cea care îți semnalează unde ești vulnerabil. Cine refuză dialogul nu devine mai puternic, devine doar mai puțin conștient.

E o lecție pe care o aplic și mie însămi. Niciodată nu mi-am dat seama mai bine de fragilitățile propriei mele gândiri decât atunci când am stat în săli unde gândirea dominantă era cea opusă.

Mark Esper: „SUA ar interveni cu siguranță”

Un moment important l-a oferit fostul Secretar al Apărării al SUA, Mark Esper, care, într-un panel despre noua realitate de securitate a Europei, a afirmat fără echivoc că, dacă Rusia ar ataca un stat NATO, Statele Unite ar interveni cu siguranță. Pentru cineva care vine din administrația Trump și care cunoaște din interior cum se ia decizia acolo, declarația nu e una protocolară. E o reasigurare politică pe care, în actualul climat transatlantic, multă lume avea nevoie să o audă spusă răspicat.

Asta nu înseamnă, însă, că europenii își pot permite să se relaxeze, ci sa devină „worthy”.

Cum își păstrează Europa relevanța industrială

Una dintre cele mai interesante discuții a fost cea despre cum mai poate rămâne Europa relevantă pe piața globală în următorii zece ani. Industria europeană, oricât ne-ar plăcea să spunem altceva, pierde teren în mai multe sectoare clasice. Iar răspunsul nu e ușor și nu e unic.

Au fost mai multe idei pe masă. Una, care mi-a rămas pentru că era foarte concretă, sună așa: industria automotive europeană, care încă reprezintă o coloană vertebrală a economiilor germane, cehe, slovace, sau a unei părți din economia românească, are deja know-how-ul, fabricile, inginerii și lanțurile de furnizori care i-ar permite o conversie parțială către producția de motoare pentru sisteme fără pilot. Cu alte cuvinte, motoare pentru drone. Nu în loc de motoarele de mașini, ci pe lângă. Este doar un exemplu, nu un program, dar surprinde bine logica generală: Europa trebuie să își regândească nișele de competitivitate, nu doar să le apere pe cele vechi.

Întrebarea, evident, nu e tehnică, ci politică: au liderii europeni capacitatea să poarte aceste discuții cu propriile electorate? Răspunsul de până acum a fost, în general, evaziv.

Dacă cumperi armament american, asigură-te că îl poți folosi oriunde

O altă idee care a circulat: când o țară europeană achiziționează echipament militar american, ar trebui să se asigure, prin clauze contractuale, că poate folosi acel echipament oriunde, fără ca Statele Unite să poată interveni pentru a-l bloca în anumite teatre de operațiuni. Modelul invers, în care vânzătorul își rezervă dreptul de a impune condiții de utilizare, e bine cunoscut din Orientul Mijlociu, unde achizițiile de armament american vin frecvent cu restricții privind utilizarea împotriva anumitor adversari.

Modelul german din 1955 pentru Ucraina, o idee care a circulat intens

Una dintre propunerile care au revenit cel mai des pe panelurile transatlantice a fost integrarea Ucrainei în NATO după modelul Republicii Federale Germania din 1955, când doar partea de țară care nu era sub ocupație a devenit membră a Alianței, iar Articolul 5 s-a aplicat exclusiv teritoriului controlat de guvernul de la Bonn. Aplicată Ucrainei, formula ar însemna admiterea în NATO a teritoriului controlat efectiv de Kiev, fără a transforma automat linia de front într-un tripwire al Articolului 5.

Personal, nu sunt de acord cu această soluție și nu o cred funcțională. Motivul declarat al lui Putin pentru acest război este, exact, extinderea NATO. A-i confirma, formal, exact temerea pe care a invocat-o drept pretext s-ar putea să nu calmeze războiul, ci să apese pedala lui și mai tare. Indiferent ce credem despre legitimitatea acelei temeri, ea funcționează în logica internă a Kremlinului ca un combustibil. O includere a Ucrainei în NATO, chiar și parțială, riscă să blocheze pe termen lung orice ieșire din actuala spirală.

Discuția există însă pe masă, iar faptul că circulă atât de intens spune ceva despre cât de creativ încearcă cancelariile occidentale să rezolve un dosar pentru care nu există precedente bune.

Ucraina, laboratorul de testare al lumii

Aici intervine o observație personală pe care nu o spun cu cinism, ci cu îngrijorare: Ucraina a devenit, de facto, un spațiu de testare pentru tot ce înseamnă tehnologie militară contemporană. Discuțiile despre cum o grupare militară rusă a capitulat recent în fața unor drone, deci nu în fața unor soldați, au fost menționate frecvent. E un prag istoric: pentru prima dată în război modern, oameni s-au predat unor mașini.

Faptul că aceste prime oferă lecții prețioase NATO, industriei de apărare și fondurilor de investiții este evident. Faptul că prețul acestor lecții îl plătesc, în sânge, ucrainenii, e o realitate pe care nu trebuie să o tratăm cu eleganță diplomatică.

Europa, America lui Trump și un fel de „Nixon invers”

Pe linia Ucraina-Rusia, mesajul european a fost mai unit decât mă așteptam: presiune economică suplimentară asupra lui Putin prin sancțiuni, livrare către Ucraina a tot ce e nevoie ca să câștige, zero apetit pentru vreo „înțelegere” cu Moscova. Capitalele europene nu mai cred că un compromis cu Putin e posibil sau dezirabil.

Aici, însă, începe o ruptură care s-a simțit în sală, chiar dacă nu a fost mereu rostită direct. Europa stă într-un loc, iar America lui Trump pare să stea în altul. Și nu doar la nivel tactic, ci, în opinia mea personală, la nivel de mare strategie. Ce încearcă, în esență, administrația Trump? Pare să caute, declarat sau nedeclarat, o formulă oarecum similară cu cea pe care Nixon și Kissinger au folosit-o în anii ‘70 față de China, doar că în sens invers. În anii ‘70, Statele Unite s-au apropiat de China tocmai pentru a izola Uniunea Sovietică. Astăzi, Washingtonul ar putea încerca să se apropie de Rusia tocmai pentru a izola China. Un fel de „Nixon invers”, dacă e să dăm o etichetă comodă.

Dacă această citire este corectă, atunci diferența dintre Europa și administrația Trump nu mai e una de stil sau de tactică. E o diferență de mare strategie. Europa privește Rusia ca pe amenințarea existențială imediată. Washingtonul lui Trump privește China ca pe rivalul de lungă durată și pare dispus, eventual, să își recalibreze raportul cu Moscova ca parte din această competiție mai mare. Aici se va juca, în următorii ani, una dintre cele mai grele negocieri intra-aliate, iar Europa Centrală și de Est, deci și România, va trebui să fie foarte atentă unde se așază în această ecuație.

Doha: „Ceasefire nu e o soluție”

Una dintre cele mai bune intervenții ale forumului a venit din partea Dr. Mohammed bin Abdulaziz Al-Khulaifi, Ministru de Stat la Ministerul Afacerilor Externe al Qatarului. Punctul lui central: încetarea focului nu este o soluție în Orientul Mijlociu. E o pauză, eventual o oxigenare umanitară, dar nu o soluție. Soluția durabilă presupune medierea, pe care Qatarul o tratează ca pe un instrument central de politică externă, nu ca pe un accesoriu de soft power.

A descris medierea ca pe „a powerful tool” și a explicat cum încearcă Doha să joace acest rol acum, inclusiv în relația complicată cu Iranul. Pentru un public european obișnuit să creadă că diplomația e doar declarații, intervenția lui a fost un memento util: medierea profesionistă, discretă, răbdătoare, e o capacitate de stat. Iar țările care o construiesc, precum Qatar sau Elveția, câștigă o influență disproporționată față de mărimea lor.

Despre verificarea vârstei online

În panelul despre verificarea vârstei pe platformele digitale, mulți s-au raportat admirativ la reglementarea australiană, considerată de alții excesivă. Dar cea mai bună replică a venit de la cineva care a spus, foarte simplu: „Dacă nu lași copilul să meargă pe bicicletă, cum o să-l înveți să meargă pe bicicletă?”.

Suntem prinși între două extreme, cei care vor să interzică tehnologia copiilor și cei care îi lasă pe TikTok la șase ani, și ratăm tocmai miezul: responsabilitatea părintelui și a societății e să însoțească, nu să interzică total și nici să abandoneze total. Acolo se joacă totul, nu în legi care vor să rezolve, dintr-o lovitură, o problemă culturală.

O paranteză despre organizare. Și o ambiție.

Nu pot încheia fără să spun ceva despre cum a fost organizat acest forum, pentru că impecabilitatea nu e un detaliu, e o atitudine.

A existat o aplicație dedicată, în care primeai toate informațiile în timp real, îți construiai agenda personalizată dintre multele evenimente care se desfășurau simultan, primeai un cod QR care îți deschidea fizic accesul în spațiu. Dar ce m-a impresionat cu adevărat a fost respectul absolut pentru timp. La niciun alt eveniment internațional nu am văzut ca intervențiile să se termine la fix, indiferent cine vorbea. Nu conta dacă pe scenă era Roberta Metsola, președintele Cehiei Petr Pavel sau un fost secretar american al apărării: când expira ultima secundă, evenimentul se încheia. Și, în două minute, întreaga logistică se reașeza pentru sesiunea următoare.

Disciplina asta nu e germană, nu e americană, nu e cehă. E o cultură instituțională pe care GLOBSEC și-a construit-o, riguros, în 2 decenii de activitate.

Și aici e ambiția cu care mă întorc: îmi doresc ca într-o zi conservatorii, și mă includ aici, să fie capabili să organizeze un eveniment la acest nivel de precizie pe detalii. Pentru că un proiect politic care nu poate respecta o agendă de trei zile cu greu va putea respecta vreo promisiune mai mare făcută unei națiuni. Iar credibilitatea, în politică, începe de la lucrurile mici.

Plec din Praga conservatoare la fel ca atunci când am venit. Dar plec mai bine documentată, cu câteva idei pe care nu le-aș fi întâlnit dacă rămâneam doar printre ai mei, și cu rezerve mai bine articulate față de altele. Cam asta și înseamnă, până la urmă, să fii conservator într-o lume reală: să cauți zona de echilibru, nu pe cea a extremismelor.

English Version

I went to Prague, to the GLOBSEC Forum 2026 (May 21-23), knowing in advance that most of the discussions would not be “from my camp.” I am conservative and I say so without hesitation, but precisely because I am conservative I force myself not to live in an echo chamber. To be conservative does not mean refusing the reality that doesn’t suit you, it means examining it with more rigor. The difference between a common-sense conservative and what I call, without mincing words, the “Taliban” of any ideological camp is precisely this disposition: to sit in a room where you don’t agree with the speaker and to listen to them all the way through.

So I sat and I listened. Three days. And at the end I left with a notebook full of notes and a clear conclusion: even when you do not share the premises of a debate, you can come back from it better prepared to defend your own premises. Here is what I took away.

“Build strength in instability”

Almost every panel revolved, in one way or another, around this idea. Instability is no longer a parenthesis that will close soon. It is the framework in which we will operate for a good while, possibly for years. And so the whole discussion shifts, slowly, from “how do we get back to normal?” toward “how do we become stronger precisely because we are in chaos?”

I liked the formulation, because it states a truth that old-school conservatives already know: good institutions are not the ones that run smoothly in fair weather, they are the ones that remain standing when the storm hits. And in the next few years we will see, very concretely, which states have built antibodies and which have only pretended to build something. Romania enters this period with a fragile institutional baggage. I don’t think it helps us to lie to ourselves that this isn’t the case.

States no longer win on their own. Ecosystems do.

The second idea that struck me: the major battles of today, whether technological, military or industrial, are no longer fought between isolated states. They are fought between ecosystems. And an ecosystem means, very concretely, an interweaving between governments and the private financing sphere.

To make clear what this means in practice: when the United States builds a strategic capability in semiconductors, it does not build it solely through a federal law such as the CHIPS Act. It builds it through the combination of government subsidies, venture capital funds that get into niche startups early, pension funds that take on the long-term risk, universities that deliver talent on a conveyor belt, federal agencies that buy the first generation of product and validate it on the market. All of these function as a single organism. Whoever looks at only one piece of the puzzle, only the state or only the market, does not see the game. This is the great shift from how we thought about industrial policy twenty years ago. And for us, in Europe and in Romania, the question becomes: do we have the ingredients for this kind of ecosystem, or do we settle for industrial policies made only of press releases? It is a conversation that conservatives should enter head-on, not defensively. Sovereignty in the 21st century is also defended through the capacity to finance, rapidly and at scale, critical technologies.

European defense happens inside NATO

There was a lot of talk, across multiple panels, about the relationship between the European Union and NATO on the defense side. The conclusion that kept being repeated, and which I share, is that there is no realistic scenario in which the EU builds a military architecture in parallel with the Alliance or as an alternative to it. Everything Europe does on defense makes sense if it is done inside NATO, completing the Alliance, not duplicating it.

It may look like a nuance, but it isn’t. The difference between “more European capacity inside NATO” and “an alternative European defense” is, fundamentally, the difference between a mature political decision and a strategic fantasy. And in the coming years this distinction will separate, I believe, the European states that will matter from the ones that just want to look like they matter.

Isolation blinds you to your own vulnerabilities

Another thought I noted down, and one I am already turning, mentally, toward the Romanian public space: when you isolate yourself, you lose the capacity to see your own weaknesses. Those who confuse sovereignty with strategic autism forget that it is precisely exposure to other actors, to other analyses, to other intelligence services, that signals to you where you are vulnerable. Whoever refuses dialogue does not become stronger, only less aware.

It is a lesson I apply to myself as well. I have never understood the fragilities of my own thinking better than when I sat in rooms where the dominant thinking was the opposite.

Mark Esper: “The US would certainly intervene”

An important moment came from the former US Secretary of Defense, Mark Esper, who, in a panel about Europe’s new security reality, stated without equivocation that if Russia were to attack a NATO state, the United States would certainly intervene. Coming from someone who served in the Trump administration and who knows from the inside how decisions are made there, this is not a protocol statement. It is a political reassurance that, in the current transatlantic climate, many people needed to hear spoken plainly.

This does not mean, however, that Europeans can afford to relax. It means they need to become “worthy.”

How Europe keeps its industrial relevance

One of the most interesting discussions was about how Europe can still remain relevant on the global market over the next ten years. The European industry, however much we’d like to say otherwise, is losing ground in several classic sectors. And the answer is not easy, nor is it singular.

There were several ideas on the table. One that stuck with me, because it was very concrete, goes like this: the European automotive industry, which is still a backbone of the German, Czech, Slovak economies, and of part of the Romanian economy, already has the know-how, the factories, the engineers and the supplier chains that would allow it a partial conversion toward producing engines for unmanned systems. In other words, drone engines. Not instead of car engines, but alongside them. It is only one example, not a program, but it captures the broader logic well: Europe must rethink its niches of competitiveness, not just defend the old ones.

The question, obviously, is not technical but political: do European leaders have the capacity to carry these discussions with their own electorates? The answer so far has been, generally, evasive.

If you buy American weapons, make sure you can use them anywhere

Another idea that circulated: when a European country acquires American military equipment, it should ensure, through contractual clauses, that it can use that equipment anywhere, without the United States being able to intervene to block its use in certain theaters of operation. The reverse model, in which the seller reserves the right to impose conditions of use, is well known from the Middle East, where purchases of American weapons frequently come with restrictions regarding their use against certain adversaries.

The 1955 German model for Ukraine, an idea that circulated intensely

One of the proposals that came up most often on the transatlantic panels was the integration of Ukraine into NATO following the model of the Federal Republic of Germany in 1955, when only the part of the country not under occupation became a member of the Alliance, and Article 5 applied exclusively to the territory controlled by the Bonn government. Applied to Ukraine, the formula would mean admitting into NATO the territory effectively controlled by Kyiv, without automatically turning the front line into an Article 5 tripwire.

Personally, I do not agree with this solution and I don’t believe it would work. Putin’s declared motive for this war is, precisely, NATO expansion. To formally confirm to him the very fear he invoked as a pretext might not calm the war down, it might press his pedal harder. Regardless of what we think about the legitimacy of that fear, it functions within the internal logic of the Kremlin as fuel. Including Ukraine in NATO, even partially, risks locking us, over the long term, out of any exit from the current spiral.

The discussion is on the table, however, and the fact that it circulates so intensely says something about how creatively Western chancelleries are trying to solve a file for which there are no good precedents.

Ukraine, the world’s testing laboratory

Here a personal observation comes in, which I make not with cynicism but with concern: Ukraine has become, de facto, a testing ground for everything that contemporary military technology involves. The discussions about how a Russian military unit recently surrendered to drones, that is, not to soldiers, were mentioned frequently. It is a historic threshold: for the first time in modern warfare, human beings have surrendered to machines.

The fact that these firsts offer valuable lessons to NATO, to the defense industry and to investment funds is obvious. The fact that the price of these lessons is paid, in blood, by Ukrainians, is a reality that we must not treat with diplomatic elegance.

Europe, Trump’s America, and a kind of “reverse Nixon”

On the Ukraine-Russia line, the European message was more unified than I expected: additional economic pressure on Putin through sanctions, delivery to Ukraine of everything it needs to win, zero appetite for any “deal” with Moscow. European capitals no longer believe that a compromise with Putin is possible or desirable.

This, however, is where a rift begins that was palpable in the room, even if it was not always said out loud. Europe is in one place, and Trump’s America seems to be in another. And not only at a tactical level but, in my personal opinion, at the level of grand strategy. What is the Trump administration trying to do, in essence? It appears to be looking, openly or not, for a formula somewhat similar to the one Nixon and Kissinger used in the 1970s with regard to China, only in reverse. In the 1970s, the United States moved closer to China precisely in order to isolate the Soviet Union. Today, Washington might be trying to move closer to Russia precisely in order to isolate China. A kind of “reverse Nixon,” if we want a convenient label.

If this reading is correct, then the difference between Europe and the Trump administration is no longer one of style or tactics. It is a difference of grand strategy. Europe sees Russia as the immediate existential threat. Trump’s Washington sees China as the long-term rival and seems prepared, eventually, to recalibrate its relationship with Moscow as part of that larger competition. This is where, in the coming years, one of the hardest intra-allied negotiations will play out, and Central and Eastern Europe, which means Romania too, will have to be very careful where it positions itself in this equation.

Doha: “Ceasefire is not a solution”

One of the best interventions at the forum came from Dr. Mohammed bin Abdulaziz Al-Khulaifi, Minister of State at the Ministry of Foreign Affairs of Qatar. His central point: a ceasefire is not a solution in the Middle East. It is a pause, possibly humanitarian relief, but not a solution. The durable solution presupposes mediation, which Qatar treats as a central instrument of foreign policy, not as a soft-power accessory.

He described mediation as “a powerful tool” and explained how Doha is trying to play this role now, including in the complicated relationship with Iran. For a European audience accustomed to thinking that diplomacy is only declarations, his intervention was a useful reminder: professional, discreet, patient mediation is a capacity of the state. And the countries that build it, such as Qatar or Switzerland, gain influence disproportionate to their size.

On online age verification

In the panel about age verification on digital platforms, many spoke admiringly of the Australian regulation, which others consider excessive. But the best line came from someone who put it very simply: “If you don’t let your child ride a bike, how are you going to teach them to ride a bike?”

We are caught between two extremes, those who want to ban technology for children and those who leave them on TikTok at the age of six, and we miss precisely the point: the responsibility of the parent and of society is to accompany, not to forbid totally and not to abandon totally either. That is where everything is played out, not in laws that try to solve, in one stroke, a cultural problem.

A note on organization. And an ambition.

I cannot close without saying something about how this forum was organized, because impeccability is not a detail, it is an attitude.

There was a dedicated app, in which you received all the information in real time, you built your own personalized agenda from among the many events that took place simultaneously, and you got a QR code that physically opened up access to the venue. But what really impressed me was the absolute respect for time. At no other international event have I seen the interventions end exactly on the dot, regardless of who was speaking. It didn’t matter if Roberta Metsola was on stage, or Czech President Petr Pavel, or a former US secretary of defense: when the last second expired, the event was over. And, within two minutes, the entire logistics was reset for the next session.

This kind of discipline is not German, not American, not Czech. It is an institutional culture that GLOBSEC has built, rigorously, over two decades of activity.

And here is the ambition I’m coming home with: I want conservatives, and I include myself here, to be able, one day, to organize an event at this level of precision on details. Because a political project that cannot keep to a three-day agenda will hardly be able to keep any larger promise made to a nation. And credibility, in politics, starts from the small things.

I leave Prague conservative just as I came. But I leave better informed, with a few ideas I would not have encountered had I stayed only among my own, and with better articulated reservations toward others. This, in the end, is what it means to be a conservative in a real world: to look for the zone of balance, not the zone of extremes.