Cei 5C: Conservatorismul este nu doar viitorul Europei, ci al umanității / The 5Cs: Conservatism is not just Europe's future, but humanity's
Romanian Version
Nu mai vorbim despre alegeri politice obișnuite, ci despre acele puncte de inflexiune când civilizația însăși trebuie să aleagă între două drumuri fundamental diferite. Trăim într-un astfel de moment acum.
Pe un drum stă promisiunea progresului fără limite - o lume în care tehnologia rezolvă toate problemele, în care identitățile locale sunt sacrificate pentru „binele mai mare" global. Pe celălalt drum stă calea înțelepciunii acumulate - recunoașterea că prosperitatea adevărată vine din respectarea naturii umane, din instituții care au trecut testul timpului, din comunități înrădăcinate care își cunosc propriile nevoi.
Primul drum ne promite utopia și ne oferă haos. Al doilea ne cere răbdare și ne oferă prosperitate durabilă. Conservatorismul acestui nu este despre nostalgii sau frică de schimbare.
Să începem cu principiul fundamental care guvernează tot restul: natura umană nu se schimbă. Tehnologiile evoluează, sistemele politice se transformă, economiile se reinventează, dar ființa umană rămâne aceeași în esența ei. Omul are nevoie de comunitate, de sens, de ierarhii naturale, de continuitate, de rădăcini.
Aceasta nu este nostalgie - este realismul cel mai dur. Toți utopiștii din istorie au eșuat pentru că au încercat să schimbe natura umană în loc să construiască sisteme care să lucreze cu ea, nu împotriva ei. Comunismul a promis omul nou și a produs foamete. Fascismul a promis națiunea perfectă și a produs război. Neoliberalismul a promis prosperitatea globală și a produs alienare, iar cu el neobolșevismul.
Conservatorismul pornește de la premisa opusă: să construim sisteme care să recunoască și să onoreze natura umană așa cum este ea, nu cum ne-am dori să fie.
Să ne gândim la modul în care crește un copac. Nu crește prin distrugerea rădăcinilor și reinventarea completă a formei sale în fiecare an. Crește prin adăugarea de straturi noi care se construiesc pe cele existente, prin extinderea rădăcinilor în sol mai fertil, prin adaptarea treptată la condițiile schimbătoare. Dar rămâne același copac în esența lui.
Aceasta este logica nucleului conservator: societățile prospere evoluează organic, construind pe ceea ce funcționează și abandonând treptat ceea ce nu mai servește. Revoluțiile, pe de altă parte, taie rădăcinile și încearcă să planteze ceva complet nou într-un sol devastat.
Pentagonul conservatorimul – cei 5C – reprezintă fundamentul pe care nu doar viitorul Europei poate fi construit, ci chiar viitorul umanității. Despre acesta am discutat în cadrul conferinței MEGA (Make Europe Great Again) din Polonia (August 5-7, 2025) și am hotărât să dezvolt în acest articol.
1. CREED (Crezul): Claritate morală în epoca relativismului
La vârful piramidei noastre se află CREZUL - nu dogme religioase, ci principii morale clare care ne ghidează în epoca relativismului moral. Într-o lume în care adevărul însuși a devenit negociabil, conservatorismul oferă ancora stabilității: există adevăruri obiective, există bine și rău, există moduri de viață care prosperă și altele care se autodistrug.
În vastitatea relativismului contemporan, în care orice punct de vedere pare la fel de valid ca oricare altul, în care adevărul însuși a devenit „perspectivă" și „construcție socială", crezul conservator nu oferă încă o dogmă, ci o metodă de ancorare.
Crezul conservator nu încearcă să restaureze o teologie dispărută, ci să recunoască că ființa umană nu poate exista fără o ierarhie de valori, fără principii care să orienteze acțiunea și să dea sens suferinței. Această necesitate nu este culturală sau religioasă, ci existențială - omul este ființa care nu poate trăi în pura facticitate, ci are nevoie de o interpretare a realității care să-i permită să aleagă și să acționeze.
Claritatea morală în epoca relativismului nu înseamnă fundamentalism dogmatic, ci recunoașterea că există moduri de viață care duc la înflorirea umană și altele care duc la degenerare. Această recunoaștere nu se bazează pe revelație sau tradiție arbitrară, ci pe observația a ceea ce produce comunități prospere, familii fericite, indivizi împliniți.
Să luăm exemplul central al familiei, care a devenit teatrul unei lupte ideologice. Progresismul radical susține că diferențele dintre bărbați și femei sunt „construcții sociale" arbitrare, că structura familială tradițională este „opresivă", că copiii pot și trebuie să-și aleagă identitatea de gen de la vârste foarte fragede. Această poziție nu se bazează pe observația empirică a rezultatelor, ci pe o teorie abstractă despre egalitate care ignoră realitățile biologice și psihologice.
Crezul conservator răspunde nu cu contra-dogme, ci cu atenția la fenomene: copiii care cresc în familii stabile cu modele masculine și feminine clare dezvoltă identități mai coerente și sunt mai puțin susceptibili la depresie și anxietate. Acest fapt nu derivă din prejudecăți culturale, ci din structura psihologică a dezvoltării umane. Copilul are nevoie de modele de identificare diferențiate pentru a-și forma o identitate coerentă. Când aceste modele lipsesc sau sunt confuze, rezultatul este confuzia identitară care produce suferință reală.
La nivel macro-social, același principiu se aplică la chestiunea națională. Când ideologiile cosmopolite proclamă că națiunile sunt „imaginate" și trebuie să dispară în favoarea unei „cetățenii globale", crezul conservator observă că această teorie abstractă ignoră realitatea psihologică a apartenenței. Omul nu poate trăi în abstractul umanității - are nevoie de comunități concrete cu tradiții, limbă și memorie comună. Națiunea nu este o invenție arbitrară, ci forma istorică prin care oamenii s-au organizat pentru a-și proteja valorile și a transmite cultura către generațiile următoare.
Distrugerea acestor legături nu produce „cosmopolitism luminat", ci dezrădăcinare și căutarea disperată de apartenență prin forme primitive de identitate tribală. Observăm acest fenomen în marile orașe occidentale, unde comunități de imigranți se închid în enclave paralele pentru că lipsa unei culturi comune nu produce integrare, ci fragmentare.
Crezul conservator nu cere întoarcerea la o epocă dispărută, ci aplicarea unor principii atemporale la realitățile contemporane. Recunoaște că omul are nevoie de rădăcini pentru a putea cresce, de limite pentru a putea să se dezvolte, de comunitate pentru a putea să iubească. Aceste nevoi nu sunt preferințe culturale arbitrare, ci structuri existențiale fundamentale ale condiției umane.
Să luăm un exemplu simplu din viața cotidiană: creșterea copiilor. Progresismul modern ne spune că nu există diferențe între bărbați și femei, că structura familială tradițională este opresivă, că copiii trebuie să-și aleagă singuri identitatea de gen de la vârste fragede. Rezultatul? O epidemie de depresie și anxietate în rândul tinerilor, rate alarmante de sinucidere, confuzie identitară masivă.
Crezul conservator răspunde cu claritate: copiii au nevoie de modele masculine și feminine stabile, de structură, de limite clare. Familia tradițională nu este perfectă, dar este cea mai eficientă mașinărie de creștere a copiilor sănătoși pe care a dezvoltat-o umanitatea în milenii de experiență.
Același principiu se aplică la nivel macro. Când ideologiile globaliști ne spun că națiunile sunt construcții artificiale care trebuie depășite, crezul conservator răspunde: națiunile sunt forma naturală de organizare umană la scară largă. Ele oferă identitate, sens, solidaritate. Distrugerea lor nu produce „cetățenia globală" - produce alienare și tribalism primitiv.
Crezul conservator nu este despre impunerea credințelor religioase asupra nimănui. Este despre recunoașterea că societățile au nevoie de principii morale comune pentru a funcționa. Când aceste principii dispar, rezultatul nu este libertate - este haos.
2. CANON (Canonul): Principiile operaționale evită dublul standard
Sub claritatea morală, avem nevoie de CANON - un set de principii operaționale pe baza cărora să judecăm fără dublu standard. Canonul conservator trebuie să fie simultan flexibil și neclintit. Flexibil în aplicare, neclintit în principii.
Această abordare recunoaște o tensiune fundamentală: principiile absolute aplicate fără considerație pentru context sau individ devin tiranie ideologică, dar pragmatismul fără principii devine oportunism amoral.
În economie, canonul conservator spune: piața liberă nu este doar un mecanism de alocare eficientă a resurselor - deși este și aceasta - ci o formă de cooperare socială care respectă libertatea și demnitatea umană. Când oamenii fac schimb liber, se recunosc reciproc ca agenți morali capabili să decidă pentru ei înșiși ce le este de folos.
Dar piața nu poate funcționa în vid moral. Are nevoie de un fundament cultural care să susțină virtutile necesare pentru încredere, cooperare și respectarea contractelor. Capitalismul fără această bază morală degenerează într-o formă de feudalism corporatist în care puterea economică se concentrează în mâinile unor oligarhii care manipulează sistemul pentru propriul avantaj (castele).
Același principiu se aplică și la alternativa socialistă: planificarea economică centralizată nu eșuează doar din motive tehnice - deși calculul economic devine într-adevăr imposibil fără prețuri de piață - ci și din motive antropologice fundamentale. Socialismul presupune că oamenii pot fi motivați în mod sustenabil doar de binele abstract al colectivității, ignorând faptul că motivația umană pornește întotdeauna de la cercul concentric al afecțiunii: familia, prietenii, comunitatea locală, națiunea.
Progresismul radical vrea să interzică peste noapte combustibilii fosili, tratând problema ecologică ca pe o criză apocaliptică care justifică orice mijloc. Canonul conservator nu neagă seriozitatea problemei climatice, dar observă că soluțiile care ignoră realitățile economice și sociale produc suferință umană fără a rezolva problema de fond.
O tranziție energetică durabilă trebuie să fie și social sustenabilă. Aceasta înseamnă dezvoltarea graduală a tehnologiilor alternative, care pot oferi energia de bază necesară unei civilizații industriale, și politici care să nu distrugă mijloacele de existență ale familiilor de rând. Principiul ecologic se aplică prin mijloace care respectă principiul social al stabilității comunitare.
La fel, în domeniul educației, canonul conservator recunoaște o ierarhie a responsabilităților care derivă din structura naturală a relațiilor umane. Copilul se naște într-o familie anume, cu părinți care l-au adus pe lume și care poartă responsabilitatea primară pentru formarea sa morală și culturală. Școala nu poate și nu trebuie să înlocuiască această responsabilitate parentală, ci să o completeze prin transmiterea cunoștințelor și competențelor pe care familia nu le poate oferi.
Când școala încearcă să îndoctrineze copiii în defavoarea valorilor familiei, nu creează „educație progresistă", ci distruge încrederea dintre generații și între instituții. Profesorul conservator înțelege că autoritatea sa derivă din competența în domeniul său și din respectul pentru rolul părinților, nu din pretențiile ideologice de a remodela societatea prin educație.
Canonul conservator aplicat la migrația contemporană evită atât xenofobia primitivă cât și cosmopolitanismul naiv. Recunoaște că societățile au capacități reale de integrare care nu pot fi depășite fără consecințe grave pentru coeziunea socială. Integrarea autentică nu înseamnă doar învățarea limbii și găsirea unui loc de muncă - deși acestea sunt importante - ci adoptarea valorilor fundamentale și a modurilor de viață care definesc comunitatea gazdă.
Această adoptare durează generații și presupune că rata schimbării demografice să permită contactul organic dintre nou-veniți și populația autohtonă. Când această rată este prea rapidă, rezultatul nu este integrarea, ci formarea de comunități paralele care fragmentează societatea și produc tensiuni etnice pe termen lung.
3. CORE (Nucleul): Mai puțin guvern, mai multă libertate
Sub Canon, avem CORE – nucleul responsabilității. Nucleul conservatorismului se întemeiază pe o înțelegere existențială fundamentală: ființa umană se împlinește prin asumarea responsabilității, nu prin eliberarea de ea. Omul nu devine liber prin eliminarea oricărei constrângeri, ci prin alegerea liberă a constrângerilor care îl definesc ca persoană morală.
Societățile puternice nu se construiesc prin crearea de sisteme care să preia responsabilitățile individuale, ci prin cultivarea de indivizi care își asumă responsabilitatea pentru cercurile concentrice ale existenței lor: pentru propriile acțiuni, pentru familie, pentru comunitatea locală, pentru tradițiile care i-au format. Această asumarea nu este o povară, ci modalitatea prin care persoana își descoperă identitatea și sensul.
Când părintele își crește copilul cu dragoste și disciplină nu doar că el contribuie la formarea unei persoane care va fi capabilă să trăiască o viață împlinită - deși aceasta este important. Prin actul de a-și asuma responsabilitatea parentală, persoana adultă își descoperă dimensiuni ale propriei personalități pe care nu le-ar fi descoperit altfel: răbdarea, generozitatea, capacitatea de sacrificiu pentru altul, bucuria de a vedea pe cineva drag crescând și dezvoltându-se.
Această transformare prin responsabilitate se extinde la toate domeniile vieții umane. Antreprenorul care își dezvoltă afacerea cu integritate nu doar că creează prosperitate economică pentru comunitate, ci își dezvoltă propriile capacități de leadership, creativitate și perseverență. Cetățeanul care se implică în problemele locale nu doar că contribuie la îmbunătățirea comunității, ci își dezvoltă competențele civice și înțelegerea pentru complexitatea social-politică.
Această filosofie a responsabilității se opune direct tendințelor contemporane de victimizare și externalizare a cauzelor problemelor personale. Conservatorismul nu neagă importanța factorilor structurali, dar observă că progresul personal și social real începe întotdeauna cu asumarea responsabilității pentru ceea ce poate fi controlat și schimbat la nivel individual. Această asumare nu este de tipul „blaming the victim", ci recunoașterea că demnitatea umană derivă din capacitatea de a acționa, nu din statutul de victimă.
Principiul subsidiarității, central pentru gândirea conservatoare, derivă din această înțelegere a responsabilității. Când problemele care pot fi rezolvate la nivel de familie sunt preluate de școală, când problemele care pot fi rezolvate de comunitatea locală sunt preluate de guvernul central, când problemele care pot fi rezolvate la nivel național sunt preluate de organizații supranaționale, rezultatul nu este mai multă eficiență, ci mai puțină responsabilitate reală și, prin urmare, mai puțină dezvoltare umană autentică.
Aceasta se aplică și la înțelegerea relației dintre individ și stat. Statul conservator nu este statul minimal al libertarienilor - care ar ignora responsabilitățile comunitare - nici statul providențial al social-democraților - care ar substitui responsabilitatea personală cu asistența birocratică. Este statul care creează cadrul în care responsabilitatea personală poate să se exercite și să fie răsplătită, dar care nu încearcă să o înlocuiască.
Aceasta înseamnă un sistem care protejează drepturile de proprietate și contractele, care pedepsește infracțiunile, care asigură oportunități egale dar nu garantează rezultate egale, care sprijină temporar pe cei aflați în dificultate, dar nu încurajează dependența permanentă.
4. CIVIC (Civismul): Civismul conservator nu distruge, ci construiește
Sub Core, avem oamenii care își asumă responsabilitatea prin civism - CIVIC. Civismul conservator se distinge de activismul progresist prin relația cu autoritatea și tradițiile. Activistul progresist vede de obicei instituțiile existente ca pe niște obstacole care trebuie eliminate sau fundamental transformate pentru a realiza o viziune utopică. Cetățeanul conservator vede instituțiile ca pe niște realizări colective imperfecte dar prețioase care trebuie îmbunătățite gradual prin participarea responsabilă.
Această diferență de atitudine nu derivă din conformitatea conservatoare față de status quo, ci din recunoașterea că instituțiile sociale sunt mai fragile decât par și că distrugerea lor este mai ușoară decât reconstruirea. Familia, comunitatea locală, tradițiile culturale, piața liberă, statul de drept - toate acestea au evoluat de-a lungul secolelor prin încercări și erori, și încorporează înțelepciunea colectivă. Revoluția care le distruge pentru a construi ceva „mai bun" riscă să piardă această înțelepciune acumulată.
În era digitală, civismul conservator se confruntă cu provocări noi. Tehnologia digitală oferă instrumente puternice pentru organizarea civică - comunicarea rapidă, coordinarea activităților, accesul la informații. Dar creează și riscuri: fragmentarea în filtre" ideologice, substituirea contactului uman direct cu interacțiunea virtuală, manipularea prin algoritmi și dezinformare.
Civismul conservator în mediul digital păstrează principiile fundamentale: tehnologia trebuie să slujească relațiilor umane reale, nu să le înlocuiască. Informația digitală trebuie verificată prin diverse surse și prin contactul cu realitatea directă. Participarea online trebuie să completeze, nu să substitute, implicarea în comunitatea fizică locală.
Această abordare recunoaște că democrația autentică presupune nu doar accesul la informație, ci și capacitatea de a judeca credibilitatea și relevanta acestei informații. Această capacitate se dezvoltă prin experiența directă cu consecințele deciziilor, nu prin consumul pasiv de conținut digital.
Civismul conservator înțelege că societatea democratică nu poate funcționa fără acel fundament de credințe și practici comune care fac posibilă cooperarea socială. Aceste „prejudecăți" nu sunt ignoranță sau fanatism, ci înțelepciunea practică sedimentată în tradiții și obiceiuri care permit oamenilor să coopereze fără a negocia de fiecare dată principiile de bază.
Când acest fundament comun se erodează - prin relativismul extrem, prin diversitatea culturală necontrolată, prin individualismul radical - cooperarea democratică devine din ce în ce mai dificilă și societatea se fragmentează în triburi ostile care nu mai pot comunica constructiv.
5. CONSTITUTION (Constituția): Limitarea puterii prin structură (by design), nu prin bunăvoință
La vârful întregii construcții se află CONSTITUȚIA - nu doar documentul juridic, ci principiile fundamentale de organizare a puterii care fac posibilă o societate liberă și prosperă.
Constituționalismul conservator pornește de la cea mai profundă intuiție a filosofiei politice: puterea corupă nu pentru că oamenii răi caută puterea - deși se întâmplă și aceasta - ci pentru că puterea însăși modifică structura conștiinței umane. Persoana care exercită putere asupra altora tinde să-și piardă treptat empatia pentru cei asupra cărora o exercită și să dezvolte o perspectivă distorsionată asupra propriilor motivații și capacități.
În era contemporană, această înțelepciune constituțională devine crucială pentru înțelegerea pericolului concentrării puterii în mâinile corporațiilor Big Tech. Google, Meta, Amazon, Apple controlează nu doar servicii economice, ci fluxurile de informație și comportamentul uman la o scală fără precedent în istorie. Prin algoritmii lor, aceste companii influențează ce informații văd milioanele de utilizatori, cum se comportă, ce cumpără, cu cine interacționează, chiar și cum se simt.
Răspunsul conservator la această concentrare de putere nu este naționalizarea acestor companii - care ar concentra puterea și mai mult în mâinile aparatului de stat - ci aplicarea principiilor constituționale la era digitală. Aceasta înseamnă desființarea monopolurilor, crearea de structuri care să separe puterea economică de puterea informațională, transparența asupra algoritmilor care influențează comportamentul uman etc.
Principiul constituțional se aplică și la tendințele de federalizare europeană accelerată. Proiectul european a început ca o inițiativă de cooperare între națiuni suverane pentru prevenirea războaielor și promovarea comerțului. Dar treptat s-a transformat într-un proiect de creare a unei super-stat care să concentreze din ce în ce mai multă putere la nivelul birocratic de la Bruxelles.
Conservatorii nu se opun cooperării europene din naționalism primitiv sau xenofobie, ci din preocuparea constituțională legitimă că concentrarea puterii la un nivel atât de îndepărtat de cetățeni creează un sistem fără contraechilibre eficiente. Rezultatul este un deficit democratic structural care transformă UE într-o technocrație care guvernează prin expertiză pretinsă în loc de consimțământul cetățenilor.
Alternativa conservatoare este confederația de națiuni libere care cooperează în probleme de interes comun, dar păstrează suveranitatea în domeniile care definesc identitatea și valorile naționale: educația, cultura, politicile sociale, sistemul fiscal, justiția etc.
Constituționalismul conservator contemporan trebuie să facă față și fenomenului populismului, care atacă principiile constituționale din două direcții aparent opuse. Populismul de stânga vrea să concentreze puterea economică în mâinile statului prin naționalizări și redistribuire masivă, în numele „justiției sociale". Populismul de dreapta vrea să concentreze puterea politică în mâinile unui „om providențial" care să rezolve toate problemele națiunii prin autoritate personală.
Ambele forme de populism fac același apel la sentimentele legitime ale cetățenilor care se simt abandonați de elitele politice și economice, dar oferă soluții care ar distruge tocmai structurile constituționale care protejează libertatea pe termen lung. Conservatorul autentic înțelege frustrările care alimentează populismul, dar recunoaște că concentrarea puterii nu rezolvă problemele de fond, ci le agravează prin crearea de noi forme de opresiune.
Răspunsul constituțional conservator la criza de legitimitate a democrației contemporane nu este mai multă putere pentru stat sau pentru lideri carismatici, ci relocalizarea puterii către comunitățile și instituțiile cu care cetățenii au contact direct și asupra cărora pot exercita control real.
Drepturile fundamentale în viziunea constituțională conservatoare nu sunt privilegii acordate de stat, ci recunoașterea unor aspecte inalienabile ale demnității umane care preexistă oricărui sistem politic. Acestea nu pot fi negociate sau sacrificate temporar pentru niciun scop, oricât de nobil ar părea, pentru că experiența istorică ne arată că „măsurile temporare" de limitare a drepturilor devin aproape întotdeauna permanente.
Libertatea de expresie include protejarea opiniilor nepopulare sau considerate „ofensatoare" pentru că tocmai aceste opinii au nevoie de protecție constituțională. Opiniile populare nu au nevoie de protecție legală. Când societatea începe să limiteze libertatea de expresie pentru a proteja sentimentele unor grupuri, se află pe calea către tirania care înăbușă dezbaterea democratică autentică.
Libertatea economică, inclusiv dreptul la proprietate privată și la liber schimb, nu este doar o preferință de politică economică, ci o condiție necesară pentru independența personală față de puterea politică. Când statul controlează mijloacele de producție și distribuție, cetățenii devin dependenți de bunăvoința birocratică pentru supraviețuire și își pierd capacitatea de rezistență la abuzurile puterii.
Libertatea religioasă nu înseamnă doar tolerarea pasivă a diverselor credințe, ci respectarea activă a rolului pe care religia îl joacă în viața multor oameni și în formarea valorilor comunitare. Secularizarea forțată a spațiului public nu creează neutralitate, ci impune o viziune seculară asupra celor pentru care dimensiunea spirituală este centrală pentru înțelegerea lumii.
Cei 5C – Pentagonul Conservatorismului
Cei cinci piloni lucrează împreună pentru a crea indivizi puternici, familii stabile, comunități reziliente și națiuni prospere.
Crezul ne oferă claritatea morală necesară pentru a naviga prin haosul relativismului contemporan. Canonul ne dă instrumentele pentru a aplica principiile atemporale la provocări noi. Nucleul ne învață că schimbarea reală începe cu fiecare dintre noi, nu cu sistemul. Civismul transformă responsabilitatea personală în acțiune comunitară. Constituția protejează libertatea prin limitarea structurală a puterii.
În următorii ani, lumea va fi împărțită între cei care înțeleg aceste principii și cei care nu le înțeleg. Cei care le vor îmbrățișa vor construi comunități puternice, familii fericite, economii prospere. Vor fi pregătiți pentru orice criză, pentru că nu depind de sisteme fragile, ci de principii solide.
Cei care le vor ignora vor descoperi că progresul fără fundație solidă nu este progres, ci cădere liberă. Vor rămâne dependenți de sisteme pe care nu le înțeleg și nu le controlează. Vor fi victimele schimbării, nu arhitecții ei.
Conservatorismul nu promite utopii. Promite ceva mai prețios: puterea de a construi o viață care merită trăită și o societate care merită să dăinuie.
English Version
We are no longer talking about ordinary political choices, but about those inflection points when civilisation itself must choose between two fundamentally different paths. We are living in such a moment now.
On one path lies the promise of limitless progress - a world where technology solves all problems, where local identities are sacrificed for the "greater good" of globalism. On the other path lies the way of accumulated wisdom - the recognition that true prosperity comes from respecting human nature, from institutions that have stood the test of time, from rooted communities that know their own needs.
The first path promises us utopia and delivers chaos. The second asks for patience and offers sustainable prosperity. Conservatism is not about nostalgia or fear of change.
Let us begin with the fundamental principle that governs everything else: human nature does not change. Technologies evolve, political systems transform, economies reinvent themselves, but the human being remains the same in its essence. Man needs community, meaning, natural hierarchies, continuity, roots.
This is not nostalgia - it is the harshest realism. All utopians in history have failed because they tried to change human nature instead of building systems that work with it, not against it. Communism promised the new man and produced famine. Fascism promised the perfect nation and produced war. Neoliberalism promised global prosperity and produced alienation, and with it neo-Bolshevism.
Conservatism starts from the opposite premise: to build systems that recognise and honour human nature as it is, not as we would like it to be.
Let us think about how a tree grows. It does not grow by destroying its roots and completely reinventing its form each year. It grows by adding new layers that build upon existing ones, by extending roots into more fertile soil, by gradually adapting to changing conditions. But it remains the same tree in its essence.
This is the logic of the conservative core: prosperous societies evolve organically, building on what works and gradually abandoning what no longer serves. Revolutions, on the other hand, cut the roots and try to plant something completely new in devastated soil.
The pentagon of conservatism – the 5Cs – represents the foundation upon which not only Europe's future can be built, but humanity's very future. We discussed this at the MEGA (Make Europe Great Again) conference in Poland (August 5-7, 2025) and I decided to develop it in this article.
1. CREED: Moral clarity in the age of relativism
At the top of our pyramid stands the CREED - not religious dogmas, but clear moral principles that guide us in the age of moral relativism. In a world where truth itself has become negotiable, conservatism offers the anchor of stability: there are objective truths, there is good and evil, there are ways of life that flourish and others that self-destruct.
In the vastness of contemporary relativism, where any viewpoint seems as valid as any other, where truth itself has become "perspective" and "social construction," the conservative creed does not yet offer a dogma, but a method of anchoring.
The conservative creed does not try to restore a vanished theology, but to recognise that the human being cannot exist without a hierarchy of values, without principles that orient action and give meaning to suffering. This necessity is not cultural or religious, but existential - man is the being that cannot live in pure facticity, but needs an interpretation of reality that allows him to choose and act.
Moral clarity in the age of relativism does not mean dogmatic fundamentalism, but the recognition that there are ways of life that lead to human flourishing and others that lead to degeneration. This recognition is not based on revelation or arbitrary tradition, but on the observation of what produces prosperous communities, happy families, fulfilled individuals.
Let us take the central example of the family, which has become the theater of ideological struggle. Radical progressivism claims that differences between men and women are arbitrary "social constructions," that the traditional family structure is "oppressive," that children can and must choose their gender identity from very young ages. This position is not based on empirical observation of results, but on an abstract theory about equality that ignores biological and psychological realities.
The conservative creed responds not with counter-dogmas, but with attention to phenomena: children who grow up in stable families with clear masculine and feminine models develop more coherent identities and are less susceptible to depression and anxiety. This fact does not derive from cultural prejudices, but from the psychological structure of human development. The child needs differentiated identification models to form a coherent identity. When these models are missing or confused, the result is identity confusion that produces real suffering.
At the macro-social level, the same principle applies to the national question. When cosmopolitan ideologies proclaim that nations are "imagined" and must disappear in favor of "global citizenship," the conservative creed observes that this abstract theory ignores the psychological reality of belonging. Man cannot live in the abstract of humanity - he needs concrete communities with traditions, language and common memory. The nation is not an arbitrary invention, but the historical form through which people have organised to protect their values and transmit culture to future generations.
The destruction of these bonds does not produce "enlightened cosmopolitanism," but uprooting and desperate search for belonging through primitive forms of tribal identity. We observe this phenomenon in major Western cities, where immigrant communities close themselves in parallel enclaves because the lack of a common culture does not produce integration, but fragmentation.
The conservative creed does not call for a return to a vanished era, but for the application of timeless principles to contemporary realities. It recognizes that man needs roots to grow, limits to develop, community to love. These needs are not arbitrary cultural preferences, but fundamental existential structures of the human condition.
Let us take a simple example from daily life: raising children. Modern progressivism tells us that there are no differences between men and women, that the traditional family structure is oppressive, that children must choose their own gender identity from fragile ages. The result? An epidemic of depression and anxiety among young people, alarming suicide rates, massive identity confusion.
The conservative creed responds with clarity: children need stable masculine and feminine models, structure, clear limits. The traditional family is not perfect, but it is the most efficient machinery for raising healthy children that humanity has developed over millennia of experience.
The same principle applies at the macro level. When globalist ideologies tell us that nations are artificial constructions that must be overcome, the conservative creed responds: nations are the natural form of human organization on a large scale. They offer identity, meaning, solidarity. Their destruction does not produce "global citizenship" - it produces alienation and primitive tribalism.
The conservative creed is not about imposing religious beliefs on anyone. It is about recognising that societies need common moral principles to function. When these principles disappear, the result is not freedom - it is chaos.
2. CANON: Operational principles avoid double standards
Under moral clarity, we need CANON - a set of operational principles based on which we judge without double standards. The conservative canon must be simultaneously flexible and unwavering. Flexible in application, unwavering in principles.
This approach recognizes a fundamental tension: absolute principles applied without consideration for context or individual become ideological tyranny, but pragmatism without principles becomes amoral opportunism.
In economics, the conservative canon says: the free market is not just a mechanism for efficient resource allocation - though it is that too - but a form of social cooperation that respects human freedom and dignity. When people freely exchange, they recognise each other as moral agents capable of deciding for themselves what is good for them.
But the market cannot function in a moral vacuum. It needs a cultural foundation that sustains the virtues necessary for trust, cooperation and contract compliance. Capitalism without this moral base degenerates into a form of corporate feudalism where economic power concentrates in the hands of oligarchs who manipulate the system for their own advantage (castas).
The same principle applies to the socialist alternative: centralised economic planning fails not only for technical reasons - though economic calculation indeed becomes impossible without market prices - but also for fundamental anthropological reasons. Socialism assumes that people can be sustainably motivated only by the abstract good of the collectivity, ignoring the fact that human motivation always starts from the concentric circle of affection: family, friends, local community, nation.
Radical progressivism wants to ban fossil fuels overnight, treating the ecological problem as an apocalyptic crisis that justifies any means. The conservative canon does not deny the seriousness of the climate problem, but observes that solutions that ignore economic and social realities produce human suffering without solving the fundamental problem.
A sustainable energy transition must also be socially sustainable. This means gradual development of alternative technologies that can provide the base energy necessary for an industrial civilisation, and policies that do not destroy the livelihoods of ordinary families. The ecological principle is applied through means that respect the social principle of community stability.
Similarly, in education, the conservative canon recognises a hierarchy of responsibilities that derives from the natural structure of human relationships. The child is born into a specific family, with parents who brought him into the world and who bear primary responsibility for his moral and cultural formation. The school cannot and must not replace this parental responsibility, but complement it by transmitting knowledge and skills that the family cannot provide.
When the school tries to indoctrinate children against family values, it does not create "progressive education," but destroys trust between generations and between institutions. The conservative teacher understands that his authority derives from competence in his field and from respect for the role of parents, not from ideological pretensions to reshape society through education.
The conservative canon applied to contemporary migration avoids both primitive xenophobia and naive cosmopolitanism. It recognises that societies have real integration capacities that cannot be exceeded without serious consequences for social cohesion. Authentic integration does not mean just learning the language and finding a job - though these are important - but adopting the fundamental values and ways of life that define the host community.
This adoption takes generations and assumes that the rate of demographic change allows organic contact between newcomers and the indigenous population. When this rate is too rapid, the result is not integration, but the formation of parallel communities that fragment society and produce ethnic tensions in the long term.
3. CORE: Less government, more freedom
Under Canon, we have CORE – the nucleus of responsibility. The core of conservatism is based on a fundamental existential understanding: the human being is fulfilled through assuming responsibility, not through liberation from it. Man does not become free by eliminating any constraint, but by freely choosing the constraints that define him as a moral person.
Strong societies are not built by creating systems that take over individual responsibilities, but by cultivating individuals who assume responsibility for the concentric circles of their existence: for their own actions, for family, for the local community, for the traditions that formed them. This assumption is not a burden, but the way through which the person discovers his identity and meaning.
When the parent raises his child with love and discipline, he not only contributes to forming a person who will be able to live a fulfilled life - though this is important. Through the very act of assuming parental responsibility, the adult person discovers dimensions of his own personality that he would not have discovered otherwise: patience, generosity, the capacity for sacrifice for another, the joy of seeing someone dear growing and developing.
This transformation through responsibility extends to all domains of human life. The entrepreneur who develops his business with integrity not only creates economic prosperity for the community, but develops his own capacities for leadership, creativity and perseverance. The citizen who gets involved in local problems not only contributes to improving the community, but develops civic competencies and understanding of socio-political complexity.
This philosophy of responsibility directly opposes contemporary tendencies of victimisation and externalisation of the causes of personal problems. Conservatism does not deny the importance of structural factors, but observes that real personal and social progress always begins with assuming responsibility for what can be controlled and changed at the individual level. This assumption is not "blaming the victim," but recognising that human dignity derives from the capacity to act, not from victim status.
The principle of subsidiarity, central to conservative thinking, derives from this understanding of responsibility. When problems that can be solved at the family level are taken over by school, when problems that can be solved by the local community are taken over by central government, when problems that can be solved at the national level are taken over by supranational organisations, the result is not more efficiency, but less real responsibility and, therefore, less authentic human development.
This also applies to understanding the relationship between individual and state. The conservative state is not the minimal state of libertarians - which would ignore community responsibilities - nor the welfare state of social democrats - which would substitute personal responsibility with bureaucratic assistance. It is the state that creates the framework in which personal responsibility can be exercised and rewarded, but which does not try to replace it.
This means a system that protects property rights and contracts, that punishes crimes, that ensures equal opportunities but does not guarantee equal results, that temporarily supports those in difficulty, but does not encourage permanent dependence.
4. CIVIC: Conservative civism does not destroy, but builds
Under Core, we have people who assume responsibility through civism - CIVIC. Conservative civism is distinguished from progressive activism by its relationship with authority and traditions. The progressive activist usually sees existing institutions as obstacles that must be eliminated or fundamentally transformed to realise a utopian vision. The conservative citizen sees institutions as imperfect but precious collective achievements that must be gradually improved through responsible participation.
This difference in attitude does not derive from conservative conformity to the status quo, but from recognising that social institutions are more fragile than they appear and that destroying them is easier than rebuilding. Family, local community, cultural traditions, free market, rule of law - all these have evolved over centuries through trial and error, and incorporate collective wisdom. The revolution that destroys them to build something "better" risks losing this accumulated wisdom.
In the digital age, conservative civism faces new challenges. Digital technology offers powerful tools for civic organization - rapid communication, activity coordination, access to information. But it also creates risks: fragmentation into ideological "filter bubbles," substitution of direct human contact with virtual interaction, manipulation through algorithms and disinformation.
Conservative civism in the digital environment preserves fundamental principles: technology must serve real human relationships, not replace them. Digital information must be verified through various sources and through contact with direct reality. Online participation must complement, not substitute, involvement in the local physical community.
This approach recognises that authentic democracy requires not only access to information, but also the capacity to judge the credibility and relevance of this information. This capacity is developed through direct experience with the consequences of decisions, not through passive consumption of digital content.
Conservative civism understands that democratic society cannot function without that foundation of common beliefs and practices that make social cooperation possible. These "prejudices" are not ignorance or fanaticism, but practical wisdom sedimented in traditions and customs that allow people to cooperate without negotiating basic principles each time.
When this common foundation erodes - through extreme relativism, through uncontrolled cultural diversity, through radical individualism - democratic cooperation becomes increasingly difficult and society fragments into hostile tribes that can no longer communicate constructively.
5. CONSTITUTION: Limiting power through structure (by design), not through benevolence
At the top of the entire construction stands the CONSTITUTION - not just the legal document, but the fundamental principles of organising power that make possible a free and prosperous society.
Conservative constitutionalism starts from the deepest intuition of political philosophy: power corrupts not because bad people seek power - though this happens too - but because power itself modifies the structure of human consciousness. The person who exercises power over others tends to gradually lose empathy for those over whom he exercises it and to develop a distorted perspective on his own motivations and capacities.
In the contemporary era, this constitutional wisdom becomes crucial for understanding the danger of power concentration in the hands of Big Tech corporations. Google, Meta, Amazon, Apple control not only economic services, but information flows and human behaviour at an unprecedented scale in history. Through their algorithms, these companies influence what information millions of users see, how they behave, what they buy, with whom they interact, even how they feel.
The conservative response to this concentration of power is not the nationalisation of these companies - which would concentrate power even more in the hands of the state apparatus - but the application of constitutional principles to the digital age. This means breaking up monopolies, creating structures that separate economic power from informational power, transparency regarding algorithms that influence human behaviour, etc.
The constitutional principle also applies to tendencies of accelerated European federalisation. The European project began as an initiative of cooperation between sovereign nations to prevent wars and promote trade. But gradually it has transformed into a project to create a super-state that concentrates increasingly more power at the bureaucratic level in Brussels.
Conservatives do not oppose European cooperation out of primitive nationalism or xenophobia, but out of legitimate constitutional concern that concentrating power at a level so distant from citizens creates a system without effective checks and balances. The result is a structural democratic deficit that transforms the EU into a technocracy that governs through pretended expertise instead of citizen consent.
The conservative alternative is a confederation of free nations that cooperate on problems of common interest, but preserve sovereignty in domains that define national identity and values: education, culture, social policies, fiscal system, justice, etc.
Contemporary conservative constitutionalism must also face the phenomenon of populism, which attacks constitutional principles from two apparently opposite directions. Left populism wants to concentrate economic power in state hands through nationalisations and massive redistribution, in the name of "social justice." Right populism wants to concentrate political power in the hands of a "providential man" who would solve all the nation's problems through personal authority.
Both forms of populism make the same appeal to the legitimate feelings of citizens who feel abandoned by political and economic elites, but offer solutions that would destroy precisely the constitutional structures that protect freedom in the long term. The authentic conservative understands the frustrations that fuel populism, but recognises that concentrating power does not solve fundamental problems, but aggravates them by creating new forms of oppression.
The conservative constitutional response to the legitimacy crisis of contemporary democracy is not more power for the state or for charismatic leaders, but relocating power toward communities and institutions with which citizens have direct contact and over which they can exercise real control.
Fundamental rights in the conservative constitutional vision are not privileges granted by the state, but recognition of inalienable aspects of human dignity that preexist any political system. These cannot be negotiated or temporarily sacrificed for any purpose, however noble it may seem, because historical experience shows us that "temporary measures" limiting rights almost always become permanent.
Freedom of expression includes protecting unpopular opinions or those considered "offensive" because precisely these opinions need constitutional protection. Popular opinions do not need legal protection. When society begins to limit freedom of expression to protect the feelings of certain groups, it is on the path toward tyranny that stifles authentic democratic debate.
Economic freedom, including the right to private property and free trade, is not just an economic policy preference, but a necessary condition for personal independence from political power. When the state controls the means of production and distribution, citizens become dependent on bureaucratic benevolence for survival and lose their capacity for resistance to power abuses.
Religious freedom does not mean just passive toleration of various beliefs, but active respect for the role that religion plays in many people's lives and in forming community values. Forced secularisation of public space does not create neutrality, but imposes a secular vision on those for whom the spiritual dimension is central to understanding the world.
The 5Cs – The Pentagon of Conservatism
The five pillars work together to create strong individuals, stable families, resilient communities and prosperous nations.
The Creed offers us the moral clarity necessary to navigate through the chaos of contemporary relativism. The Canon gives us the tools to apply timeless principles to new challenges. The Core teaches us that real change begins with each of us, not with the system. The Civic transforms personal responsibility into community action. The Constitution protects freedom through structural limitation of power.
In the coming years, the world will be divided between those who understand these principles and those who do not understand them. Those who embrace them will build strong communities, happy families, prosperous economies. They will be prepared for any crisis, because they do not depend on fragile systems, but on solid principles.
Those who ignore them will discover that progress without solid foundation is not progress, but free fall. They will remain dependent on systems they do not understand and do not control. They will be victims of change, not its architects.
Conservatism does not promise utopias. It promises something more precious: the power to build a life worth living and a society worth preserving.