Discursuri suveraniste europene (versus federalizarea UE) / European sovereigntist speeches (versus EU federalisation)

Suveraniștii / The Sovereigntists Charles de Gaulle, Margaret Thatcher, Philippe Seguin, Charles Pasqua

Romanian Version

I. Charles de Gaulle

Suveranismul nu a început acum, ci datează încă din 1962, din discursurile lui Charles de Gaulle, mai actual ca niciodată. O să vă ofer mostre de istorie ca să înțelegeți mai bine suveranismul.

„Acești adversari ne spun: „Vreți să creați o Europă a patriei, noi vrem să creăm o Europă supranațională”. De parcă ar fi suficientă o formulă pentru a confunda împreună aceste entități puternic stabilite care se numesc popoare și state.

Și atunci, aceiași adversari ne spun, în același timp: “Anglia a aplicat să intre pe piața comună. Atâta timp cât nu este acolo, nu putem face nimic politic”. Și totuși toată lumea știe că Anglia, ca mare stat și ca națiune fidelă cu sine, nu ar fi niciodată de acord să se dizolve într-o construcție utopică.

Aș vrea, de altfel, întrucât aceasta este ocazia, să le cer scuze domnilor presei. Veți fi destul de surprins, dar eu, din partea mea, nu am vorbit niciodată în niciuna dintre declarațiile mele despre Europa patriilor, deși se pretinde întotdeauna că am făcut-o. (...)

Și în plus, nu cred că Europa poate avea vreo realitate vie dacă nu include Franța cu francezii ei, Germania cu germanii ei, Italia cu italienii ei etc. Dante, Goethe, Chateaubriand aparțin întregii Europe în măsura în care au fost, respectiv, eminamente italieni, germani și francezi. Nu ar fi servit prea mult Europa dacă ar fi fost apatrizi și ar fi gândit sau scris în vreun esperanto sau volapük integrat.

𝐃𝐞𝐜𝐢, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭 𝐜𝐚̆ 𝐩𝐚𝐭𝐫𝐢𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐞𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐮𝐦𝐚𝐧 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐥 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚̆ 𝐭𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐞 𝐞𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐜𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞, 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐨𝐧𝐬𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚. 𝐂𝐞 𝐞𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐞? 𝐄𝐢 𝐛𝐢𝐧𝐞, 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞. 𝐏𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐧𝐮𝐦𝐚𝐢 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐯𝐚𝐥𝐚𝐛𝐢𝐥𝐞 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐬𝐞𝐧𝐬, 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐭𝐢𝐦𝐞 𝐬̦𝐢, 𝐢̂𝐧 𝐩𝐥𝐮𝐬, 𝐜𝐚𝐩𝐚𝐛𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐚 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚.

𝐀𝐦 𝐬𝐩𝐮𝐬 𝐝𝐞𝐣𝐚, 𝐬̦𝐢 𝐫𝐞𝐩𝐞𝐭, 𝐜𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐚𝐥𝐭𝐚̆ 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐜𝐞𝐚 𝐚 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫, 𝐢̂𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚̆, 𝐝𝐞𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫, 𝐝𝐞 𝐦𝐢𝐭𝐮𝐫𝐢, 𝐟𝐢𝐜𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢 𝐬̦𝐢 𝐩𝐚𝐫𝐚𝐝𝐞.

Mai mult, ceea ce se întâmplă cu comunitatea economică demonstrează acest lucru în fiecare zi. Căci statele, și numai statele, sunt cele care au creat această comunitate economică, care i-au oferit credit și care au angajat-o cu funcționari publici. Și statele sunt cele care îi conferă realitate și eficacitate. Și cu atât mai mult cu cât nicio măsură economică importantă nu poate fi luată fără săvârșirea unui act politic. (...)

Facem asta atunci când suntem conduși să luăm în considerare cerințele pe care 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞 le anunță cu privire la relația sa economică cu comunitatea.

(...) Aș dori să vorbesc mai precis despre obiecția integrării. Ne opunem acestui lucru spunând: “Să unim cele șase state împreună în ceva supranațional, într-o entitate supranațională. Și astfel, totul va fi foarte simplu și foarte practic”. Nu propunem această entitate națională pentru că nu există. Nu există un unificator în Europa de astăzi care să aibă suficientă putere, credibilitate și atractivitate.

Așadar, revenim la un fel de hibrid și spunem: „Ei bine, cel puțin cele șase state acceptă, se angajează să se supună la ceea ce se va decide cu o anumită majoritate”. În același timp, se spune: „Există deja șase parlamente europene, șase parlamente naționale, mai precis, o adunare parlamentară europeană. Există chiar și o adunare parlamentară a Consiliului Europei care, este adevărat, precede concepția celor șase și care, mi se spune, moare pe marginea unde a fost lăsată.și cine va face legea pentru cele șase state”.

Acestea sunt idei care poate fermecă unele minți, dar nu văd deloc cum le-am putea realiza practic, chiar dacă am avea șase semnături în partea de jos a unei hârtii. 𝐄𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐨 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐨 𝐆𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧𝐢𝐚, 𝐨 𝐈𝐭𝐚𝐥𝐢𝐚, 𝐨 𝐎𝐥𝐚𝐧𝐝𝐚, 𝐨 𝐁𝐞𝐥𝐠𝐢𝐚, 𝐮𝐧 𝐋𝐮𝐱𝐞𝐦𝐛𝐮𝐫𝐠 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐠𝐚𝐭𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐚𝐜𝐚̆, 𝐥𝐚 𝐨 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐫𝐭𝐚𝐧𝐭𝐚̆ 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐮𝐧𝐜𝐭 𝐝𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐫𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐬̦𝐢 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥, 𝐜𝐞 𝐥𝐢 𝐬-𝐚𝐫 𝐩𝐚̆𝐫𝐞𝐚 𝐫𝐚̆𝐮 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐨𝐫𝐝𝐨𝐧𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐚𝐜𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐚𝐥𝐭̦𝐢𝐢?

𝐒𝐮𝐧𝐭 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐟𝐫𝐚𝐧𝐜𝐞𝐳, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐠𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐚𝐧, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐨𝐥𝐚𝐧𝐝𝐞𝐳, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐛𝐞𝐥𝐠𝐢𝐚𝐧, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐥𝐮𝐱𝐞𝐦𝐛𝐮𝐫𝐠𝐡𝐞𝐳 𝐠𝐚𝐭𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐬𝐮𝐩𝐮𝐧𝐚̆ 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐝𝐨𝐩𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐢 𝐬𝐭𝐫𝐚̆𝐢𝐧𝐢 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐥𝐞𝐠𝐢 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐢̂𝐦𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯𝐚 𝐯𝐨𝐢𝐧𝐭̦𝐞𝐢 𝐥𝐨𝐫 𝐜𝐞𝐥𝐞𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐮𝐧𝐝𝐞?

𝐀𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐮 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭. 𝐍𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐦𝐨𝐝𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭, 𝐝𝐞 𝐚 𝐧𝐞 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚 𝐜𝐚̆ 𝐨 𝐦𝐚𝐣𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐨𝐛𝐥𝐢𝐠𝐚, 𝐨 𝐦𝐚𝐣𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐭𝐫𝐚̆𝐢𝐧𝐚̆, 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐨𝐛𝐥𝐢𝐠𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐞 𝐫𝐞𝐜𝐚𝐥𝐜𝐢𝐭𝐫𝐚𝐧𝐭𝐞.

Este adevărat că în această Europă integrată, după cum se spune, ei bine, s-ar putea să nu existe deloc politică. Asta ar face lucrurile mult mai simple. 𝐒̦𝐢 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢, 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐝𝐢𝐧 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐜𝐞 𝐧𝐮 𝐚𝐫 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚, 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆, 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐚̆ 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆, 𝐬̦𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐚𝐦 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐢𝐦𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐜𝐚̂𝐭𝐞 𝐮𝐧𝐚 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚̆𝐫𝐮𝐢𝐚 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐬̦𝐚𝐬𝐞 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐧𝐞-𝐚𝐦 𝐚𝐛𝐭̦𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐚𝐜𝐞𝐦 𝐮𝐧𝐚. 𝐃𝐚𝐫 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢, 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞, 𝐭𝐨𝐭̦𝐢 𝐚𝐜𝐞𝐬̦𝐭𝐢 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢 𝐚𝐫 𝐮𝐫𝐦𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐢𝐧𝐞𝐯𝐚 𝐝𝐢𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚̆, 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐞𝐥 𝐢̂𝐧𝐬𝐮𝐬̦𝐢, 𝐚𝐫 𝐚𝐯𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐥.

𝐒-𝐚𝐫 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐮𝐧𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭𝐨𝐫, 𝐝𝐚𝐫 𝐧𝐮 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐬̦𝐢 𝐧𝐮 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐠𝐫𝐚𝐭𝐚̆.

Ar fi cu totul altceva, mult mai larg și mult mai extins, cu, repet, o forță unificatoare. Și poate că aceasta este ceea ce, într-o oarecare măsură și uneori, inspiră anumite remarci ale anumitor susținători ai integrării europene. Deci, ar fi mai bine să o spun.

𝐕𝐞𝐝𝐞𝐭̦𝐢, 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐢𝐦 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐮𝐫𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐢, 𝐞𝐢 𝐛𝐢𝐧𝐞, 𝐧𝐢 𝐬𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐥𝐚̆𝐜𝐮𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐯𝐢𝐬𝐚̆𝐦 𝐥𝐚 𝐦𝐢𝐧𝐮𝐧𝐚𝐭𝐚 𝐥𝐚𝐦𝐩𝐚̆, 𝐬̦𝐭𝐢𝐭̦𝐢, 𝐜𝐞𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐀𝐥𝐚𝐝𝐝𝐢𝐧 𝐚 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐭 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐨 𝐟𝐫𝐞𝐜𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚 𝐳𝐛𝐮𝐫𝐚 𝐝𝐞𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢. 𝐃𝐚𝐫 𝐧𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐮𝐥𝐚̆ 𝐦𝐚𝐠𝐢𝐜𝐚̆ 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐦𝐢𝐭𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐦 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐥𝐚 𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐥 𝐜𝐚 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆. 𝐃𝐞𝐜𝐢, 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐮𝐧𝐞𝐦 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐥𝐚 𝐛𝐚𝐳𝐚 𝐜𝐥𝐚̆𝐝𝐢𝐫𝐢𝐢. 𝐃𝐮𝐩𝐚̆ 𝐜𝐞 𝐚𝐦 𝐭𝐞𝐫𝐦𝐢𝐧𝐚𝐭 𝐭𝐫𝐞𝐚𝐛𝐚, 𝐧𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐥𝐢𝐧𝐢𝐬̦𝐭𝐢 𝐢̂𝐧 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐬̦𝐭𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐍𝐨𝐩𝐭̦𝐢𝐥𝐞 𝐀𝐫𝐚𝐛𝐞.”

---

II. Margaret Thatcher

Suveranista Margaret Thatcher cu un discurs din 1988:

„Întotdeauna vom privi către Varșovia, Praga și Budapesta ca mari orașe europene. De asemenea, nu ar trebui să uităm că valorile europene au ajutat la transformarea Statelor Unite ale Americii în apărătorul curajos al libertății care a devenit.

Comunitatea Europeană aparține tuturor membrilor săi. Trebuie să reflecte tradițiile și aspirațiile tuturor membrilor săi. Și permiteți-mi să fiu foarte clară. Britania nu visează la o existență confortabilă și izolată la periferia Comunității Europene. Destinul nostru este în Europa, ca parte a Comunității.

𝐀𝐬𝐭𝐚 𝐧𝐮 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐢̂𝐧 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐝𝐚𝐫 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐚𝐥 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐞𝐢, 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐞𝐢 𝐬𝐚𝐮, 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐚𝐥 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐚̆𝐫𝐮𝐢 𝐚𝐥𝐭 𝐦𝐞𝐦𝐛𝐫𝐮 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞. 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐬𝐜𝐨𝐩 𝐢̂𝐧 𝐬𝐢𝐧𝐞. 𝐍𝐢𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐨𝐳𝐢𝐭𝐢𝐯 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐦𝐨𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭 𝐢̂𝐧 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐜𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐩𝐭 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞𝐜𝐭𝐮𝐚𝐥 𝐚𝐛𝐬𝐭𝐫𝐚𝐜𝐭. 𝐍𝐢𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐨𝐬𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐨 𝐫𝐞𝐠𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐞𝐬𝐟𝐚̂𝐫𝐬̦𝐢𝐭𝐚̆.

Comunitatea Europeană este un mijloc practic prin care Europa poate asigura prosperitatea și securitatea viitoare a oamenilor săi într-o lume în care există multe alte națiuni și grupuri de națiuni puternice.

Noi, europenii, nu ne putem permite să ne pierdem energiile în dispute interne sau în dezbateri instituționale obscure. Ele nu sunt un substitut pentru acțiunea eficientă.

Europa trebuie să fie pregătită atât pentru a contribui pe deplin la propria sa securitate, cât și pentru a concura comercial și industrial într-o lume în care succesul merge către țările care încurajează inițiativa și întreprinderea individuală, mai degrabă decât către cele care încearcă să le diminueze.

Cooperare voluntară între state suverane

Primul meu principiu călăuzitor este acesta: 𝐜𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐯𝐨𝐥𝐮𝐧𝐭𝐚𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐚𝐜𝐭𝐢𝐯𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐒𝐓𝐀𝐓𝐄 𝐒𝐔𝐕𝐄𝐑𝐀𝐍𝐄 𝐈𝐍𝐃𝐄𝐏𝐄𝐍𝐃𝐄𝐍𝐓𝐄 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐮𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐝𝐞 𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢 𝐨 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐜𝐜𝐞𝐬.

𝐈̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐚 𝐬𝐮𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐬̦𝐢 𝐝𝐞 𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐠𝐥𝐨𝐦𝐞𝐫𝐚𝐭 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐞𝐱𝐭𝐫𝐞𝐦 𝐝𝐞 𝐝𝐚̆𝐮𝐧𝐚̆𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐚𝐫 𝐩𝐞𝐫𝐢𝐜𝐥𝐢𝐭𝐚 𝐨𝐛𝐢𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚̆𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐥𝐞 𝐚𝐭𝐢𝐧𝐠𝐞𝐦.

𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐯𝐚 𝐟𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐧𝐢𝐜𝐚̆ 𝐭𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐫𝐞 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚 𝐜𝐚 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐚 𝐜𝐚 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐞, 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐚 𝐜𝐚 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐞, 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐮 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐚𝐥𝐞 𝐨𝐛𝐢𝐜𝐞𝐢𝐮𝐫𝐢, 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞. 𝐀𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐧𝐞𝐛𝐮𝐧𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚̆𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐥𝐞 𝐚𝐝𝐚𝐩𝐭𝐚̆𝐦 𝐥𝐚 𝐮𝐧 𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐬𝐭𝐚𝐧𝐝𝐚𝐫𝐝.

𝐔𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐩𝐚̆𝐫𝐢𝐧𝐭̦𝐢𝐢 𝐟𝐨𝐧𝐝𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐚𝐢 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐚𝐮 𝐜𝐫𝐞𝐳𝐮𝐭 𝐜𝐚̆ 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞 𝐚𝐥𝐞 𝐀𝐦𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐢 𝐚𝐫 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐟𝐢 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐥𝐮𝐥 𝐬𝐚̆𝐮. 𝐃𝐚𝐫 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐚̆ 𝐢𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐀𝐦𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐮 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐟𝐞𝐫𝐢𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚. Oamenii au mers acolo pentru a scăpa de intoleranța și constrângerile vieții din Europa. Ei au căutat libertatea și oportunitățile; iar puternicul lor simț al scopului a ajutat, de-a lungul a două secole, la crearea unei noi unități și mândrii de a fi americani, la fel cum mândria noastră constă în a fi britanici sau belgieni sau olandezi sau germani.

Sunt prima care spune că, în multe probleme majore, țările Europei ar trebui să încerce să vorbească cu o singură voce. Vreau să ne văd lucrând mai strâns pe acele lucruri pe care le putem face mai bine împreună decât singuri. Europa este mai puternică atunci când facem acest lucru, fie că este vorba de comerț, de apărare sau de relațiile noastre cu restul lumii.

𝐃𝐚𝐫 𝐚 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐬 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐧𝐞𝐜𝐞𝐬𝐢𝐭𝐚̆ 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐥𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐱𝐞𝐥𝐥𝐞𝐬 𝐬𝐚𝐮 𝐥𝐮𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐨 𝐛𝐢𝐫𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐧𝐮𝐦𝐢𝐭𝐚̆. 𝐃𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐫𝐨𝐧𝐢𝐜 𝐜𝐚̆ 𝐞𝐱𝐚𝐜𝐭 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐭̦𝐚̆𝐫𝐢 𝐩𝐫𝐞𝐜𝐮𝐦 𝐔𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐒𝐨𝐯𝐢𝐞𝐭𝐢𝐜𝐚̆, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐮 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐮𝐜𝐚̆ 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮, 𝐢̂𝐧𝐯𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐬𝐮𝐜𝐜𝐞𝐬𝐮𝐥 𝐝𝐞𝐩𝐢𝐧𝐝𝐞 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐞𝐫𝐬𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮, 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐮𝐧𝐢𝐢 𝐢̂𝐧 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐚𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐦𝐞𝐚𝐫𝐠𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐝𝐢𝐫𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐨𝐩𝐮𝐬𝐚̆.

𝐍𝐮 𝐚𝐦 𝐫𝐞𝐮𝐬̦𝐢𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐚̆𝐦 𝐢̂𝐧𝐚𝐩𝐨𝐢 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐢̂𝐧 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐚, 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚 𝐥𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐚 𝐫𝐞𝐢𝐧𝐬𝐭𝐚𝐥𝐚𝐭𝐞 𝐥𝐚 𝐧𝐢𝐯𝐞𝐥 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧, 𝐜𝐮 𝐮𝐧 𝐬𝐮𝐩𝐞𝐫-𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐞𝐱𝐞𝐫𝐜𝐢𝐭𝐚̂𝐧𝐝 𝐨 𝐧𝐨𝐮𝐚̆ 𝐝𝐨𝐦𝐢𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐱𝐞𝐥𝐥𝐞𝐬.

𝐂𝐮 𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐦𝐚𝐢 𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐜𝐮 𝐮𝐧 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐜𝐨𝐩 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧. 𝐃𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐚̆𝐬𝐭𝐫𝐞𝐳𝐞 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐟𝐞𝐫𝐢𝐭𝐞, 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐦𝐚̂𝐧𝐝𝐫𝐢𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐚 𝐭̦𝐚𝐫𝐚̆; 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚 𝐚𝐮 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐬𝐮𝐫𝐬𝐚 𝐯𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢 𝐝𝐞-𝐚 𝐥𝐮𝐧𝐠𝐮𝐥 𝐬𝐞𝐜𝐨𝐥𝐞𝐥𝐨𝐫.

Încurajarea schimbării

Al doilea meu principiu călăuzitor este acesta: politicile comunitare trebuie să abordeze problemele actuale într-un mod practic, oricât de dificil ar fi acest lucru. 𝐃𝐚𝐜𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐫𝐞𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐞𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭 𝐠𝐫𝐞𝐬̦𝐢𝐭𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐢𝐧𝐞𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐩𝐞 𝐛𝐮𝐧𝐚̆ 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐨𝐚𝐜𝐚̆ 𝐧𝐞𝐦𝐮𝐥𝐭̦𝐮𝐦𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚̆, 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐯𝐨𝐦 𝐨𝐛𝐭̦𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐩𝐫𝐢𝐣𝐢𝐧𝐮𝐥 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢.

Europa deschisă întreprinderii

Al treilea meu principiu călăuzitor este nevoia de politici comunitare care să încurajeze întreprinderea. Dacă Europa dorește să prospere și să creeze locurile de muncă ale viitorului, întreprinderea este cheia. Cadrul de bază există: Tratatul de la Roma însuși a fost intenționat ca o Cartă pentru Libertatea Economică.

Dar asta nu este modul în care a fost întotdeauna interpretat, cu atât mai puțin aplicat. Lecția istoriei economice a Europei din anii ‘70 și ‘80 este că planificarea centralizată și controlul detaliat nu funcționează, iar efortul și inițiativa personală funcționează.

O economie controlată de stat este o rețetă pentru creștere scăzută, în timp ce libera întreprindere într-un cadru de lege aduce rezultate mai bune. Scopul unei Europe deschise întreprinderii este forța motrice din spatele creării Pieței Unice Europene până în 1992. Prin eliminarea barierelor, prin crearea posibilității pentru companii de a opera la scară europeană, putem concura cel mai bine cu Statele Unite, Japonia și alte noi puteri economice emergente în Asia și în alte părți.

Și asta înseamnă acțiuni pentru eliberarea piețelor, acțiuni pentru lărgirea alegerilor și acțiuni pentru reducerea intervenției guvernului.

𝐎𝐛𝐢𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐧𝐮 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐫𝐞𝐠𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚̆𝐫𝐢 𝐝𝐞𝐭𝐚𝐥𝐢𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮: 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐃𝐄𝐑𝐄𝐆𝐋𝐄𝐌𝐄𝐍𝐓𝐀𝐑𝐄𝐀 𝐬̦𝐢 𝐞𝐥𝐢𝐦𝐢𝐧𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥𝐮𝐢.

La fel este și cu frontierele dintre țările noastre. Desigur, dorim să facem mai ușoară trecerea bunurilor prin frontiere. Desigur, trebuie să facem mai ușoară călătoria persoanelor în toată Comunitatea.

Dar este o chestiune de bun simț că 𝐧𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐚𝐛𝐨𝐥𝐢 𝐭𝐨𝐭𝐚𝐥 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐨𝐚𝐥𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐣𝐚̆𝐦 𝐜𝐞𝐭𝐚̆𝐭̦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐜𝐫𝐢𝐦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐨𝐩𝐫𝐢𝐦 𝐭𝐫𝐚𝐟𝐢𝐜𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐝𝐫𝐨𝐠𝐮𝐫𝐢, 𝐭𝐞𝐫𝐨𝐫𝐢𝐬̦𝐭𝐢 𝐬̦𝐢 𝐢𝐦𝐢𝐠𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐢 𝐢𝐥𝐞𝐠𝐚𝐥𝐢.

Dacă vom avea un statut european al companiilor, acesta ar trebui să conțină reglementări minime. Și cu siguranță noi, în Marea Britanie, vom lupta împotriva tentativelor de a introduce colectivismul și corporatismul la nivel european.

Europa deschisă către lume

Al patrulea principiu călăuzitor este că EUROPA NU AR TREBUI SĂ FIE PROTECȚIONISTĂ. Expansiunea economiei mondiale ne cere să continuăm procesul de eliminare a barierelor comerciale și să facem acest lucru în negocierile multilaterale din cadrul GATT.

𝐀𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐭𝐫𝐚̆𝐝𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐚𝐜𝐚̆, 𝐢̂𝐧 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐜𝐞 𝐝𝐚̆𝐫𝐚̂𝐦𝐚̆𝐦 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐢̂𝐧 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐚𝐫 𝐫𝐢𝐝𝐢𝐜𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐛𝐚𝐫𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐞𝐱𝐭𝐞𝐫𝐧𝐞. 𝐓𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐦 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐛𝐨𝐫𝐝𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐝 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥 𝐦𝐨𝐧𝐝𝐢𝐚𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐢𝐬𝐭𝐞𝐧𝐭𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐩𝐫𝐞𝐝𝐢𝐜𝐚̆𝐦 𝐚𝐜𝐚𝐬𝐚̆.

Europa și apărarea

Ultimul meu principiu călăuzitor privește problema cea mai fundamentală—rolul țărilor europene în apărare.

𝐄𝐔𝐑𝐎𝐏𝐀 𝐓𝐑𝐄𝐁𝐔𝐈𝐄 𝐒𝐀̆ 𝐂𝐎𝐍𝐓𝐈𝐍𝐔𝐄 𝐒𝐀̆ 𝐌𝐄𝐍𝐓̦𝐈𝐍𝐀̆ 𝐎 𝐀𝐏𝐀̆𝐑𝐀𝐑𝐄 𝐒𝐈𝐆𝐔𝐑𝐀̆ 𝐏𝐑𝐈𝐍 𝐍𝐀𝐓𝐎. 𝐍𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐭̦𝐚 𝐫𝐞𝐥𝐚𝐱𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐞𝐟𝐨𝐫𝐭𝐮𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐞, 𝐜𝐡𝐢𝐚𝐫 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐥𝐮𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐚𝐬𝐮𝐦𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐜𝐨𝐬𝐭𝐮𝐫𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐢.

NATO este cea căreia îi datorăm pacea care a fost menținută timp de 40 de ani. Faptul este că lucrurile merg în favoarea noastră: modelul democratic al unei societăți cu liberă inițiativă s-a dovedit superior; libertatea este în ofensivă, o ofensivă pașnică în întreaga lume, pentru prima dată în viața mea.

𝐓𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐬𝐭𝐫𝐚̆𝐝𝐮𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐦𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐧𝐞𝐦 𝐚𝐧𝐠𝐚𝐣𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞 𝐟𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢. 𝐒̦𝐢 𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐞𝐜𝐮𝐧𝐨𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐦 𝐩𝐨𝐯𝐚𝐫𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐚𝐮 𝐫𝐞𝐬𝐮𝐫𝐬𝐞𝐥𝐞 𝐥𝐨𝐫 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐫𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐦𝐨𝐧𝐝𝐢𝐚𝐥 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢-𝐥 𝐚𝐬𝐮𝐦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐩𝐮𝐧𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐫𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐥𝐢𝐚𝐭̦𝐢𝐢 𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐮𝐩𝐨𝐫𝐭𝐞 𝐨 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢, 𝐢̂𝐧 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐢𝐚𝐥 𝐩𝐞 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐚̆ 𝐜𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐨𝐠𝐚𝐭𝐚̆. (...)

Trebuie să îndeplinim cerințele pentru o apărare convențională eficientă în Europa împotriva forțelor sovietice care sunt modernizate constant.

𝐀𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚̆𝐦 𝐔𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐎𝐜𝐜𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐚𝐥𝐚̆, 𝐧𝐮 𝐜𝐚 𝐨 𝐚𝐥𝐭𝐞𝐫𝐧𝐚𝐭𝐢𝐯𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐍𝐀𝐓𝐎, 𝐜𝐢 𝐜𝐚 𝐮𝐧 𝐦𝐢𝐣𝐥𝐨𝐜 𝐝𝐞 𝐚 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̆𝐫𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮𝐭̦𝐢𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢 𝐥𝐚 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐚̆ 𝐚 𝐕𝐞𝐬𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢. (...)

𝐒𝐚̆ 𝐥𝐚̆𝐬𝐚̆𝐦 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐨 𝐟𝐚𝐦𝐢𝐥𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢, 𝐢̂𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞𝐠𝐚̂𝐧𝐝𝐮-𝐬𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐢𝐧𝐞, 𝐚𝐩𝐫𝐞𝐜𝐢𝐢𝐧𝐝𝐮-𝐬𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭, 𝐟𝐚̆𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆, 𝐝𝐚𝐫 𝐬𝐚𝐯𝐮𝐫𝐚̂𝐧𝐝 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐞𝐟𝐨𝐫𝐭𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧.

𝐒𝐚̆ 𝐚𝐯𝐞𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐣𝐨𝐚𝐜𝐚̆ 𝐮𝐧 𝐫𝐨𝐥 𝐝𝐞𝐩𝐥𝐢𝐧 𝐢̂𝐧 𝐥𝐮𝐦𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐥𝐚𝐫𝐠𝐚̆, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐢̂𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚̆, 𝐧𝐮 𝐢̂𝐧 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐫, 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐚̆𝐬𝐭𝐫𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐭𝐥𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐚̆—𝐚𝐜𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐩𝐞 𝐚𝐦𝐛𝐞𝐥𝐞 𝐦𝐚𝐥𝐮𝐫𝐢 𝐚𝐥𝐞 𝐀𝐭𝐥𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐮𝐥𝐮𝐢—𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐧𝐨𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐦𝐨𝐬̦𝐭𝐞𝐧𝐢𝐫𝐞 𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐜𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐞 𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆.”

---

III. Philippe Seguin

“Philippe Seguin a fost una din marile figuri şi voci ale vieţii noastre naţionale”, a declarat Preşedintele francez Nicolas Sarkozy la moartea sa, Philippe Seguin fiind unul dintre oamenii politici cei mai respectaţi în Hexagon.

𝐃𝐢𝐬𝐜𝐮𝐫𝐬 𝐫𝐨𝐬𝐭𝐢𝐭 𝐝𝐞 𝐏𝐡𝐢𝐥𝐢𝐩𝐩𝐞 𝐒𝐞́𝐠𝐮𝐢𝐧 𝐥𝐚 𝟓 𝐦𝐚𝐢 𝟏𝟗𝟗𝟐 𝐢̂𝐧 𝐀𝐝𝐮𝐧𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐍𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ (Cam. Deputaților franceză)

„Nu, să renunțăm la aceste sofisme! Trebuie să spun, împreună cu mulți alții și în numele multora, că este momentul să implicăm poporul nostru în chestiunea europeană. Pentru că au trecut acum treizeci și cinci de ani de când Tratatul de la Roma a fost semnat și, 𝐝𝐢𝐧 𝐀𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐔𝐧𝐢𝐜 𝐢̂𝐧 𝐫𝐞𝐠𝐮𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐞, 𝐝𝐢𝐧 𝐫𝐞𝐠𝐮𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐢̂𝐧 𝐝𝐢𝐫𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐞, 𝐝𝐢𝐧 𝐝𝐢𝐫𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐞 𝐢̂𝐧 𝐣𝐮𝐫𝐢𝐬𝐩𝐫𝐮𝐝𝐞𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐚𝐫𝐞, 𝐬𝐞 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐩𝐞 𝐚𝐬𝐜𝐮𝐧𝐬, 𝐢̂𝐧 𝐬𝐞𝐜𝐫𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐜𝐚𝐛𝐢𝐧𝐞𝐥𝐨𝐫, 𝐢̂𝐧 𝐮𝐦𝐛𝐫𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐢𝐬𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫, 𝐢̂𝐧 𝐩𝐞𝐧𝐮𝐦𝐛𝐫𝐚 𝐜𝐮𝐫𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐣𝐮𝐬𝐭𝐢𝐭̦𝐢𝐞.

𝐃𝐞 𝐭𝐫𝐞𝐢𝐳𝐞𝐜𝐢 𝐬̦𝐢 𝐜𝐢𝐧𝐜𝐢 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢, 𝐨 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐚𝐠𝐚̆ 𝐨𝐥𝐢𝐠𝐚𝐫𝐡𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐞𝐱𝐩𝐞𝐫𝐭̦𝐢, 𝐣𝐮𝐝𝐞𝐜𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢, 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐫𝐢 𝐬̦𝐢 𝐠𝐮𝐯𝐞𝐫𝐧𝐚𝐧𝐭̦𝐢 𝐢𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢 𝐢̂𝐧 𝐧𝐮𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐚𝐫𝐞𝐥𝐨𝐫, 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐚 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐢 𝐯𝐫𝐞𝐮𝐧 𝐦𝐚𝐧𝐝𝐚𝐭, 𝐚𝐥𝐞 𝐜𝐚̆𝐫𝐨𝐫 𝐦𝐢𝐳𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐚𝐬𝐜𝐮𝐧𝐬𝐞 𝐝𝐞 𝐨 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐩𝐢𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐢𝐝𝐚𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐚 𝐭𝐚̆𝐜𝐞𝐫𝐢𝐢, 𝐢𝐚𝐫 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐞𝐜𝐢𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞 𝐥𝐨𝐫 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐦𝐢𝐧𝐢𝐦𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭𝐞.

𝐈̂𝐧 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐛𝐬𝐞𝐧𝐭̦𝐢, 𝐫𝐞𝐜𝐮𝐧𝐨𝐬𝐜 𝐜𝐮 𝐛𝐮𝐧𝐚̆𝐯𝐨𝐢𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐨𝐫𝐦𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐝𝐨𝐦𝐢𝐧𝐚𝐧𝐭, 𝐜𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐬𝐩𝐮𝐧 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐭𝐞𝐫𝐨𝐫𝐢𝐬𝐦 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞𝐜𝐭𝐮𝐚𝐥 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐨𝐦𝐧𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐚𝐬𝐭𝐚̆𝐳𝐢, 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐚𝐥𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐫𝐭 𝐩𝐞 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐢𝐧𝐞 𝐧𝐮 𝐚𝐝𝐞𝐫𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐧𝐨𝐮𝐚 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐥 𝐞𝐱𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐥𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐥 𝐢𝐧𝐯𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐞𝐥𝐨𝐫. 𝐂𝐢𝐧𝐞 𝐝𝐨𝐫𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐝𝐢𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭̦𝐞𝐳𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐥 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐥𝐢𝐬𝐭 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐦𝐞𝐝𝐢𝐚𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐢𝐝𝐞𝐫𝐚𝐭, 𝐝𝐞 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐨𝐩𝐢𝐧𝐢𝐞, 𝐜𝐞𝐥 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧 𝐮𝐧 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐫𝐞𝐭̦𝐮𝐢𝐭𝐨𝐫 𝐚𝐥 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐫𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢, 𝐮𝐧 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐚𝐥𝐠𝐢𝐜 𝐬𝐚𝐮 𝐮𝐧 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐢𝐭𝐢𝐯; 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐫𝐚̆𝐮 𝐜𝐚𝐳, 𝐮𝐧 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐬𝐭 𝐢̂𝐧𝐯𝐞𝐫𝐬̦𝐮𝐧𝐚𝐭 𝐠𝐚𝐭𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐞𝐚𝐝𝐮𝐜𝐚̆ 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐥𝐚 𝐯𝐞𝐜𝐡𝐢𝐢 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐧𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐮 𝐟𝐚̆𝐜𝐮𝐭-𝐨 𝐚𝐭𝐚̂𝐭 𝐝𝐞 𝐝𝐞𝐬 𝐧𝐞𝐟𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐭𝐚̆.

Dar există momente în care ceea ce este în joc este atât de important încât totul trebuie să se retragă în plan secund. Și nu vorbesc aici în numele unei Franțe împotriva alteia, pentru că, atunci când este vorba despre Franța, despre Republică și despre democrație, nu mai poate fi vorba de dreapta și stânga, miza, dincolo de partide, de cele mai naturale divizări și cele mai legitime opoziții, nu este nimic mai puțin decât comunitatea noastră de destin. Și această comunitate de destin este grav pusă în pericol de acordurile care nu sunt nici condiția prosperității, nici cea a păcii.

În lumea așa cum este ea, idealul și realismul cereau să prevaleze o cu totul altă concepție despre Europa, aceasta este ceea ce aș dori să dezvolt în fața dumneavoastră.

Domnule președinte, doamnă, domnilor miniștri, dragi colegi, să nu ne amăgim: logica procesului economic și politic pus în mișcare la Maastricht este cea a unui federalism de slabă calitate, fundamental antidemocratic, fals liberal și ferm tehnocratic. Europa care ni se propune nu este nici liberă, nici justă, nici eficientă. Ea îngroapă conceptul de suveranitate națională și marile principii izvorâte din Revoluție: 1992 este literal anti-1789. Un frumos cadou de aniversare pe care îl fac, pentru cei 200 de ani ai săi, fariseii acestei Republici pe care o laudă în discursurile lor și riscă să o ruineze prin faptele lor!

Știu bine că se dorește cu orice preț minimizarea mizelor și să ni se facă să credem că nu cedăm nimic esențial în ceea ce privește independența noastră! Astăzi este la modă să se discute la nesfârșit despre însăși semnificația conceptului de suveranitate, să fie descompus în bucăți mici, să se afirme că acceptă multiple excepții, că suveranitatea monetară nu este deloc același lucru cu identitatea colectivă, care nu ar fi pusă în pericol. Sau că impozitul, apărarea, afacerile externe, în fond, joacă doar un rol relativ în exercitarea suveranității.

Toate aceste sofisme au un singur scop: să golească acest cuvânt deranjant de semnificația sa, astfel încât să nu mai fie discutat în dezbatere.

Metoda este abilă. Prezentând fiecare renunțare parțială ca nefiind în sine decisivă, se poate permite abandonarea, unul câte unul, a atributelor suveranității fără a admite vreodată că se urmărește distrugerea ei în întregime.

Procedeul nu este nou. 𝐈̂𝐧 𝐮𝐫𝐦𝐚̆ 𝐜𝐮 𝟐𝟓𝟎𝟎 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢, 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐚𝐬 𝐢̂𝐧 𝐩𝐚𝐬, 𝐀𝐡𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐞 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐩𝐢𝐚 𝐚𝐥𝐞𝐫𝐠𝐚̂𝐧𝐝 𝐝𝐞 𝐛𝐫𝐨𝐚𝐬𝐜𝐚 𝐭̦𝐞𝐬𝐭𝐨𝐚𝐬𝐚̆ 𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐙𝐞𝐧𝐨𝐧 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐨 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐝𝐚̆ 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆. 𝐓𝐨𝐭𝐮𝐬̦𝐢, 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐨 𝐩𝐚𝐫𝐚𝐛𝐨𝐥𝐚̆. 𝐈̂𝐧 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐀𝐡𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐚̂𝐬̦𝐭𝐢𝐠𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭 𝐜𝐮𝐫𝐬𝐚; 𝐥𝐚 𝐟𝐞𝐥, 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐫𝐞𝐧𝐮𝐧𝐭̦𝐚̆𝐫𝐢 𝐬𝐮𝐜𝐜𝐞𝐬𝐢𝐯𝐞, 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐚̂𝐭 𝐝𝐞 𝐦𝐢𝐜𝐢 𝐚𝐫 𝐟𝐢, 𝐯𝐨𝐦 𝐚𝐣𝐮𝐧𝐠𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐠𝐨𝐥𝐢𝐦 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐭̦𝐢𝐧𝐮𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐚̆𝐮. 𝐏𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐨 𝐧𝐨𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐠𝐥𝐨𝐛𝐚𝐥𝐚̆, 𝐢𝐧𝐝𝐢𝐯𝐢𝐳𝐢𝐛𝐢𝐥𝐚̆, 𝐜𝐚 𝐮𝐧 𝐧𝐮𝐦𝐚̆𝐫 𝐩𝐫𝐢𝐦. 𝐄𝐬̦𝐭𝐢 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧 𝐬𝐚𝐮 𝐧𝐮 𝐞𝐬̦𝐭𝐢! 𝐃𝐚𝐫 𝐧𝐮 𝐞𝐬̦𝐭𝐢 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆ 𝐩𝐞 𝐣𝐮𝐦𝐚̆𝐭𝐚𝐭𝐞. 𝐏𝐫𝐢𝐧 𝐢̂𝐧𝐬𝐚̆𝐬̦𝐢 𝐞𝐬𝐞𝐧𝐭̦𝐚 𝐬𝐚, 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐚𝐛𝐬𝐨𝐥𝐮𝐭 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐱𝐜𝐥𝐮𝐝𝐞 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐞 𝐢𝐝𝐞𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐛𝐨𝐫𝐝𝐨𝐧𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐫𝐨𝐦𝐢𝐬. 𝐔𝐧 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧 𝐧𝐮 𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐝𝐚𝐭 𝐬𝐨𝐜𝐨𝐭𝐞𝐚𝐥𝐚̆ 𝐧𝐢𝐦𝐚̆𝐧𝐮𝐢 𝐬̦𝐢 𝐚𝐫𝐞, 𝐢̂𝐧 𝐫𝐚𝐩𝐨𝐫𝐭 𝐜𝐮 𝐜𝐞𝐢𝐥𝐚𝐥𝐭̦𝐢, 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐨𝐛𝐥𝐢𝐠𝐚𝐭̦𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐧𝐝𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢𝐫𝐢 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐞 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐥𝐞 𝐢𝐦𝐩𝐮𝐧𝐚̆.

Amintiți-vă de strigătul lui Chateaubriand în fața Camerei, în 1816: „Dacă Europa civilizată ar dori să îmi impună carta, aș merge să trăiesc la Constantinopol.”

Suveranitatea nu se împarte și, bineînțeles, nu se limitează.

Să ne amintim, de asemenea, pentru a avea un exemplu mai recent despre ceea ce numiți „suveranitate împărțită”, semnificația pe care a avut-o în timpul „Primăverii de la Praga” doctrina suveranității limitate, pentru că adevărul este că „suveranitate împărțită”, „suveranitate partajată” sau „suveranitate limitată” sunt toate expresii care semnifică absența totală a suveranității! Și, de fapt, când se acceptă luarea deciziilor cu majoritate în chestiuni cruciale, iar acele decizii devin obligatorii pentru toți, fără a putea fi contestate ulterior la nivel național, se trece clar de la consultare la integrare.

Prin urmare, când ni se spune că acordurile de la Maastricht organizează o uniune de state bazată pe cooperarea interguvernamentală, se deformează deliberat realitatea. Dimpotrivă, aceste acorduri au scopul de a face inaplicabil dreptul de veto și de a crea mecanisme care scapă complet de sub controlul statelor.

De fapt, acest tratat este un „anti-compromis” de la Luxemburg, deoarece nu numai că interzice parlamentelor naționale, dar și guvernelor, să pună interesul național deasupra, deoarece fiecare se angajează să evite cât mai mult posibil blocarea unanimității atunci când o majoritate calificată este favorabilă unei decizii.

Aceasta este valabilă atât pentru politica monetară, cât și pentru politica socială. Dar va fi, de asemenea, valabilă pentru politica externă și cea de apărare. De altfel, ați menționat, domnule ministru, că țările membre se angajează să susțină doar poziții comune în cadrul organizațiilor internaționale, iar acest angajament este valabil și pentru Franța și Marea Britanie în calitatea lor de membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Această situație, contrară prevederilor Cartei, este deja interpretată de unii dintre partenerii noștri, așa cum știm, ca o tranziție către transferul acestor două locuri către Comunitate.

Întregul acest dispozitiv este, așadar, foarte puțin respectuos față de suveranitatea statelor membre, atât în ceea ce privește natura regulilor de decizie, cât și caracterul ireversibil al transferurilor de putere prevăzute.

Să încetăm deci să ne jucăm, să disimulăm, să jonglăm cu cuvintele și să multiplicăm sofismele. Alternativa este clară: trebuie să păstrăm suveranitatea noastră sau să renunțăm la ea.

Este timpul să ne întrebăm cum am ajuns să considerăm această chestiune, care părea de neconceput acum câteva luni, ca fiind aproape banală; cum am ajuns să considerăm ruptura pactului nostru social, dacă nu ca fiind normală, cel puțin necesară.

Desigur, chiar și astăzi, suntem bombardați cu încercări de a ne convinge că nu este nimic nou. Nimic nou, poate, în privința gândurilor ascunse, dar o noutate radicală în raport cu angajamentele pe care le-am asumat până acum și care erau de cu totul altă natură.

𝐂𝐮𝐧𝐨𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐦 𝐚𝐫𝐠𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥: 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐚𝐜𝐞𝐦 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐝𝐞𝐜𝐢 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐞𝐝𝐚̆𝐦 𝐨 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆. 𝐃𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐫𝐞𝐥𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐜𝐚𝐮𝐳𝐚𝐥𝐚̆ 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐬𝐢𝐧𝐞 𝐢̂𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞𝐚𝐬𝐚̆! 𝐃𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐜𝐚̆ 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐫 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐳𝐢𝐜𝐞 𝐜𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚, 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐡𝐢𝐝𝐞𝐫𝐞𝐚, 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚! 𝐃𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐜𝐚̆ 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐞 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐟𝐚𝐭𝐚𝐥 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐚𝐦𝐧𝐚𝐭𝐞 𝐥𝐚 𝐨 𝐬𝐩𝐥𝐞𝐧𝐝𝐢𝐝𝐚̆ 𝐢𝐳𝐨𝐥𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐥𝐚 𝐨 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐭𝐫𝐚𝐠𝐞𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐜𝐚𝐮𝐭𝐚̆!

Se uită că, dacă consideră necesar, un stat poate decide suveran să delege competențe sau să le exercite împreună cu alții. Disputa nu este pur semantică. Este un lucru, într-adevăr, să delegi temporar o putere care poate fi recuperată atunci când delegarea nu mai este în concordanță cu interesul național sau nu mai răspunde exigențelor momentului. Este cu totul altceva să faci un transfer fără întoarcere care poate obliga un stat să aplice o politică contrară intereselor și alegerilor sale.

Cooperarea, consultarea, chiar și când sunt împinse foarte departe, se acomodează foarte bine cu dreptul de veto. S-ar putea spune chiar că veto-ul este cel mai bun stimulent al consultării, deoarece obligă la prelungirea negocierii până la obținerea consimțământului general al statelor. De altfel, această filosofie a stat la baza faimosului compromis de la Luxemburg, la care m-am întors, compromis pe care de Gaulle l-a impus partenerilor noștri după politica scaunului gol, și care nu a împiedicat, dimpotrivă, dezvoltarea unei politici agricole comune. Se va obiecta, bineînțeles, că toate acestea nu sunt foarte importante, deoarece tratatele nu sunt niciodată total ireversibile și că, dacă este necesar, fiecare țară membră va putea întotdeauna să le denunțe în bloc. Lucrurile nu sunt însă atât de simple.

Să nu ne amăgim. 𝐅𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐦𝐨𝐧𝐞𝐝𝐚̆, 𝐦𝐚̂𝐢𝐧𝐞, 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞, 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐝𝐢𝐩𝐥𝐨𝐦𝐚𝐭̦𝐢𝐞, 𝐩𝐨𝐢𝐦𝐚̂𝐢𝐧𝐞, 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚, 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐮𝐧 𝐜𝐚𝐳, 𝐧𝐮 𝐯𝐚 𝐚𝐯𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐚̆ 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐜𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐚𝐮 𝐚𝐬𝐭𝐚̆𝐳𝐢 𝐔𝐜𝐫𝐚𝐢𝐧𝐚 𝐬̦𝐢 𝐀𝐳𝐞𝐫𝐛𝐚𝐢𝐝𝐣𝐚𝐧𝐮𝐥.

Unii se acomodează cu asta. În ceea ce mă privește, acesta nu este viitorul pe care îl doresc pentru țara mea.

De altfel, susținătorii avansului către federalism nu își ascund intențiile. Ei își doresc cu adevărat, și o spun, ca progresul federalismului să fie ireversibil atât din punct de vedere juridic, cât și practic, iar trebuie să constatăm că deja ne aflăm prinși într-un angrenaj redutabil.

Republica nu este o justiție sub ordine: dar nu este nici guvernul judecătorilor, cu atât mai puțin atunci când este vorba de judecători europeni care interpretează spiritul tratatelor!

Cu toate acestea, în curând, așa cum ne-a anunțat domnul Delors, cel puțin 80% din legislația noastră internă va avea origine comunitară, iar judecătorul nu va lăsa altă opțiune legiuitorului decât să se conformeze integral sau să denunțe unilateral și în bloc tratate din ce în ce mai constrângătoare.

Pe scurt, atunci când, datorită aplicării acordurilor de la Maastricht, în special în ceea ce privește moneda unică, costul denunțării va deveni exorbitant, capcana se va închide și, mâine, nicio majoritate parlamentară, indiferent de circumstanțe, nu va putea, în mod rezonabil, să revină asupra a ceea ce s-a realizat.

𝐒𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐭𝐞𝐦𝐞𝐦 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐜𝐚̆, 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐮𝐫𝐦𝐚̆, 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐞, 𝐝𝐮𝐩𝐚̆ 𝐜𝐞 𝐚𝐮 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐩𝐫𝐞𝐚 𝐦𝐮𝐥𝐭 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐫𝐞𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚𝐭𝐞, 𝐧𝐮 𝐬𝐞 𝐯𝐨𝐫 𝐞𝐱𝐚𝐜𝐞𝐫𝐛𝐚 𝐩𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐚 𝐬𝐞 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚 𝐢̂𝐧 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦𝐞 𝐬̦𝐢 𝐧𝐮 𝐯𝐨𝐫 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐮𝐜𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐢̂𝐧𝐜𝐚̆ 𝐨 𝐝𝐚𝐭𝐚̆, 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐚𝐠𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐦𝐚𝐫𝐢 𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐮𝐥𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢, 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐧𝐢𝐦𝐢𝐜 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐞𝐫𝐢𝐜𝐮𝐥𝐨𝐬 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐨 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐢̂𝐧𝐝𝐞𝐥𝐮𝐧𝐠𝐚𝐭, 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐞 𝐞𝐱𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚̆ 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐬𝐚, 𝐚𝐝𝐢𝐜𝐚̆ 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐚̆𝐮 𝐢𝐦𝐩𝐫𝐞𝐬𝐜𝐫𝐢𝐩𝐭𝐢𝐛𝐢𝐥 𝐝𝐞 𝐚-𝐬̦𝐢 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐭𝐢𝐧𝐮𝐥.

𝐍𝐮 𝐭𝐞 𝐣𝐨𝐜𝐢 𝐜𝐮 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐚𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐮 𝐢𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐥𝐨𝐫 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐞𝐜𝐢𝐧𝐭̦𝐞. 𝐓𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐢𝐥𝐮𝐳𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭, 𝐦𝐚𝐢 𝐝𝐞𝐯𝐫𝐞𝐦𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐭𝐚̂𝐫𝐳𝐢𝐮, 𝐝𝐞𝐬𝐭𝐢𝐧𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐬𝐩𝐚𝐫𝐠𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐥𝐞 𝐢𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐜𝐞. Rusia a sfârșit prin a absorbi comunismul ca un burete, pentru că Rusia avea mai multă consistență istorică decât comunismul, dar cu ce preț?

Așadar, dacă organizăm Europa, să o facem pornind de la realități. Iar realitățile, în Europa, sunt toate naționalitățile care o compun.

Cum vom articula construcția Europei cu aceste realități care își au rădăcinile atât de adânc în trecut și în inconștientul colectiv? Cum vom construi un sistem de cooperare care să asigure pacea și prosperitatea fără a neglija aceste realități naționale, ale căror mișcări ne par uneori imperceptibile doar pentru că aparțin unui timp foarte lung? Aceasta ar trebui să fie, în mod natural, tema unei adevărate și mari dezbateri publice.

Bineînțeles, se poate întotdeauna pretinde – și se începe să se facă acest lucru pe ici și colo – că problema este mult prea tehnică pentru a putea fi abordată valabil într-o dezbatere publică, într-un climat pasional, la un moment care nu este propice și în fața unor 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐯𝐞𝐧𝐚𝐛𝐢𝐥 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐮𝐩𝐮𝐧𝐞𝐦 𝐜𝐚̆ 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐢𝐧𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐞𝐧𝐭̦𝐢. O concepție ciudată despre democrație, în spatele căreia, încă o dată, se întrevede neîncrederea în sufragiul universal, în poporul suveran și în declinul Republicii.

Cu atât mai mult cu cât construcția europeană nu este deloc, prin natura sa, o problemă tehnică. Este din tactică faptul că, de la eșecul C.E.D. în 1954, ideologii federalismului și eurocrații încearcă să-și ascundă planurile politice sub mantia tehnicii.

Adevărul este că nu s-au descurcat atât de rău până acum. Dar până unde este permis să se impună poporului, sub pretextul tehnicității, alegeri politice majore care îi aparțin lui și doar lui? Până unde poate disimularea să fie instrumentul unei politici? Ar fi indecent și periculos să se meargă mai departe.

A sosit momentul să privim în față adevărata natură a lucrurilor, care nu este tehnică, ci politică, și să spunem deschis, sincer, onest, care sunt mizele. Este timpul ca această dezbatere să aibă loc. Este timpul să le arătăm francezilor că există mai multe căi posibile și că au de ales. Este timpul să le arătăm că sunt conduși către un impas și că speranța se află în altă parte – după părerea mea, de partea națiunii care le aparține.

Fie că ne place sau nu, ideea pe care o avem despre națiune determină ideea pe care o avem despre Europa.

Această extremă prudență politică i-a condus, desigur, pe autorii Tratatului de la Maastricht să elimine din text cuvântul „federal”. Totuși, acest lucru nu schimbă nimic în fond, pentru că ceea ce contează într-un tratat este spiritul său și mecanismele pe care le instituie. Și dumneavoastră înșivă, domnule Dumas, cu franchețea care vă caracterizează, ați recunoscut aici, fără ocol, că această Europă este cu finalitate federală.

Totuși, admit cu plăcere că ceea ce ni se propune astăzi nu este federalismul în sensul în care îl înțelegem atunci când vorbim despre Statele Unite sau Canada. Este mult mai rău, pentru că este un federalism de slabă calitate!

Am face, într-adevăr, prea multă cinste tratatului afirmând, fără alte precauții, că are o esență federală. El nu conține nici măcar – ar fi, după toate acestea, un rău mai mic – garanțiile federalismului.

Pentru că puterea pe care o pierdem noi, poporul, nu este preluată de un alt popor sau de o reuniune de popoare. Această putere va fi exercitată de tehnocrați desemnați și controlați încă mai puțin democratic decât înainte, iar deficitul democratic, viciul originar al construcției europene, se va agrava.

În aceste condiții, un federalism autentic, cu un Guvern, un Senat, o Cameră a Reprezentanților, ar putea apărea mâine ca un progres, sub pretextul că ar fi singura modalitate de a ieși din fundătura tehnocratică în care ne-am fi afundat și mai mult.

Aceasta este, de altfel, și rațiunea pentru care mă opun cu atât mai hotărât unei astfel de soluții de federalism incomplet, pentru că ar fi, în mod inevitabil, preludiul unui federalism veritabil și complet.

𝐒𝐚̆ 𝐟𝐢𝐦 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐬̦𝐭𝐢, 𝐧𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐥𝐨𝐜 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢 𝐜𝐮 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐥. 𝐍𝐮 𝐚 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆ 𝐥𝐨𝐜 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢 𝐜𝐮 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭 𝐝𝐢𝐬𝐭𝐢𝐧𝐜𝐭𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐥. 𝐔𝐧𝐢𝐢 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐢 𝐬𝐚̆-𝐬̦𝐢 𝐡𝐫𝐚̆𝐧𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐢𝐥𝐮𝐳𝐢𝐚 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐫 𝐜𝐫𝐞𝐚 𝐨 „𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫”; 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐨 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐢̂𝐧 𝐭𝐞𝐫𝐦𝐞𝐧𝐢 𝐬̦𝐢 𝐧𝐢𝐦𝐢𝐜 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭. 𝐒𝐚̆ 𝐫𝐞𝐜𝐮𝐧𝐨𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐦, 𝐦𝐚𝐢 𝐝𝐞𝐠𝐫𝐚𝐛𝐚̆, 𝐢𝐫𝐨𝐧𝐢𝐚 𝐝𝐞 𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐞 𝐯𝐞𝐜𝐡𝐢 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐜𝐚 𝐢𝐝𝐞𝐚𝐥 𝐭𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐚 𝐞𝐬̦𝐮𝐚.

Pentru cei care, totuși, își imaginează că timpul și tratatele vor învinge orice, aș dori să le reamintesc simplu cum, de mai bine de două secole, se pune problema quebecheză. Cum, de mai bine de două secole, poporul quebechez, în același timp atât de apropiat și atât de diferit de vecinii săi prin originile, limba și cultura sa, își trăiește situația de stat federal într-un stat federal care este, totuși, mult mai democratic decât construcția înfiripată la Maastricht.

𝐈̂𝐧 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐛𝐢𝐧𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐭-𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞, 𝐚𝐬̦𝐚 𝐜𝐮𝐦 𝐬𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̂𝐦𝐩𝐥𝐚̆ 𝐚𝐬𝐭𝐚̆𝐳𝐢 𝐢̂𝐧 𝐆𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧𝐢𝐚, 𝐢̂𝐧 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞, 𝐢̂𝐧 𝐌𝐞𝐱𝐢𝐜, 𝐢̂𝐧 𝐁𝐫𝐚𝐳𝐢𝐥𝐢𝐚 𝐬𝐚𝐮 𝐢̂𝐧 𝐀𝐮𝐬𝐭𝐫𝐚𝐥𝐢𝐚. 𝐈̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐢, 𝐜𝐮𝐦 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐞 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐫𝐞𝐳𝐨𝐧𝐚𝐛𝐢𝐥 𝐜𝐚̆ 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐞𝐮𝐧𝐢𝐦 𝐬𝐮𝐛 𝐨 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐚̆ 𝐥𝐞𝐠𝐞, 𝐬𝐮𝐛 𝐨 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐚̆ 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐞, 𝐮𝐧 𝐚𝐧𝐬𝐚𝐦𝐛𝐥𝐮 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐬𝐮𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭 𝐬𝐢𝐞𝐬̦𝐢 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐩𝐞𝐭𝐮𝐞𝐳𝐞 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢?

În această afacere eminamente politică, adevărata și singura dezbatere opune, pe de o parte, pe cei care consideră națiunea o simplă modalitate de organizare socială depășită într-o cursă către mondializare, pe care o invocă în rugăciunile lor, și, pe de altă parte, pe cei care au o cu totul altă idee despre națiune.

Pentru aceștia din urmă, 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐝𝐢𝐦𝐞𝐧𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐚𝐟𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐨 𝐝𝐢𝐦𝐞𝐧𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐬𝐩𝐢𝐫𝐢𝐭𝐮𝐚𝐥𝐚̆. 𝐄𝐬𝐭𝐞 𝐫𝐞𝐳𝐮𝐥𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚̆𝐫𝐢, 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐬𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐦𝐢𝐬𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐚𝐬𝐞 𝐦𝐞𝐭𝐚𝐦𝐨𝐫𝐟𝐨𝐳𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐮𝐧 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐨 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐚̆, 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐚𝐩𝐞 𝐮𝐧 𝐜𝐨𝐫𝐩 𝐬̦𝐢 𝐮𝐧 𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭. 𝐃𝐞𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐚𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐧𝐮 𝐚𝐮 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐜𝐞𝐞𝐚𝐬̦𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐩𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞: 𝐟𝐫𝐚𝐧𝐜𝐞𝐳𝐢𝐢 𝐚𝐮 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐚 𝐥𝐨𝐫 𝐯𝐢𝐳𝐢𝐮𝐧𝐞, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐚𝐜𝐞𝐞𝐚𝐬̦𝐢 𝐜𝐮 𝐚 𝐠𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐬𝐚𝐮 𝐚 𝐞𝐧𝐠𝐥𝐞𝐳𝐢𝐥𝐨𝐫, 𝐝𝐚𝐫 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐞𝐚𝐦𝐚̆𝐧𝐚̆ 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐞𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐧𝐢𝐜𝐚̆𝐢𝐞𝐫𝐢 𝐧𝐮 𝐬𝐞 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐳𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐝𝐮𝐫𝐚𝐛𝐢𝐥 𝐢̂𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚 𝐥𝐨𝐫. 𝐃𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐚̆𝐬̦𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐧𝐞𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐩𝐮𝐭 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞.

De Gaulle spunea: „Democrația, pentru mine, se confundă exact cu suveranitatea națională.” Nu se putea sublinia mai bine faptul că, pentru a exista democrație, trebuie să existe un sentiment de apartenență comunitară suficient de puternic pentru a determina minoritatea să accepte legea majorității! Iar națiunea este tocmai acel element prin care acest sentiment există. Or, 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐢 𝐢𝐧𝐯𝐞𝐧𝐭𝐚𝐭𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐝𝐞𝐜𝐫𝐞𝐭𝐚𝐭𝐚̆, 𝐥𝐚 𝐟𝐞𝐥 𝐜𝐮𝐦 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐢!

Faptul național se impune de la sine, fără ca cineva să poată decide altfel; el nu este nici retragere, nici respingere, ci un act de aderare.

Pentru că națiunea nu este nici un clan, nici o rasă, nici o trib. Națiunea este mai mult decât ideea de patrie, mai mult decât patriotismul, acel nobil reflex prin care cineva își apără pământul natal, ogorul său, mormintele sale. Sentimentul național este ceea ce face ca omul să devină cetățean, ceea ce conferă acea demnitate supremă a oamenilor liberi, numită cetățenie!

Este suficient pentru a spune că nici cetățenia nu poate fi decretată, că ea nu ține nici de lege, nici de tratat. Pentru a exista cetățenie europeană, ar trebui să existe o națiune europeană.

Așadar, da, este posibil să încuiem locuitorii țărilor Comunității într-un corset de norme juridice, să le impunem proceduri, reguli, interdicții, să creăm, dacă dorim, noi categorii de supuși.

Dar nu poți crea o nouă cetățenie printr-un tratat. O cetățenie curioasă, de altfel, cea despre care ni se vorbește, împodobită cu drepturi, dar lipsită de obligații!

Dreptul de vot exprimă, astfel, o aderare profundă fără de care nu are niciun sens. Nu votezi într-o țară doar pentru că locuiești acolo, ci pentru că vrei să-i împărtășești valorile și destinul. Obstacolul în calea cetățeniei europene nu este, așadar, atât constituțional, cât moral.

Cel puțin, vom fi profitat de această ocazie pentru a ne aminti că sentimentul național nu este același lucru cu naționalismul. Pentru că naționalismul, cu excesele sale și egoismul său extrem, are ceva patologic care nu are nimic de-a face cu națiunea și, desigur, nici cu Republica.

Dar să fim atenți: 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐛𝐚𝐭𝐣𝐨𝐜𝐨𝐫𝐢𝐭 𝐜𝐚̆ 𝐝𝐫𝐮𝐦𝐮𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐡𝐢𝐬 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦 𝐬̦𝐢 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐱𝐭𝐫𝐞𝐦𝐢𝐬𝐦𝐞𝐥𝐞!

Este, de altfel, semnificativ faptul că a fost ales cuvântul „identitate” pentru a desemna ceea ce ni se acordă. Această asigurare pe care se crede necesar să ne-o dea este deja un indiciu al unui pericol major.

Se vorbește despre identitate atunci când sufletul este deja în pericol, când experiența a făcut deja loc angoasei. Se vorbește despre identitate atunci când reperele sunt deja pierdute!

Căutarea identitară nu este o afirmare de sine. Este reflexul defensiv al celor care simt că au cedat deja prea mult. A ne lăsa doar identitatea, înseamnă, așadar, să nu ni se acorde mare lucru, în așteptarea momentului în care nu ni se va mai acorda nimic.

Ce se dorește a se pune în locul a ceea ce urmează să fie șters? La ce se dorește să aderăm odată ce ni se va obține renunțarea națională? Pe ce se va întemeia acest guvern al Europei la care se dorește să ne supunem?

Pe conștiința europeană? Este adevărat, această conștiință există; există chiar ceva asemănător unei civilizații europene, la confluența voinței prometeice, a creștinismului și a libertății de spirit. Desigur, noi, europenii, avem un patrimoniu și tot felul de similitudini, dar asta nu este suficient pentru a forja un stat.

Dacă există o conștiință europeană, este într-un mod asemănător conștiinței universale; ea ține de sfera conceptului și nu are nimic de-a face cu sufletul unui popor sau cu solidaritatea profundă a unei națiuni. Națiunea franceză este o experiență mult seculară. Conștiința europeană este o idee, care, de altfel, nu se oprește la frontierele Comunității. Și nu se poate construi un stat legitim pe o idee abstractă, cu atât mai puțin pe o voință tehnocratică.

Astfel, statul federal european ar lipsi de fundament real și de justificări profunde. Ar fi un stat arbitrar și distant, în care niciun popor nu s-ar recunoaște. Cei mai lucizi dintre federaliștii europeni știu asta bine și au deja un răspuns pregătit. Este vorba despre Europa regiunilor, care prezintă dubla calitate de a aduce puterea mai aproape de cetățean, spun ei, și de a scoate din joc, asta este sigur, statele naționale.

Totuși, acest federalism regionalist ar însemna, cu siguranță, sfârșitul Republicii noastre. Ar însemna anihilarea a zece secole de voință de unificare a țării, zece secole de reunire a provinciilor, zece secole de luptă împotriva feudalismelor locale, zece secole de eforturi pentru întărirea solidarității între regiuni, zece secole de perseverență fertilă pentru a forja, generație după generație, o autentică comunitate națională.

𝐂𝐞 𝐬𝐞 𝐯𝐚 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̂𝐦𝐩𝐥𝐚 𝐢̂𝐧 𝐟𝐢𝐧𝐚𝐥? 𝐕𝐨𝐦 𝐢̂𝐧𝐥𝐨𝐜𝐮𝐢 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐞 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐜𝐮 𝐨 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐢𝐭𝐮𝐝𝐢𝐧𝐞 𝐝𝐞 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐥𝐨𝐜𝐚𝐥𝐞 𝐢𝐧𝐯𝐢𝐳𝐢𝐛𝐢𝐥𝐞, 𝐝𝐚𝐫 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐞. 𝐕𝐨𝐦 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚 𝐦𝐢𝐜𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐢𝐧𝐜𝐢𝐢 𝐚𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐮𝐧𝐝𝐞 𝐚𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐦𝐚𝐫𝐢 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐜𝐮 𝐥𝐚 𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐞𝐠𝐨𝐢𝐬𝐦𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐥𝐨𝐫 𝐥𝐨𝐜𝐚𝐥𝐞. 𝐕𝐨𝐦 𝐥𝐚̆𝐬𝐚 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐞 𝐛𝐨𝐠𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐞 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐨𝐠𝐚𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐩𝐞 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐚̆𝐫𝐚𝐜𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐞 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐬𝐚̆𝐫𝐚𝐜𝐞.

Vom încredința afacerile unor notabili pe care guvernul federal, din cauza depărtării și a lipsei de legitimitate, nu va putea să-i controleze, la fel cum nu vor putea să o facă nici guvernele naționale, slăbite politic și limitate în competențele lor. Aceasta va fi marea revenire a feudalismelor, un proces care, vă recunosc, a început deja pe scară largă.

Aceasta va fi, în cele din urmă, acea Europă a triburilor de care se teme atât de mult președintele Republicii. În Franța nu va mai exista redistribuire, echilibrare sau amenajarea teritoriului. Va predomina regula „𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐬𝐢𝐧𝐞 𝐬̦𝐢 𝐃𝐮𝐦𝐧𝐞𝐳𝐞𝐮 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐧𝐢𝐦𝐞𝐧𝐢”.

Se vor încheia relații de regiune cu regiune, trecând peste capetele statelor – acest lucru a început deja! Va fi opusul Republicii și opusul democrației.

Aceiași oameni care au multiplicat nivelurile de administrație ne spun acum că sunt prea multe, că trebuie să le eliminăm, pentru a raționaliza, pentru a simplifica. Sunt prea multe niveluri, așa cum sunt prea multe comune. Și chiar dacă nu este vorba de vreun calcul, chiar dacă nu există premeditare, chiar dacă domnul Delors este probabil sincer când declară că nu vrea să facă națiunile să dispară, angrenajul care se pune în mișcare este astfel încât, în cele din urmă, nu va mai fi vorba de o alegere între departamente și regiuni în mulțimea nivelurilor de putere: va fi dispariția statului-națiune!

Este exact ceea ce este în joc astăzi, și de aceea este vital să fim conștienți de această problemă. Nu e vorba doar de o chestiune economică sau tehnică, ci de destinul nostru național. Franța, așa cum a existat și a fost construită de-a lungul secolelor, riscă să fie dizolvată într-o structură care, sub pretextul de a aduce puterea mai aproape de cetățean, o face de fapt mai inaccesibilă și mai lipsită de legitimitate.

Într-o astfel de structură, guvernarea s-ar face din ce în ce mai departe de cetățean, nu doar geografic, ci și prin lipsa de transparență și de control democratic. Această stare de fapt va slăbi și mai mult statul național și, treptat, îl va priva de capacitatea sa de a proteja și organiza națiunea.

Să nu uităm că Republica noastră, în forma sa actuală, a fost forjată prin luptă, în special împotriva feudalismelor locale și a fragmentărilor de putere. Această Republică, care a adus unitate și coeziune, este astăzi amenințată de disoluția în regiuni și de transferul autorității către un guvern federal slab și distant.

De-a lungul secolelor, statul național a avut rolul esențial de a asigura echilibrul între regiunile bogate și cele sărace, de a menține solidaritatea între diferitele părți ale țării și de a organiza redistribuirea resurselor pentru a garanta coeziunea națională. 𝐃𝐚𝐜𝐚̆ 𝐯𝐨𝐦 𝐫𝐞𝐧𝐮𝐧𝐭̦𝐚 𝐥𝐚 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐦𝐞𝐜𝐚𝐧𝐢𝐬𝐦 𝐢̂𝐧 𝐟𝐚𝐯𝐨𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐞𝐢 „𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞 𝐚 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫”, 𝐯𝐨𝐦 𝐟𝐚𝐯𝐨𝐫𝐢𝐳𝐚 𝐧𝐮 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚, 𝐜𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐢𝐭̦𝐢𝐚 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐞 𝐛𝐨𝐠𝐚𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐚̆𝐫𝐚𝐜𝐞.

Franța riscă să devină o țară împărțită în mici provincii care vor concura unele cu altele pentru resurse, investiții și influență. Aceasta nu va fi o națiune puternică și unitară, ci o colecție de regiuni concentrate pe propriile interese egoiste. Aceasta este imaginea Europei pe care o propun unii susținători ai federalismului, și este exact opusul a ceea ce au construit generații întregi de francezi, luptând pentru unirea și unitatea națională.

Într-o astfel de Europă, în care puterea politică este departe și slabă, notabilii locali vor căpăta o influență din ce în ce mai mare. Regiunile vor căuta să stabilească relații directe între ele, peste capetele guvernelor naționale, și statul național va deveni din ce în ce mai slab și mai marginalizat.

Aceasta este amenințarea la adresa Republicii, așa cum o cunoaștem. Nu va mai exista o redistribuire echitabilă a resurselor, nu va mai exista un mecanism național de echilibrare între regiunile bogate și cele sărace. În schimb, vom avea o Europă a egoismelor regionale, în care fiecare regiune se va concentra doar pe propriile interese.

De aceea, nu putem accepta să sacrificăm statul-națiune, Franța, în numele unei construcții europene greșit înțelese. Nu putem permite ca idealul unei Europe unite să se transforme într-un mecanism de fragmentare și slăbire a națiunilor. Națiunea rămâne baza democrației, baza solidarității și coeziunii sociale, și trebuie să rămână în centrul construcției europene.

Astăzi, ne aflăm la o răscruce de drumuri. Putem alege să continuăm pe calea federalismului și a Europei regiunilor, ceea ce va duce la o slăbire a statelor naționale și la o dezbinare internă a Franței. Sau putem alege să păstrăm națiunile noastre puternice și suverane, colaborând între ele într-un spirit de solidaritate și respect reciproc, fără a renunța la ceea ce ne definește și ne dă forță.

Eu, pentru unul, refuz să accept disoluția statului-națiune și renunțarea la suveranitatea noastră națională. Refuz să cred că viitorul Franței trebuie să fie unul al subordonării într-o Europă federală. Cred, în schimb, că putem construi o Europă a națiunilor, în care fiecare țară să își păstreze identitatea și suveranitatea, dar să colaboreze strâns pentru binele comun.

Aceasta este Europa în care cred și pentru care voi lupta. O Europă a națiunilor libere, care își respectă diversitatea, dar care lucrează împreună pentru a asigura prosperitatea și pacea pe continent. O Europă în care Franța să rămână Franța, iar națiunile să rămână fundamentul democrației și al coeziunii sociale.

Stimați colegi, nu este vorba de a nega viitorul, de a ne închide în spatele frontierelor noastre sau de a refuza cooperarea cu celelalte state europene. Este vorba de a construi Europa într-un mod care să respecte realitățile istorice și politice, să respecte națiunile și suveranitatea acestora. Nu trebuie să ne facem iluzii: 𝐧𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐧𝐢𝐜𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐭𝐢𝐦𝐚̆ 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐨 𝐟𝐚𝐜𝐞𝐦 𝐩𝐞 𝐫𝐮𝐢𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫, 𝐟𝐨𝐫𝐭̦𝐚̂𝐧𝐝 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐚𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐞𝐧𝐮𝐧𝐭̦𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐞𝐚 𝐜𝐞 𝐥𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐝𝐫𝐚𝐠 – 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐥𝐨𝐫.

𝐒̦𝐭𝐢𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐦𝐮𝐥𝐭̦𝐢 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐬𝐮𝐬𝐭̦𝐢𝐧𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐌𝐚𝐚𝐬𝐭𝐫𝐢𝐜𝐡𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐞𝐬𝐜 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆, 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐧𝐞𝐜𝐞𝐬𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐚 𝐧𝐞 𝐮𝐧𝐢 𝐟𝐨𝐫𝐭̦𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐟𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐨𝐜𝐚̆𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢. 𝐃𝐚𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐮𝐧𝐝𝐚̆𝐦 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐜𝐮 𝐬𝐮𝐩𝐮𝐧𝐞𝐫𝐞𝐚. 𝐄𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫𝐚̆𝐦, 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐦 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐢, 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐚 𝐧𝐞 𝐩𝐢𝐞𝐫𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚. 𝐄𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫, 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐬̦𝐢 𝐩𝐚̆𝐬𝐭𝐫𝐞𝐳𝐞 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐬̦𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐢𝐜𝐢𝐩𝐞 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫 𝐥𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐞, 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐚 𝐟𝐢 𝐨𝐛𝐥𝐢𝐠𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐚𝐜𝐜𝐞𝐩𝐭𝐞 𝐫𝐞𝐠𝐮𝐥𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐚𝐯𝐢𝐧 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐞𝐬𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐞.

𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐨 𝐮𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐞, 𝐧𝐮 𝐨 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐢𝐦𝐩𝐮𝐬𝐞 𝐝𝐞 𝐨 𝐦𝐚𝐣𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐢̂𝐦𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯𝐚 𝐯𝐨𝐢𝐧𝐭̦𝐞𝐢 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐩𝐚̆𝐫𝐭̦𝐢 𝐚 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐦𝐞𝐦𝐛𝐫𝐞. 𝐍𝐮 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐞𝐝𝐚̆𝐦 𝐢̂𝐧 𝐟𝐚𝐭̦𝐚 𝐭𝐞𝐧𝐭𝐚𝐭̦𝐢𝐞𝐢 𝐝𝐞 𝐚 𝐬𝐢𝐦𝐩𝐥𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐜𝐫𝐞𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐬𝐮𝐩𝐞𝐫𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐥𝐨𝐜𝐮𝐢𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐞. 𝐃𝐢𝐦𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯𝐚̆, 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐦 𝐜𝐚𝐩𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐥𝐞𝐱𝐚̆, 𝐛𝐚𝐳𝐚𝐭𝐚̆ 𝐩𝐞 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐫𝐞𝐜𝐢𝐩𝐫𝐨𝐜, 𝐩𝐞 𝐜𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞 𝐯𝐨𝐥𝐮𝐧𝐭𝐚𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐩𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚̆𝐫𝐞𝐢 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢.

Am auzit adesea în această dezbatere argumentul inevitabilității: „Nu există alternativă la Maastricht”, ni se spune. „Dacă nu acceptăm acest tratat, vom fi izolați, marginalizați, condamnați la stagnare.” Dar este acest argument cu adevărat valabil? Chiar nu există nicio altă cale pentru a construi Europa?

Eu cred că există o alternativă, și această alternativă este aceea a unei Europe a națiunilor, o Europă a cooperării și solidarității, fără ca națiunile să fie obligate să renunțe la ceea ce le definește. Aceasta este Europa pe care o propun, o Europă în care fiecare stat membru rămâne suveran și liber, dar își unește forțele cu celelalte state pentru a răspunde provocărilor comune.

Franța nu trebuie să renunțe la suveranitatea sa pentru a fi europeană. Dimpotrivă, o Franță puternică, suverană, este cea mai bună contribuție pe care o putem aduce la construirea unei Europe puternice. Franța are o misiune de îndeplinit în Europa, dar această misiune nu este de a se dizolva într-un superstat, ci de a contribui la crearea unei Europe a națiunilor libere, care să colaboreze în respectul reciproc.

Nu putem accepta ca Tratatul de la Maastricht să fie un punct fără întoarcere, o capcană care ne va priva de libertatea de a reveni asupra deciziilor noastre dacă viitorul o va cere. Nu putem accepta un tratat care limitează în mod ireversibil suveranitatea națională și ne împiedică să luăm decizii în interesul poporului nostru. Suveranitatea nu este un concept abstract sau o chestiune de prestigiu; ea este fundamentul democrației și al libertății. 𝐅𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐧𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞, 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐮𝐧 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐬̦𝐢 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐝𝐚̆ 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫 𝐝𝐞𝐬𝐭𝐢𝐧𝐮𝐥.

Domnule președinte, doamnelor și domnilor deputați, am vorbit mult astăzi despre națiune și suveranitate, dar nu este vorba de o nostalgie a trecutului. Nu vă cer să întoarcem spatele Europei sau să respingem cooperarea europeană. Vă cer doar să fim lucizi și să nu confundăm cooperarea cu integrarea totală, să nu confundăm solidaritatea cu subordonarea. Vă cer să protejăm ceea ce ne este cel mai scump: libertatea și suveranitatea noastră națională.

Aceasta este Europa pe care o doresc pentru Franța, pentru viitorul nostru și pentru viitorul generațiilor care vor veni.”

---

IV. Charles Pasqua

Charles Pasqua, senator francez, care a scris un articol în „Revue politique et parlementaire” în martie 1999, despre dispariția suveranității naționale și opoziția față de o Europă federală, intitulat „Iluzia de la Amsterdam”:

„Europa se face, de aproximativ cincizeci de ani, prin tratate ratate și mici compromisuri care adună erori.

În primul rând, s-a dorit separarea Europei de la Amsterdam, această nouă putere suverană, de orice contingență politică, începând cu cea mai importantă dintre ele, democrația. Nimeni nu poate pretinde, de fapt, că în fața acestor executivi foarte puternici, embrionul Parlamentului European ar fi altceva decât o ordine plăcută de contemplare. Cât despre parlamentele naționale, ele sunt private de trei sferturi din prerogativele lor legislative prin directivele europene, instituirea monedei euro, pactul de stabilitate și articolele tratatului de la Amsterdam.

Ajunși în acest punct, se simt, de altfel, liderii europeni puțin îngrijorați în legătură cu viitorul copilului pe care l-au adus pe lume. Și dacă ar fi inventat un monstru? Incidentul de la Bruxelles, în legătură cu numirea președintelui băncii centrale, nu este, în această privință, deloc încurajator.

Ni se vorbește despre o Europă politică, la fel cum se vorbește despre o Europă socială. Dar ce înseamnă, de fapt, o Europă politică? Europa de la Maastricht este un compromis foarte avansat și, de fapt, precar, între diferitele concepții pe care țările Uniunii le aveau despre aceasta. Astfel, pentru Anglia, miza era liberul schimb, pentru Franța, cooperarea, iar pentru Germania, federalismul. La acestea s-a adăugat moneda unică, al cărei caracter federalist francezii se străduiesc să nu-l admită. Banca Centrală Europeană este, de fapt, o bizarerie istorică. Se poate înțelege foarte bine independența unui astfel de organ într-un ansamblu politic, economic și social unit. Ce se întâmplă când acest organ există în afacerea unei formări fără baze politice solide și fără un proiect de guvernare?

Cu tratatul de la Amsterdam, aceeași operațiune a fost repetată în ceea ce privește dreptul. Astfel, cea mai mare parte din suveranitatea națională dispare, odată cu subordonarea totală și definitivă a dreptului nostru național față de dreptul comunitar. Ieșite din discuție interpretările Constituției noastre și ale principiilor cu valoare constituțională. La fel și libertățile publice, libertățile individuale, separația puterilor...

De aici rezultă un constat, 𝐑𝐞𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚 𝐬̦𝐢 𝐔𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐚𝐭𝐢𝐛𝐢𝐥𝐞, 𝐭𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐑𝐞𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚 𝐢̂𝐧 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐍𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐬̦𝐢 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞. 𝐁𝐚𝐧𝐜𝐚 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐞𝐢 𝐬̦𝐢 𝐟𝐢𝐧𝐚𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐢𝐠𝐧𝐨𝐫𝐚 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞𝐥𝐞, 𝐝𝐚𝐫 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐧𝐮, 𝐞𝐚 𝐬𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐮𝐧𝐝𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆. 𝐏𝐚̆𝐜𝐚𝐭, 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐬𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞, 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐟𝐚̆𝐜𝐮𝐭𝐞 𝐬𝐚𝐜𝐫𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐢!

Căci este, într-adevăr, 𝐮𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐞 𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐢̂𝐧 𝐥𝐨𝐜 𝐜𝐮 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐭𝐫𝐞𝐢 𝐜𝐚𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐞 𝐚𝐥𝐞 𝐬𝐚𝐥𝐞: 𝐛𝐚̆𝐭𝐚̂𝐧𝐝 𝐦𝐨𝐧𝐞𝐝𝐚 𝐥𝐚 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐤𝐟𝐮𝐫𝐭, 𝐟𝐚̆𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐥𝐞𝐠𝐞𝐚 𝐥𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐱𝐞𝐥𝐥𝐞𝐬 𝐬̦𝐢 𝐚𝐝𝐦𝐢𝐧𝐢𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐝 𝐣𝐮𝐬𝐭𝐢𝐭̦𝐢𝐚 𝐥𝐚 𝐋𝐮𝐱𝐞𝐦𝐛𝐮𝐫𝐠. Dar, dacă realitatea geografică este „clară și distinctă”, nu același lucru se poate spune despre împărțirea și organizarea puterilor. Între un Consiliu al Miniștrilor care legiferează și un Parlament care face figură de completare, 𝐦𝐚𝐫𝐣𝐚 𝐝𝐞 𝐦𝐚𝐧𝐞𝐯𝐫𝐚̆ 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐦𝐞𝐧𝐬𝐚̆ 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐨 𝐂𝐨𝐦𝐢𝐬𝐢𝐞 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭𝐢𝐜𝐚̆. Ușurința cu care se poate derapa este atât de mare încât se ajunge la un dezastru, cum a fost cel trăit acum câteva săptămâni. Astăzi, mai rămâne o Comisie fantomă care continuă să exercite puterea, dar care nu poate mai fi cenzurată de Parlament, din moment ce a fost oficial destituită din funcții. (...)

Realitatea este că Europa a fost o mare tavernă spaniolă, unde fiecare putea aduce propria sa reprezentare a lucrurilor. Franța vedea în aceasta o modalitate de a-și reînnoi, lărgind-o, vocația sa universală, de acord cu schimbarea „excepției” sale în favoarea modelului superior, excepția europeană. Europa a servit ca politică pentru Germania, atâta timp cât aceasta nu o avea. Pentru italieni, Europa este o credință, o superstiție fără mari consecințe. Spaniolii și portughezii își recuperează cu pași forțați un secol XX din care regimurile lor politice îi priveau. Anglia negociază. Țările scandinave au ales să păstreze solidaritatea, deci monedele lor. Finlanda rămâne finlandizată.

Cum ar putea cineva să facă o Europă federală cu toate acestea? Adică un ansamblu de politici despre care cetățenii să fie capabili și dornici să judece aceleași lucruri, în același moment, în aceleași termeni? (...) Și pe ce suveranitate universală directă s-ar putea sprijini această nouă legitimitate?

𝐒𝐮𝐧𝐭𝐞𝐦 𝐚𝐝𝐨𝐫𝐦𝐢𝐭̦𝐢 𝐜𝐮 𝐢𝐥𝐮𝐳𝐢𝐢. 𝐀𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐮𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆, 𝐢̂𝐦𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯𝐚 𝐜𝐚̆𝐫𝐞𝐢𝐚 𝐧𝐞 𝐥𝐮𝐩𝐭𝐚̆𝐦 𝐬̦𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐮𝐧𝐞𝐦 𝐚𝐥𝐭𝐞𝐫𝐧𝐚𝐭𝐢𝐯𝐞, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐚𝐦𝐧𝐚𝐭𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐚̆𝐦𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐨 𝐨𝐥𝐢𝐠𝐚𝐫𝐡𝐢𝐞. 𝐕𝐨𝐦 𝐢𝐧𝐭𝐫𝐚 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐯𝐢𝐭𝐞𝐳𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐨𝐭𝐢𝐬𝐦 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭 𝐬𝐚𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧 𝐥𝐮𝐦𝐢𝐧𝐚𝐭. Dacă măcar politica Eurolandului nu ar fi atât de malthusiană, am fi putut câștiga prosperitatea!

În loc de aceasta, alegerea deflației ne condamnă, în cazul unei răsturnări economice, la un șoc al Națiunilor sau la lupta de clasă. Nu va fi cel mai mic paradox al acestei Europe fără conștiință, pe care o numim Euroland, să ne aducă astfel exact cu un secol în urmă.”

English Version

I. Charles de Gaulle

Sovereignism didn’t start now, but dates back to 1962, from Charles de Gaulle’s speeches, more relevant than ever. I’ll offer you samples of history so you better understand sovereignism.

“These opponents tell us: ‘You want to create a Europe of the homeland, we want to create a supranational Europe.’ As if a formula would be sufficient to confuse together these strongly established entities called peoples and states.

And then, the same opponents tell us, at the same time: ‘England has applied to enter the common market. As long as it is not there, we cannot do anything political.’ And yet everyone knows that England, as a great state and a nation faithful to itself, would never agree to dissolve itself in a utopian construction.

I would like, moreover, since this is the occasion, to apologize to the gentlemen of the press. You will be quite surprised, but I, for my part, have never spoken in any of my statements about Europe of homelands, although it is always claimed that I did. (...)

And furthermore, I don’t believe that Europe can have any living reality if it doesn’t include France with its French, Germany with its Germans, Italy with its Italians, etc. Dante, Goethe, Chateaubriand belong to all of Europe to the extent that they were, respectively, eminently Italian, German and French. They would not have served Europe much if they had been stateless and had thought or written in some integrated Esperanto or Volapük.

So, it is true that the homeland is a sentimental human element and that it is precisely on elements of action, authority and responsibility that we can build Europe. What elements? Well, the States. Because only States are valid in this sense, legitimate and, moreover, capable of achieving.

I have already said, and I repeat, that at the present moment there can be no other possible Europe than that of the States, apart from, of course, myths, fictions and parades.

Moreover, what happens with the economic community demonstrates this every day. Because it is the states, and only the states, that have created this economic community, that have offered it credit and that have engaged it with public officials. And it is the states that give it reality and effectiveness. And all the more so since no important economic measure can be taken without committing a political act. (...)

We do this when we are led to consider the requirements that the United States announces regarding its economic relationship with the community.

(...) I would like to speak more precisely about the objection of integration. We oppose this by saying: “Let’s unite the six states together in something supranational, in a supranational entity. And thus, everything will be very simple and very practical”. We do not propose this national entity because it does not exist. There is no unifier in today’s Europe who has enough power, credibility and attractiveness.

So, we return to a kind of hybrid and say: “Well, at least the six states accept, commit to submit to what will be decided with a certain majority”. At the same time, it is said: “There are already six European parliaments, six national parliaments, more precisely, a European parliamentary assembly. There is even a parliamentary assembly of the Council of Europe which, it is true, precedes the conception of the six and which, I am told, is dying on the margin where it has been left...and who will make the law for the six states”.

These are ideas that may charm some minds, but I don’t see at all how we could achieve them practically, even if we had six signatures at the bottom of a paper. There is a France, a Germany, an Italy, a Netherlands, a Belgium, a Luxembourg that would be ready to do, on a question that is important to them from a national and international point of view, what would seem bad to them because they would be ordered to do so by others?

Are the French people, the German people, the Italian people, the Dutch people, the Belgian people, the Luxembourg people ready to submit to laws adopted by foreign parliamentarians if these laws are against their deepest will?

This is not true. There is no way, at this moment, to ensure that a majority can compel, a foreign majority, can compel recalcitrant nations.

It is true that in this integrated Europe, as they say, well, there might not be any politics at all. That would make things much simpler. And then, in fact, since there would be no France, no Europe, because there would be a single policy, and because we could not impose one on each of the six States, we would refrain from making one. But then, perhaps, all these people would follow someone from outside, who, himself, would have one.

There could be a unifier, but it would not be European and it would not be an integrated Europe.

It would be something else entirely, much broader and much more extensive, with, I repeat, a unifying force. And perhaps this is what, to some extent and sometimes, inspires certain remarks from certain supporters of European integration. So, it would be better to say it.

You see, when we talk about big things, well, we like to dream about the wonderful lamp, you know, the one that Aladdin only had to rub to fly over reality. But there is no magic formula that would allow us to build something as difficult as a united Europe. So, let’s put reality at the basis of the building. After we have finished the work, we can rest in the stories from the Arabian Nights.

---

II. Margareth Thatcher

Suveranista Margaret Thatcher cu un discurs din 1988:

„Întotdeauna vom privi către Varșovia, Praga și Budapesta ca mari orașe europene. De asemenea, nu ar trebui să uităm că valorile europene au ajutat la transformarea Statelor Unite ale Americii în apărătorul curajos al libertății care a devenit.

Comunitatea Europeană aparține tuturor membrilor săi. Trebuie să reflecte tradițiile și aspirațiile tuturor membrilor săi. Și permiteți-mi să fiu foarte clară. Britania nu visează la o existență confortabilă și izolată la periferia Comunității Europene. Destinul nostru este în Europa, ca parte a Comunității.

𝐀𝐬𝐭𝐚 𝐧𝐮 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐢̂𝐧 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐝𝐚𝐫 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐚𝐥 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐞𝐢, 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐞𝐢 𝐬𝐚𝐮, 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐚𝐥 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐚̆𝐫𝐮𝐢 𝐚𝐥𝐭 𝐦𝐞𝐦𝐛𝐫𝐮 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞. 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐬𝐜𝐨𝐩 𝐢̂𝐧 𝐬𝐢𝐧𝐞. 𝐍𝐢𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐨𝐳𝐢𝐭𝐢𝐯 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐦𝐨𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭 𝐢̂𝐧 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐜𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐩𝐭 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞𝐜𝐭𝐮𝐚𝐥 𝐚𝐛𝐬𝐭𝐫𝐚𝐜𝐭. 𝐍𝐢𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐨𝐬𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐨 𝐫𝐞𝐠𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐞𝐬𝐟𝐚̂𝐫𝐬̦𝐢𝐭𝐚̆.

Comunitatea Europeană este un mijloc practic prin care Europa poate asigura prosperitatea și securitatea viitoare a oamenilor săi într-o lume în care există multe alte națiuni și grupuri de națiuni puternice.

Noi, europenii, nu ne putem permite să ne pierdem energiile în dispute interne sau în dezbateri instituționale obscure. Ele nu sunt un substitut pentru acțiunea eficientă.

Europa trebuie să fie pregătită atât pentru a contribui pe deplin la propria sa securitate, cât și pentru a concura comercial și industrial într-o lume în care succesul merge către țările care încurajează inițiativa și întreprinderea individuală, mai degrabă decât către cele care încearcă să le diminueze.

Cooperare voluntară între state suverane

Primul meu principiu călăuzitor este acesta: 𝐜𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐯𝐨𝐥𝐮𝐧𝐭𝐚𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐚𝐜𝐭𝐢𝐯𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐒𝐓𝐀𝐓𝐄 𝐒𝐔𝐕𝐄𝐑𝐀𝐍𝐄 𝐈𝐍𝐃𝐄𝐏𝐄𝐍𝐃𝐄𝐍𝐓𝐄 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐮𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐝𝐞 𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢 𝐨 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐜𝐜𝐞𝐬.

𝐈̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐚 𝐬𝐮𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐬̦𝐢 𝐝𝐞 𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐠𝐥𝐨𝐦𝐞𝐫𝐚𝐭 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐞𝐱𝐭𝐫𝐞𝐦 𝐝𝐞 𝐝𝐚̆𝐮𝐧𝐚̆𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐚𝐫 𝐩𝐞𝐫𝐢𝐜𝐥𝐢𝐭𝐚 𝐨𝐛𝐢𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚̆𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐥𝐞 𝐚𝐭𝐢𝐧𝐠𝐞𝐦.

𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐯𝐚 𝐟𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐧𝐢𝐜𝐚̆ 𝐭𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐫𝐞 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚 𝐜𝐚 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐚 𝐜𝐚 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐞, 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐚 𝐜𝐚 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐞, 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐮 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐚𝐥𝐞 𝐨𝐛𝐢𝐜𝐞𝐢𝐮𝐫𝐢, 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞. 𝐀𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐧𝐞𝐛𝐮𝐧𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚̆𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐥𝐞 𝐚𝐝𝐚𝐩𝐭𝐚̆𝐦 𝐥𝐚 𝐮𝐧 𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐬𝐭𝐚𝐧𝐝𝐚𝐫𝐝.

𝐔𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐩𝐚̆𝐫𝐢𝐧𝐭̦𝐢𝐢 𝐟𝐨𝐧𝐝𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐚𝐢 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐚𝐮 𝐜𝐫𝐞𝐳𝐮𝐭 𝐜𝐚̆ 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞 𝐚𝐥𝐞 𝐀𝐦𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐢 𝐚𝐫 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐟𝐢 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐥𝐮𝐥 𝐬𝐚̆𝐮. 𝐃𝐚𝐫 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐚̆ 𝐢𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐀𝐦𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐮 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐟𝐞𝐫𝐢𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚. Oamenii au mers acolo pentru a scăpa de intoleranța și constrângerile vieții din Europa. Ei au căutat libertatea și oportunitățile; iar puternicul lor simț al scopului a ajutat, de-a lungul a două secole, la crearea unei noi unități și mândrii de a fi americani, la fel cum mândria noastră constă în a fi britanici sau belgieni sau olandezi sau germani.

Sunt prima care spune că, în multe probleme majore, țările Europei ar trebui să încerce să vorbească cu o singură voce. Vreau să ne văd lucrând mai strâns pe acele lucruri pe care le putem face mai bine împreună decât singuri. Europa este mai puternică atunci când facem acest lucru, fie că este vorba de comerț, de apărare sau de relațiile noastre cu restul lumii.

𝐃𝐚𝐫 𝐚 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐬 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐧𝐞𝐜𝐞𝐬𝐢𝐭𝐚̆ 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐥𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐱𝐞𝐥𝐥𝐞𝐬 𝐬𝐚𝐮 𝐥𝐮𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐨 𝐛𝐢𝐫𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐧𝐮𝐦𝐢𝐭𝐚̆. 𝐃𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐫𝐨𝐧𝐢𝐜 𝐜𝐚̆ 𝐞𝐱𝐚𝐜𝐭 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐭̦𝐚̆𝐫𝐢 𝐩𝐫𝐞𝐜𝐮𝐦 𝐔𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐒𝐨𝐯𝐢𝐞𝐭𝐢𝐜𝐚̆, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐮 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐮𝐜𝐚̆ 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮, 𝐢̂𝐧𝐯𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐬𝐮𝐜𝐜𝐞𝐬𝐮𝐥 𝐝𝐞𝐩𝐢𝐧𝐝𝐞 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐞𝐫𝐬𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮, 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐮𝐧𝐢𝐢 𝐢̂𝐧 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐚𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐦𝐞𝐚𝐫𝐠𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐝𝐢𝐫𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐨𝐩𝐮𝐬𝐚̆.

𝐍𝐮 𝐚𝐦 𝐫𝐞𝐮𝐬̦𝐢𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐚̆𝐦 𝐢̂𝐧𝐚𝐩𝐨𝐢 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐢̂𝐧 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐚, 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚 𝐥𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐚 𝐫𝐞𝐢𝐧𝐬𝐭𝐚𝐥𝐚𝐭𝐞 𝐥𝐚 𝐧𝐢𝐯𝐞𝐥 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧, 𝐜𝐮 𝐮𝐧 𝐬𝐮𝐩𝐞𝐫-𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐞𝐱𝐞𝐫𝐜𝐢𝐭𝐚̂𝐧𝐝 𝐨 𝐧𝐨𝐮𝐚̆ 𝐝𝐨𝐦𝐢𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐱𝐞𝐥𝐥𝐞𝐬.

𝐂𝐮 𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐦𝐚𝐢 𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐜𝐮 𝐮𝐧 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐜𝐨𝐩 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧. 𝐃𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐚̆𝐬𝐭𝐫𝐞𝐳𝐞 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐟𝐞𝐫𝐢𝐭𝐞, 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐦𝐚̂𝐧𝐝𝐫𝐢𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐚 𝐭̦𝐚𝐫𝐚̆; 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚 𝐚𝐮 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐬𝐮𝐫𝐬𝐚 𝐯𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢 𝐝𝐞-𝐚 𝐥𝐮𝐧𝐠𝐮𝐥 𝐬𝐞𝐜𝐨𝐥𝐞𝐥𝐨𝐫.

Încurajarea schimbării

Al doilea meu principiu călăuzitor este acesta: politicile comunitare trebuie să abordeze problemele actuale într-un mod practic, oricât de dificil ar fi acest lucru. 𝐃𝐚𝐜𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐫𝐞𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐞𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭 𝐠𝐫𝐞𝐬̦𝐢𝐭𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐢𝐧𝐞𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐩𝐞 𝐛𝐮𝐧𝐚̆ 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐨𝐚𝐜𝐚̆ 𝐧𝐞𝐦𝐮𝐥𝐭̦𝐮𝐦𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚̆, 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐯𝐨𝐦 𝐨𝐛𝐭̦𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐩𝐫𝐢𝐣𝐢𝐧𝐮𝐥 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢.

Europa deschisă întreprinderii

Al treilea meu principiu călăuzitor este nevoia de politici comunitare care să încurajeze întreprinderea. Dacă Europa dorește să prospere și să creeze locurile de muncă ale viitorului, întreprinderea este cheia. Cadrul de bază există: Tratatul de la Roma însuși a fost intenționat ca o Cartă pentru Libertatea Economică.

Dar asta nu este modul în care a fost întotdeauna interpretat, cu atât mai puțin aplicat. Lecția istoriei economice a Europei din anii ‘70 și ‘80 este că planificarea centralizată și controlul detaliat nu funcționează, iar efortul și inițiativa personală funcționează.

O economie controlată de stat este o rețetă pentru creștere scăzută, în timp ce libera întreprindere într-un cadru de lege aduce rezultate mai bune. Scopul unei Europe deschise întreprinderii este forța motrice din spatele creării Pieței Unice Europene până în 1992. Prin eliminarea barierelor, prin crearea posibilității pentru companii de a opera la scară europeană, putem concura cel mai bine cu Statele Unite, Japonia și alte noi puteri economice emergente în Asia și în alte părți.

Și asta înseamnă acțiuni pentru eliberarea piețelor, acțiuni pentru lărgirea alegerilor și acțiuni pentru reducerea intervenției guvernului.

𝐎𝐛𝐢𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐧𝐮 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐫𝐞𝐠𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚̆𝐫𝐢 𝐝𝐞𝐭𝐚𝐥𝐢𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮: 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐃𝐄𝐑𝐄𝐆𝐋𝐄𝐌𝐄𝐍𝐓𝐀𝐑𝐄𝐀 𝐬̦𝐢 𝐞𝐥𝐢𝐦𝐢𝐧𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥𝐮𝐢.

La fel este și cu frontierele dintre țările noastre. Desigur, dorim să facem mai ușoară trecerea bunurilor prin frontiere. Desigur, trebuie să facem mai ușoară călătoria persoanelor în toată Comunitatea.

Dar este o chestiune de bun simț că 𝐧𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐚𝐛𝐨𝐥𝐢 𝐭𝐨𝐭𝐚𝐥 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐨𝐚𝐥𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐣𝐚̆𝐦 𝐜𝐞𝐭𝐚̆𝐭̦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐜𝐫𝐢𝐦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐨𝐩𝐫𝐢𝐦 𝐭𝐫𝐚𝐟𝐢𝐜𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐝𝐫𝐨𝐠𝐮𝐫𝐢, 𝐭𝐞𝐫𝐨𝐫𝐢𝐬̦𝐭𝐢 𝐬̦𝐢 𝐢𝐦𝐢𝐠𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐢 𝐢𝐥𝐞𝐠𝐚𝐥𝐢.

Dacă vom avea un statut european al companiilor, acesta ar trebui să conțină reglementări minime. Și cu siguranță noi, în Marea Britanie, vom lupta împotriva tentativelor de a introduce colectivismul și corporatismul la nivel european.

Europa deschisă către lume

Al patrulea principiu călăuzitor este că EUROPA NU AR TREBUI SĂ FIE PROTECȚIONISTĂ. Expansiunea economiei mondiale ne cere să continuăm procesul de eliminare a barierelor comerciale și să facem acest lucru în negocierile multilaterale din cadrul GATT.

𝐀𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐭𝐫𝐚̆𝐝𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐚𝐜𝐚̆, 𝐢̂𝐧 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐜𝐞 𝐝𝐚̆𝐫𝐚̂𝐦𝐚̆𝐦 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐢̂𝐧 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐚𝐫 𝐫𝐢𝐝𝐢𝐜𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐛𝐚𝐫𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐞𝐱𝐭𝐞𝐫𝐧𝐞. 𝐓𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐦 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐛𝐨𝐫𝐝𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐝 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥 𝐦𝐨𝐧𝐝𝐢𝐚𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐢𝐬𝐭𝐞𝐧𝐭𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐩𝐫𝐞𝐝𝐢𝐜𝐚̆𝐦 𝐚𝐜𝐚𝐬𝐚̆.

Europa și apărarea

Ultimul meu principiu călăuzitor privește problema cea mai fundamentală—rolul țărilor europene în apărare.

𝐄𝐔𝐑𝐎𝐏𝐀 𝐓𝐑𝐄𝐁𝐔𝐈𝐄 𝐒𝐀̆ 𝐂𝐎𝐍𝐓𝐈𝐍𝐔𝐄 𝐒𝐀̆ 𝐌𝐄𝐍𝐓̦𝐈𝐍𝐀̆ 𝐎 𝐀𝐏𝐀̆𝐑𝐀𝐑𝐄 𝐒𝐈𝐆𝐔𝐑𝐀̆ 𝐏𝐑𝐈𝐍 𝐍𝐀𝐓𝐎. 𝐍𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐭̦𝐚 𝐫𝐞𝐥𝐚𝐱𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐞𝐟𝐨𝐫𝐭𝐮𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐞, 𝐜𝐡𝐢𝐚𝐫 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐥𝐮𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐚𝐬𝐮𝐦𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐜𝐨𝐬𝐭𝐮𝐫𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐢.

NATO este cea căreia îi datorăm pacea care a fost menținută timp de 40 de ani. Faptul este că lucrurile merg în favoarea noastră: modelul democratic al unei societăți cu liberă inițiativă s-a dovedit superior; libertatea este în ofensivă, o ofensivă pașnică în întreaga lume, pentru prima dată în viața mea.

𝐓𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐬𝐭𝐫𝐚̆𝐝𝐮𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐦𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐧𝐞𝐦 𝐚𝐧𝐠𝐚𝐣𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞 𝐟𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢. 𝐒̦𝐢 𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐞𝐜𝐮𝐧𝐨𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐦 𝐩𝐨𝐯𝐚𝐫𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐚𝐮 𝐫𝐞𝐬𝐮𝐫𝐬𝐞𝐥𝐞 𝐥𝐨𝐫 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐫𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐦𝐨𝐧𝐝𝐢𝐚𝐥 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢-𝐥 𝐚𝐬𝐮𝐦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐩𝐮𝐧𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐫𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐥𝐢𝐚𝐭̦𝐢𝐢 𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐮𝐩𝐨𝐫𝐭𝐞 𝐨 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢, 𝐢̂𝐧 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐢𝐚𝐥 𝐩𝐞 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐚̆ 𝐜𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐨𝐠𝐚𝐭𝐚̆. (...)

Trebuie să îndeplinim cerințele pentru o apărare convențională eficientă în Europa împotriva forțelor sovietice care sunt modernizate constant.

𝐀𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚̆𝐦 𝐔𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐎𝐜𝐜𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐚𝐥𝐚̆, 𝐧𝐮 𝐜𝐚 𝐨 𝐚𝐥𝐭𝐞𝐫𝐧𝐚𝐭𝐢𝐯𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐍𝐀𝐓𝐎, 𝐜𝐢 𝐜𝐚 𝐮𝐧 𝐦𝐢𝐣𝐥𝐨𝐜 𝐝𝐞 𝐚 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̆𝐫𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮𝐭̦𝐢𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢 𝐥𝐚 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐚̆ 𝐚 𝐕𝐞𝐬𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢. (...)

𝐒𝐚̆ 𝐥𝐚̆𝐬𝐚̆𝐦 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐨 𝐟𝐚𝐦𝐢𝐥𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢, 𝐢̂𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞𝐠𝐚̂𝐧𝐝𝐮-𝐬𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐢𝐧𝐞, 𝐚𝐩𝐫𝐞𝐜𝐢𝐢𝐧𝐝𝐮-𝐬𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭, 𝐟𝐚̆𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆, 𝐝𝐚𝐫 𝐬𝐚𝐯𝐮𝐫𝐚̂𝐧𝐝 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐞𝐟𝐨𝐫𝐭𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧.

𝐒𝐚̆ 𝐚𝐯𝐞𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐣𝐨𝐚𝐜𝐚̆ 𝐮𝐧 𝐫𝐨𝐥 𝐝𝐞𝐩𝐥𝐢𝐧 𝐢̂𝐧 𝐥𝐮𝐦𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐥𝐚𝐫𝐠𝐚̆, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐢̂𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚̆, 𝐧𝐮 𝐢̂𝐧 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐫, 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐚̆𝐬𝐭𝐫𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐭𝐥𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐚̆—𝐚𝐜𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐩𝐞 𝐚𝐦𝐛𝐞𝐥𝐞 𝐦𝐚𝐥𝐮𝐫𝐢 𝐚𝐥𝐞 𝐀𝐭𝐥𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐮𝐥𝐮𝐢—𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐧𝐨𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐦𝐨𝐬̦𝐭𝐞𝐧𝐢𝐫𝐞 𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐜𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐞 𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆.”

---

III. Philippe Seguin

“Philippe Seguin was one of the great figures and voices of our national life,” declared French President Nicolas Sarkozy upon his death, Philippe Seguin being one of the most respected politicians in the Hexagon.

Speech delivered by Philippe Seguin on 5 May 1992 in the National Assembly (French Chamber of Deputies)

“No, let us abandon these sophisms! I must say, together with many others and on behalf of many, that it is time to involve our people in the European question. For it has now been thirty-five years since the Treaty of Rome was signed and, from the Single Act into regulations, from regulations into directives, from directives into jurisprudence, the European construction has been made without the people, has been made in secret, in the secrecy of cabinets, in the shadow of commissions, in the penumbra of courts of justice.

For thirty-five years, a whole oligarchy of experts, judges, officials and governors has been making decisions in the name of the people, without having received any mandate, whose stakes are concealed by a formidable conspiracy of silence, and whose consequences are minimised.

In the defence of those absent, I recognise with goodwill that the dominant conformism, so as not to speak of the true intellectual terrorism which reigns today, disqualifies from the outset anyone who does not adhere to the new faith and exposes them literally to invective. Whoever wishes to distance themselves from the federalist cult is immediately considered, by the opinion-makers, at the very least a despiser of modernity, a nostalgic or a primitive; in the worst case, a raging nationalist ready to reduce Europe to the old demons that have made it so unhappy.

But there are moments when what is at stake is so important that everything must retreat into the background. And I do not speak here in the name of one France against another, for when it comes to France, the Republic and democracy, there can no longer be a question of right and left; the stakes, beyond parties, beyond the most natural divisions and the most legitimate oppositions, is nothing less than our community of destiny. And this community of destiny is gravely imperilled by agreements which are neither the condition of prosperity nor that of peace.

In the world as it is, idealism and realism demanded that an entirely different conception of Europe should prevail; this is what I would like to develop before you.

Mr President, Madam, gentlemen ministers, dear colleagues, let us not deceive ourselves: the logic of the economic and political process set in motion at Maastricht is that of a poor-quality federalism, fundamentally anti-democratic, falsely liberal and firmly technocratic. The Europe that is being proposed to us is neither free, nor just, nor efficient. It buries the concept of national sovereignty and the great principles stemming from the Revolution: 1992 is literally anti-1789. A fine anniversary present they make, for its 200 years, the Pharisees of this Republic which they praise in their speeches and risk ruining through their deeds!

I know well that it is desired at all costs to minimise the stakes and to make us believe that we are ceding nothing essential as regards our independence! Today it is fashionable to discuss endlessly the very meaning of the concept of sovereignty, to decompose it into small pieces, to affirm that it accepts multiple exceptions, that monetary sovereignty is not at all the same thing as collective identity, which would not be endangered. Or that taxation, defence, foreign affairs, in the end, play only a relative role in the exercise of sovereignty.

All these sophisms have only one purpose: to empty this disturbing word of its meaning, so that it will no longer be discussed in the debate.

The method is skilful. By presenting each partial renunciation as not being in itself decisive, one can permit oneself to abandon, one by one, the attributes of sovereignty without ever admitting that one is pursuing its complete destruction.

The process is not new. Following 2,500 years ago, step by step, Achilles approaches the tortoise that runs ahead, according to Zeno, without ever catching it. However, this is only a parable. In reality, Achilles does indeed win the race; likewise, through successive renunciations, however small they may be, we shall end up emptying sovereignty of its content. For it is a global, indivisible notion, like a prime number. You are sovereign or you are not! But you are never half-sovereign. By its very essence, sovereignty is an absolute that excludes any idea of subordination and compromise. A sovereign people owes nothing to anyone and has, in relation to others, only those obligations and duties which it freely chooses and imposes upon itself.

Remember the cry of Chateaubriand before the Chamber in 1816: “If civilised Europe wished to impose its charter upon me, I would go to live in Constantinople.”

Sovereignty is not shared and, of course, it is not limited.

Let us also remember, to have a more recent example of what you call “shared sovereignty”, the meaning which the doctrine of limited sovereignty had during the “Prague Spring”, for the truth is that “shared sovereignty”, “partitioned sovereignty” or “limited sovereignty” are all expressions that signify the total absence of sovereignty! And, in fact, when one accepts decisions being made by majority vote on crucial matters, and those decisions become binding for all, without being able to be contested subsequently at national level, one clearly moves from consultation to integration.

Therefore, when we are told that the Maastricht agreements organise a union of states based on intergovernmental cooperation, reality is deliberately distorted. On the contrary, these agreements aim to make the right of veto inapplicable and to create mechanisms that completely escape the control of states.

In fact, this treaty is an “anti-Luxembourg compromise”, because it not only forbids national parliaments, but also governments, from placing national interest above, since each commits to avoiding as much as possible blocking unanimity when a qualified majority is in favour of a decision.

This is true both for monetary policy and for social policy. But it will also be true for foreign policy and defence policy. Moreover, you mentioned, Mr Minister, that member countries commit to supporting only common positions within international organisations, and this commitment is valid also for France and Great Britain in their capacity as permanent members of the UN Security Council. This situation, contrary to the provisions of the Charter, is already being interpreted by some of our partners, as we know, as a transition towards the transfer of these two seats to the Community.

This entire apparatus is, therefore, very disrespectful towards the sovereignty of member states, both as regards the nature of decision-making rules and the irreversible character of the transfers of power envisaged.

Let us therefore cease playing games, dissimulating, juggling with words and multiplying sophisms. The alternative is clear: we must either keep our sovereignty or renounce it.

It is time to ask ourselves how we came to consider this question, which seemed inconceivable a few months ago, as being almost banal; how we came to consider the rupture of our social pact, if not as normal, at least as necessary.

Certainly, even today, we are bombarded with attempts to convince us that there is nothing new. Nothing new, perhaps, with regard to hidden thoughts, but a radical novelty in relation to the commitments we have made until now and which were of an entirely different nature.

We know the argument: we must make Europe, therefore we must cede part of our sovereignty. Why would this causal relation be self-evident! Why would respect for sovereignties forbid cooperation, openness, solidarity! Why would sovereign states be fatally condemned to splendid isolation and to a precautionary withdrawal policy!

It is forgotten that, if it considers it necessary, a state can decide sovereignly to delegate competences or to exercise them together with others. The dispute is not purely semantic. It is one thing, indeed, to delegate temporarily a power which can be recovered when the delegation is no longer in accordance with national interest or no longer meets the requirements of the moment. It is quite another to make an irreversible transfer which can oblige a state to apply a policy contrary to its interests and choices.

Cooperation, consultation, even when pushed very far, accommodate themselves very well with the right of veto. One could even say that the veto is the best incentive for consultation, because it obliges the prolongation of negotiation until the general consent of states is obtained. Moreover, this philosophy was at the basis of the famous Luxembourg compromise, to which I have returned, a compromise which de Gaulle imposed on our partners after the empty chair policy, and which did not prevent, on the contrary, the development of a common agricultural policy. It will be objected, of course, that all this is not very important, because treaties are never totally irreversible and that, if necessary, each member country will always be able to denounce them en bloc. Things are not, however, so simple.

Let us not deceive ourselves. Without currency, without an army, without defence, perhaps without diplomacy, tomorrow, France, at best, will have no more freedom of action than Ukraine and Azerbaijan have today.

Some accommodate themselves to that. As for me, this is not the future I desire for my country.

Moreover, the supporters of the advance towards federalism do not hide their intentions. They truly desire, and they say so, that the progress of federalism should be irreversible both legally and practically, and we must note that we are already caught in a formidable mechanism.

The Republic is not justice under orders: but it is not the government of judges either, much less when it concerns European judges who interpret the spirit of treaties!

However, soon, as Mr Delors has announced to us, at least 80% of our domestic legislation will have Community origin, and the judge will leave the legislator no other option than to comply fully or to denounce unilaterally and en bloc increasingly constraining treaties.

In short, when, due to the application of the Maastricht agreements, particularly as regards the single currency, the cost of denunciation becomes exorbitant, the trap will close and, tomorrow, no parliamentary majority, whatever the circumstances, will be able, reasonably, to go back on what has been achieved.

Let us therefore fear that, in what follows, national sentiments, after having been repressed for far too long, will not become exacerbated to the point of being transformed into nationalisms and will not lead Europe, once again, to the brink of great difficulties, for nothing is more dangerous than a nation which, for a long time, has been deprived of the sovereignty through which its freedom is expressed, that is to say its imprescriptible right to choose its own destiny.

One does not play with peoples and with their history without consequences. All political illusions are, sooner or later, destined to break against historical realities. Russia ended up absorbing communism like a sponge, because Russia had more historical consistency than communism, but at what price?

Therefore, if we organise Europe, let us do so starting from realities. And the realities in Europe are all the nationalities which compose it.

How shall we articulate the construction of Europe with these realities which have their roots so deeply in the past and in the collective unconscious? How shall we build a system of cooperation that ensures peace and prosperity without neglecting these national realities, whose movements seem imperceptible to us only because they belong to a very long time? This ought to be, naturally, the theme of a real and great public debate.

Of course, it can always be claimed—and it is beginning to be done here and there—that the problem is far too technical to be validly addressed in a public debate, in a passionate climate, at a time which is not propitious and before voters whom it is convenient to presume incompetent. A strange conception of democracy, behind which, once again, we glimpse distrust of universal suffrage, of the sovereign people and of the decline of the Republic.

All the more so since European construction is not at all, by its nature, a technical problem. It is tactical that, since the failure of the E.D.C. in 1954, the ideologues of federalism and the Eurocrats have tried to hide their political plans under the cloak of technicality.

The truth is that they have not managed so badly until now. But how far is it permissible to impose on the people, under the pretext of technicality, major political choices which belong to them and to them alone? How far can dissimulation be the instrument of a policy? It would be indecent and dangerous to go further.

The time has come to look the true nature of things in the face, which is not technical, but political, and to say openly, sincerely, honestly, what the stakes are. It is time for this debate to take place. It is time to show the French that there are several possible paths and that they have a choice. It is time to show them that they are being led towards an impasse and that hope lies elsewhere—in my opinion, on the side of the nation which belongs to them.

Whether we like it or not, the idea we have of the nation determines the idea we have of Europe.

This extreme political prudence has certainly led the authors of the Maastricht Treaty to eliminate the word “federal” from the text. However, this changes nothing fundamentally, because what matters in a treaty is its spirit and the mechanisms it institutes. And you yourself, Mr Dumas, with the frankness that characterises you, have acknowledged here, without circumlocution, that this Europe has a federal finality.

However, I gladly admit that what is being proposed to us today is not federalism in the sense in which we understand it when we speak of the United States or Canada. It is much worse, because it is a poor-quality federalism!

We would, indeed, do the treaty too much honour by affirming, without other precautions, that it has a federal essence. It does not even contain—it would be, after all this, a lesser evil—the guarantees of federalism.

For the power which we, the people, are losing is not taken up by another people or by a reunion of peoples. This power will be exercised by technocrats who are designated and controlled even less democratically than before, and the democratic deficit, the original vice of European construction, will be aggravated.

In these conditions, an authentic federalism, with a Government, a Senate, a House of Representatives, could appear tomorrow as progress, under the pretext that it would be the only way of getting out of the technocratic dead end into which we would have sunk even deeper.

This is, moreover, the reason why I oppose all the more resolutely such a solution of incomplete federalism, because it would be, inevitably, the prelude to a true and complete federalism.

Let us be realistic, there is no room for truly free nations in a federal state. There has never been room for truly distinct nations in a federal state. Some are free to feed themselves the illusion that they would create a “nation of nations”; this is a contradiction in terms and nothing more. Let us recognise, rather, the irony of proposing to our old nations federalism as an ideal precisely at the moment when all federations of nationalities are on the way to failure.

For those who, however, imagine that time and treaties will overcome everything, I would like simply to remind them how, for more than two centuries, the Quebec question has arisen. How, for more than two centuries, the Quebec people, at the same time so close and so different from their neighbours through their origins, language and culture, have lived their situation as a federal state within a federal state which is, however, much more democratic than the construction begun at Maastricht.

In reality, federalism functions well only when it comes from a nation-state, as is the case today in Germany, in the United States, in Mexico, in Brazil or in Australia. In these conditions, how can we reasonably believe that it is possible to bring together under a single law, under a single power, a transnational ensemble sufficiently stable and which will perpetuate itself without constraints?

In this eminently political affair, the real and only debate opposes, on the one hand, those who consider the nation a simple mode of social organisation surpassed in a race towards globalisation, which they invoke in their prayers, and, on the other hand, those who have an entirely different idea of the nation.

For the latter, the nation is something which has an affective dimension and a spiritual dimension. It is the result of an achievement, the product of a mysterious metamorphosis through which a people becomes more than a united community, almost a body and a soul. Of course, peoples do not all have the same conception of the nation: the French have their own vision, which is not that of the Germans or the English, but all nations resemble each other nonetheless and none achieves anything lasting outside themselves. Democracy itself is inconceivable without the nation.

De Gaulle said: “Democracy, for me, coincides exactly with national sovereignty.” One could not emphasise more clearly that, for democracy to exist, there must be a feeling of community belonging strong enough to determine the minority to accept the law of the majority! And the nation is precisely that element through which this feeling exists. Now, the nation cannot be invented and neither can it be decreed, just as sovereignty cannot be!

The national fact imposes itself of its own accord, without anyone being able to decide otherwise; it is neither withdrawal, nor rejection, but an act of adherence.

For the nation is neither a clan, nor a race, nor a tribe. The nation is more than the idea of homeland, more than patriotism, that noble reflex by which someone defends their native land, their field, their graves. National sentiment is what makes man become a citizen, what confers that supreme dignity of free men, called citizenship!

It is sufficient to say that citizenship cannot be decreed either, that it belongs neither to law nor to treaty. For European citizenship to exist, there would have to be a European nation.

So, yes, it is possible to lock the inhabitants of Community countries into a corset of legal norms, to impose upon them procedures, rules, prohibitions, to create, if we wish, new categories of subjects.

But one cannot create a new citizenship through a treaty. A curious citizenship, moreover, the one we are being told about, adorned with rights, but devoid of obligations!

The right to vote thus expresses a profound adherence without which it has no meaning. One does not vote in a country simply because one lives there, but because one wishes to share its values and destiny. The obstacle to European citizenship is not, therefore, so much constitutional as moral.

At least, we shall have profited from this opportunity to remember that national sentiment is not the same thing as nationalism. For nationalism, with its excesses and its extreme egoism, has something pathological which has nothing to do with the nation and, certainly, nothing to do with the Republic either.

But let us be careful: it is when national sentiment is ridiculed that the path is opened towards nationalism and all extremisms!

It is, moreover, significant that the word “identity” was chosen to designate what is being granted to us. This assurance which it is believed necessary to give us is already an indication of a major danger.

One speaks of identity when the soul is already in danger, when experience has already given way to anguish. One speaks of identity when the landmarks are already lost!

The search for identity is not an affirmation of self. It is the defensive reflex of those who feel they have already conceded too much. To leave us only our identity is, therefore, not to grant us much, whilst awaiting the moment when we shall no longer be granted anything.

What is it desired to put in place of what is to be erased? What is it desired that we should adhere to once our national renunciation has been obtained? Upon what will this government of Europe be founded to which it is desired that we should submit?

Upon European consciousness? It is true, this consciousness exists; there even exists something like a European civilisation, at the confluence of Promethean will, Christianity and freedom of spirit. Certainly, we Europeans have a heritage and all sorts of similarities, but that is not sufficient to forge a state.

If there is a European consciousness, it is in a manner similar to universal consciousness; it belongs to the sphere of concept and has nothing to do with the soul of a people or with the profound solidarity of a nation. The French nation is a multi-secular experience. European consciousness is an idea, which, moreover, does not stop at the frontiers of the Community. And one cannot build a legitimate state upon an abstract idea, much less upon a technocratic will.

Thus, the European federal state would lack real foundation and profound justifications. It would be an arbitrary and distant state, in which no people would recognise themselves. The most lucid amongst European federalists know this well and already have a prepared answer. It concerns the Europe of regions, which presents the double quality of bringing power closer to the citizen, they say, and of putting out of play, that is certain, the nation-states.

However, this regionalist federalism would certainly mean the end of our Republic. It would mean the annihilation of ten centuries of will to unify the country, ten centuries of reuniting provinces, ten centuries of struggle against local feudalisms, ten centuries of effort to strengthen solidarity between regions, ten centuries of fertile perseverance to forge, generation after generation, an authentic national community.

What will happen in the end? We shall replace the few existing national frontiers with a multitude of invisible, but real, local frontiers. We shall form small provinces where great states have existed, with just as many communities concentrated upon their local egoisms. We shall allow rich regions to become ever richer and poor regions to become ever poorer.

We shall entrust affairs to notables whom the federal government, because of distance and lack of legitimacy, will not be able to control, just as national governments, politically weakened and limited in their competences, will not be able to do so either. This will be the great return of feudalisms, a process which, I acknowledge, has already begun on a large scale.

This will be, finally, that Europe of tribes which the President of the Republic fears so much. In France there will no longer be redistribution, balancing or territorial planning. The rule “each for himself and God for none” will predominate.

Relations will be concluded from region to region, passing over the heads of states—this has already begun! It will be the opposite of the Republic and the opposite of democracy.

The same people who have multiplied administrative levels now tell us that there are too many, that we must eliminate them, to rationalise, to simplify. There are too many levels, just as there are too many communes. And even if there is no calculation involved, even if there is no premeditation, even if Mr Delors is probably sincere when he declares that he does not want to make nations disappear, the mechanism that is being set in motion is such that, in the end, it will no longer be a question of choosing between departments and regions in the multitude of levels of power: it will be the disappearance of the nation-state!

This is exactly what is at stake today, and that is why it is vital that we be aware of this problem. It is not just a question of economics or technology, but of our national destiny. France, as it has existed and been built over the centuries, risks being dissolved into a structure which, under the pretext of bringing power closer to the citizen, actually makes it more inaccessible and lacking in legitimacy.

In such a structure, governance would be conducted ever further from the citizen, not only geographically, but also through lack of transparency and democratic control. This state of affairs will weaken the national state even further and, gradually, deprive it of its capacity to protect and organise the nation.

Let us not forget that our Republic, in its present form, was forged through struggle, particularly against local feudalisms and fragmentations of power. This Republic, which has brought unity and cohesion, is today threatened by dissolution into regions and by the transfer of authority towards a weak and distant federal government.

Over the centuries, the national state has had the essential role of ensuring balance between rich and poor regions, of maintaining solidarity between the different parts of the country and of organising the redistribution of resources to guarantee national cohesion. If we renounce this mechanism in favour of a “Europe of regions”, we shall favour not solidarity, but competition between rich and poor regions.

France risks becoming a country divided into small provinces which will compete with each other for resources, investments and influence. This will not be a strong and unitary nation, but a collection of regions concentrated on their own selfish interests. This is the image of Europe that some supporters of federalism propose, and it is exactly the opposite of what generations of French people have built, fighting for national union and unity.

In such a Europe, in which political power is distant and weak, local notables will gain ever greater influence. Regions will seek to establish direct relations amongst themselves, over the heads of national governments, and the national state will become ever weaker and more marginalised.

This is the threat to the Republic as we know it. There will no longer be an equitable redistribution of resources, there will no longer be a national mechanism of balance between rich and poor regions. Instead, we shall have a Europe of regional egoisms, in which each region will concentrate only on its own interests.

That is why we cannot accept sacrificing the nation-state, France, in the name of a mistakenly understood European construction. We cannot allow the ideal of a united Europe to be transformed into a mechanism of fragmentation and weakening of nations. The nation remains the basis of democracy, the basis of solidarity and social cohesion, and it must remain at the centre of European construction.

Today, we stand at a crossroads. We can choose to continue along the path of federalism and the Europe of regions, which will lead to a weakening of nation-states and to an internal division of France. Or we can choose to keep our nations strong and sovereign, collaborating amongst themselves in a spirit of solidarity and mutual respect, without renouncing what defines us and gives us strength.

I, for one, refuse to accept the dissolution of the nation-state and the renunciation of our national sovereignty. I refuse to believe that France’s future must be one of subordination within a federal Europe. I believe, instead, that we can build a Europe of nations, in which each country keeps its identity and sovereignty, but collaborates closely for the common good.

This is the Europe in which I believe and for which I shall fight. A Europe of free nations, which respects its diversity, but which works together to ensure prosperity and peace on the continent. A Europe in which France remains France, and nations remain the foundation of democracy and social cohesion.

Dear colleagues, it is not a question of denying the future, of closing ourselves behind our frontiers or of refusing cooperation with other European states. It is a question of building Europe in a way that respects historical and political realities, that respects nations and their sovereignty. We must not delude ourselves: we cannot build a strong and legitimate Europe if we do so upon the ruins of nations, forcing peoples to renounce what is dearest to them—their sovereignty.

I know that many supporters of Maastricht speak of European solidarity, of the necessity of uniting our forces to face the challenges of the future. But let us not confuse solidarity with submission. It is possible to cooperate, to be united, without losing our sovereignty. It is possible to build a Europe of nations, in which each state keeps its identity and participates freely in common decisions, without being obliged to accept rules which contradict its national interests.

Europe must be a union of sovereign states, not a federation in which decisions are imposed by a majority against the will of a part of the member states. We must not give in to the temptation to simplify things by creating a European superstate that replaces nations. On the contrary, we must be capable of building a complex Europe, based on mutual respect, on voluntary cooperation and on the sovereignty of each nation.

I have often heard in this debate the argument of inevitability: “There is no alternative to Maastricht,” we are told. “If we do not accept this treaty, we shall be isolated, marginalised, condemned to stagnation.” But is this argument truly valid? Is there truly no other way to build Europe?

I believe there is an alternative, and this alternative is that of a Europe of nations, a Europe of cooperation and solidarity, without nations being obliged to renounce what defines them. This is the Europe I propose, a Europe in which each member state remains sovereign and free, but unites its forces with other states to respond to common challenges.

France must not renounce its sovereignty to be European. On the contrary, a strong, sovereign France is the best contribution we can make to building a strong Europe. France has a mission to fulfil in Europe, but this mission is not to dissolve into a superstate, but to contribute to creating a Europe of free nations, which collaborate in mutual respect.

We cannot accept that the Maastricht Treaty should be a point of no return, a trap which will deprive us of the freedom to reverse our decisions if the future requires it. We cannot accept a treaty which irreversibly limits national sovereignty and prevents us from making decisions in the interest of our people. Sovereignty is not an abstract concept or a question of prestige; it is the foundation of democracy and freedom. Without sovereignty, there is no democracy, for a people which is not sovereign can no longer decide its own destiny.

Mr President, ladies and gentlemen deputies, I have spoken much today about the nation and sovereignty, but this is not a question of nostalgia for the past. I am not asking you to turn your backs on Europe or to reject European cooperation. I am only asking you to be lucid and not to confuse cooperation with total integration, not to confuse solidarity with subordination. I am asking you to protect what is dearest to us: our freedom and our national sovereignty.

This is the Europe I desire for France, for our future and for the future of the generations to come.

---

IV. Charles Pasqua

Charles Pasqua, a French senator who wrote an article in “Revue politique et parlementaire” in March 1999 about the disappearance of national sovereignty and opposition to a federal Europe, entitled “The Amsterdam Illusion”:

“Europe has been made, for approximately fifty years, through failed treaties and small compromises that accumulate errors. First and foremost, there was a desire to separate Amsterdam’s Europe, this new sovereign power, from any political contingency, beginning with the most important of them all: democracy. No one can claim, in fact, that in the face of these very powerful executives, the embryonic European Parliament is anything other than a pleasant ornament for contemplation. As for national parliaments, they are deprived of three-quarters of their legislative prerogatives through European directives, the establishment of the euro currency, the stability pact and the articles of the Amsterdam Treaty. Having reached this point, European leaders feel, moreover, somewhat anxious about the future of the child they have brought into the world. What if they had invented a monster? The Brussels incident regarding the appointment of the president of the central bank is, in this respect, not at all encouraging. We are told about a political Europe, just as we are told about a social Europe. But what does a political Europe actually mean? The Europe of Maastricht is a very advanced and, in fact, precarious compromise between the different conceptions that the Union countries had about it. Thus, for England, the stake was free trade, for France, cooperation, and for Germany, federalism. To these was added the single currency, whose federalist character the French endeavour not to acknowledge. The European Central Bank is, in fact, a historical oddity. One can very well understand the independence of such a body within a unified political, economic and social whole. What happens when this body exists in the affair of a formation without solid political foundations and without a governance project? With the Amsterdam Treaty, the same operation was repeated with regard to law. Thus, the greater part of national sovereignty disappears, along with the total and definitive subordination of our national law to Community law. Gone from discussion are the interpretations of our Constitution and of principles with constitutional value. Likewise public liberties, individual freedoms, the separation of powers... From this results an observation: The Republic and the European Union are not compatible, precisely because the Republic in France also means Nation and democracy. The Bank of France and finance can ignore borders, but democracy cannot; it merges with national sovereignty. Alas, the European state is being built without democracy; sacrifices must be made! For it is indeed a state that is being put in place with its three capital cities: minting currency in Frankfurt, making law in Brussels and administering justice in Luxembourg. But, whilst the geographical reality is “clear and distinct”, the same cannot be said of the division and organisation of powers. Between a Council of Ministers that legislates and a Parliament that plays a supplementary role, the room for manoeuvre is immense for an autocratic and technocratic Commission. The ease with which one can slip is so great that it leads to disaster, such as the one experienced a few weeks ago. Today, there remains a phantom Commission that continues to exercise power, but which can no longer be censured by Parliament, since it has been officially dismissed from office. (...) The reality is that Europe has been a great Spanish tavern, where everyone could bring their own representation of things. France saw in it a way to renew, by enlarging it, its universal vocation, in accordance with changing its “exception” in favour of the superior model, the European exception. Europe served as politics for Germany, as long as it did not have one. For Italians, Europe is a belief, a superstition without great consequences. The Spaniards and Portuguese are recovering with forced steps a twentieth century from which their political regimes kept them. England negotiates. The Scandinavian countries have chosen to preserve solidarity, therefore their currencies. Finland remains Finlandised. How could one make a federal Europe with all of this? That is, a set of policies about which citizens would be capable and willing to judge the same things, at the same time, in the same terms? (...) And on what direct universal sovereignty could this new legitimacy be based? We are lulled by illusions. The truth is that this Europe, against which we fight and for which we propose alternatives, is condemned to remain an oligarchy. We shall enter this bravery into a kind of more or less enlightened despotism. If at least Euroland’s policy were not so Malthusian, we could have gained prosperity! Instead, the choice of deflation condemns us, in the event of an economic downturn, to a clash of Nations or to class struggle. It will not be the least paradox of this Europe without conscience, which we call Euroland, to thus bring us back exactly one century.”