Acest articol nu pornește nici de la ideea că o asemenea influență există, nici de la ideea că este exclusă. Își propune să explice, pe înțelesul tuturor, de ce o achiziție ajunge să fie o problemă de libertate a presei, ce obligație constituțională este pusă în joc, ce spune și mai ales ce nu spune dreptul european aplicabil, dacă o eventuală influență editorială poate fi în vreun fel dovedită și ce căi reale are la dispoziție un cetățean sau un profesionist din presă. Pe parcurs, distincția care contează cel mai mult este aceea dintre o aparență care justifică întrebări și o faptă care ar justifica o sancțiune.

1. Ce s-a întâmplat, mai exact

Potrivit raportului transmis pieței, Digi Romania S.A., fostul RCS & RDS, a semnat cu SRI un acord-cadru derulat prin programul european SAFE/Readiness 2030, care include atât componente hardware, cât și software și urmează să fie implementat etapizat pe parcursul a patru ani.2 Compania a precizat că proiectul vizează o platformă de evaluare a unor modele de tip LLM cu aplicabilitate în securitatea cibernetică și că a îndeplinit cerințele procedurii de achiziție publică, conform legislației în vigoare.3 Guvernul a confirmat că este vorba despre un contract gestionat la nivelul SRI.

O nuanță tehnică merită păstrată ca semn de igienă a discuției. A construi o platformă care evaluează modele de inteligență artificială nu este același lucru cu a construi un model. Distincția pare măruntă, dar schimbă obiectul contractului, iar confuziile care au circulat deja în spațiul public arată cât de repede o achiziție tehnică se transformă într-un simbol politic. Pentru analiza de față, conținutul tehnic al contractului contează mai puțin decât un singur fapt incontestabil: o relație financiară semnificativă leagă o instituție a statului de un grup care, pe lângă telecomunicații, deține presă.

2. De ce un contract de infrastructură devine o întrebare despre presă

Răspunsul stă în structura grupului. Digi Communications deține, alături de serviciile de telecomunicații, posturi de televiziune precum Digi24, dar și posturi de radio precum Digi FM.4 Beneficiarul contractului, Digi Romania S.A., și televiziunea de știri Digi24 se află, prin urmare, în același grup, controlat în ultimă instanță de aceiași acționari.

Contextul concret întărește întrebarea, fără să o transforme în acuzație. Potrivit relatărilor de presă, premierul Ilie Bolojan a avut, în perioada mandatului său, apariții frecvente și interviuri mai degrabă favorabile pe canalele grupului, între care Digi24, iar relația dintre administrația sa și fostul RCS & RDS are un istoric mai vechi, de la proiecte de infrastructură până la colaborări locale.5 Pe acest fundal, anunțul unui contract public de 196 de milioane de euro, gestionat la nivelul SRI, către același grup nu mai poate fi citit ca o simplă achiziție de servere. Devine un punct în care banul public, o instituție de forță a statului și o televiziune de știri se întâlnesc, iar întrebarea despre independența editorială se pune de la sine.

Problema nu ține de conținutul vreunei știri anume, ci de o vulnerabilitate de structură. Un grup media care obține venituri importante din contracte cu statul dobândește un interes care nu este scris nicăieri și nici nu trebuie să fie: acela de a nu intra în coliziune frontală cu instituția care îi este client. Mecanismul nu funcționează, de regulă, printr-un telefon de la putere care dictează un titlu. Funcționează mai discret, înclinând alegerile editoriale fără să lase urme.

Cel mai simplu este să ne imaginăm paznicul de noapte al unei clădiri, plătit să o supravegheze, al cărui salariu este completat în tăcere de unul dintre chiriașii pe care tocmai el ar trebui să îi țină sub observație. Paznicul poate fi un om perfect onest și își poate face treaba ireproșabil. Dar simpla existență a acelei plăți schimbă felul în care ceilalți chiriași privesc rondurile lui de noapte și, în timp, poate schimba și felul în care el însuși decide pe cine controlează mai atent și pe cine mai puțin. Întrebarea publică nu este, așadar, dacă paznicul a greșit, ci dacă aranjamentul care îl pune într-o asemenea poziție este transparent și verificabil.

3. Obligația constituțională a presei private de a informa corect

Din articolul 31 al Constituției, un singur alineat este cu adevărat relevant pentru situația de față, și acela privește direct presa privată. Alineatul (4) prevede că mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. Cuvântul care contează este „private”. Obligația de a informa corect nu este o curtoazie rezervată televiziunii de stat; ea apasă, ca normă constituțională, și asupra unui post comercial precum Digi24.

Întrebarea devine atunci precisă: ce se întâmplă cu această obligație atunci când grupul din spatele postului are de încasat 196 de milioane de euro de la o instituție a statului? Constituția nu interzice o asemenea relație, dar ridică, prin chiar formularea alineatului (4), exigența față de corectitudinea informării într-un context în care postul are un motiv structural de a menaja un client public. Norma nu cere doar absența minciunii, ci o informare corectă, adică echilibrată și completă, inclusiv atunci când subiectul incomod este chiar relația grupului cu statul.

4. Cadrul european: ce interzice și ce nu interzice EMFA

Instrumentul cel mai fin pentru acest tip de situație nu este Constituția, ci Regulamentul (UE) 2024/1083, cunoscut drept European Media Freedom Act. El se aplică direct și are avantajul de a vorbi explicit despre exact genul de relație din cazul de față. Trei articole contează, fiecare cu rolul lui.

Articolul 4 fixează standardul de fond. Obligă statele membre să respecte libertatea și independența editorială efectivă a furnizorilor de servicii media în exercitarea activităților lor profesionale.6 Dacă o influență asupra deciziilor editoriale s-ar produce, ea ar fi tratată ca o problemă de independență, nu ca o simplă chestiune de imagine.

Articolul 6 este, în acest caz, cel mai grăitor, fiindcă atinge direct ideea de conflict de interese. Pe lângă obligația de transparență privind proprietatea, inclusiv beneficiarul real, articolul cere furnizorilor de servicii media să ia măsuri interne prin care, pe de o parte, să garanteze că deciziile editoriale pot fi luate liber în limitele liniei editoriale stabilite și, pe de altă parte, să asigure dezvăluirea oricărui conflict de interese, actual sau potențial, care ar putea afecta producerea conținutului de știri și de actualități.7 Tradus în cazul Digi, un contract major între grup și un serviciu de informații este tocmai genul de relație care, în logica acestui articol, ar trebui să fie cunoscută publicului ca posibil conflict de interese, nu pentru că dovedește ceva, ci pentru ca publicul să poată judeca singur.

Articolul 25 închide cercul, și el este adesea citat greșit ca privind doar publicitatea de stat. Titlul lui complet spune mai mult: reglementează alocarea de fonduri publice pentru publicitate de stat și pentru contracte de furnizare sau de servicii.8 Un contract de furnizare între o autoritate publică și o entitate din sfera media intră, așadar, explicit în vizorul regulamentului. Mecanismul nu este o interdicție, ci o obligație clară de transparență: autoritățile naționale competente trebuie să monitorizeze și să raporteze anual, public, alocarea cheltuielilor publice către furnizorii de servicii media.

Concluzia juridică este mai sobră decât și-ar dori orice tabără. EMFA nu declară ilegal un contract între un grup media și statul. Un asemenea raport economic devine o problemă de drept abia atunci când produce, sau poate produce, o influență nejustificată asupra liniei editoriale, ori atunci când legăturile financiare sunt ascunse. Existența contractului nu este o încălcare. Este însă exact tipul de relație pe care regulamentul cere să o aducă la vedere, tocmai pentru ca întrebarea despre independență să poată fi pusă și să primească un răspuns verificabil.

5. Se poate dovedi, de fapt, o influență editorială?

Aceasta este întrebarea decisivă, iar răspunsul cinstit este: în parte, da, dar foarte greu, și niciodată pe baza unei singure impresii.

Ce nu dovedește nimic, luat singur, este existența contractului. Un raport financiar între grup și stat creează o aparență și un risc de structură, dar nu este, prin el însuși, dovada că vreo știre ar fi fost modelată. A trece automat de la „există un contract” la „deci linia editorială este aservită” înseamnă a confunda un conflict de interese posibil cu unul demonstrat, ceea ce este la fel de incorect ca a ignora cu totul problema.

Ce ar putea, în schimb, să susțină o asemenea afirmație este un tipar observabil în timp, documentat metodic, nu invocat din memorie. Pentru a fi credibilă, o ipoteză de influență editorială ar trebui să arate că acoperirea Digi24 pe temele care privesc clientul, adică SRI, guvernul sau programul prin care a venit finanțarea, se abate sistematic și într-o singură direcție de la felul în care aceleași teme sunt tratate de redacții comparabile, fără ca abaterea să se explice prin alte cauze firești. Iar cauzele firești sunt multe: o linie editorială asumată public, alegerea legitimă a unghiurilor, disponibilitatea surselor sau pur și simplu agenda zilei. O analiză serioasă ar compara, pe un interval suficient de lung, ce intră și ce nu intră pe post, cum sunt formulate titlurile și cine este invitat să comenteze, raportând totul la un grup de control de alte publicații.

Tot aici se vede și limita oricărei asemenea analize. Ea poate, în cel mai bun caz, să măsoare un efect, de pildă un tratament constant mai blând al unui subiect. Nu poate citi intenția din spatele lui. Diferența dintre o decizie deliberată de a menaja un client și o coincidență de linie editorială onestă nu se vede direct în date. De aceea, chiar și o documentare riguroasă ajunge, de regulă, la concluzii despre tipare și probabilități, nu la o dovadă de vinovăție. Aceasta nu este o slăbiciune a metodei, ci o trăsătură a întregului domeniu: influența editorială prin presiune economică este, prin natura ei, greu de prins asupra faptului.

6. Cine se poate plânge, unde și cu ce efect

Un aspect practic, dar important, privește căile reale, fiindcă ele sunt mai puține și mai indirecte decât și-ar imagina mulți.

Cetățeanul are, în logica EMFA, un drept material de a beneficia de o presă independentă și pluralistă, dar regulamentul nu îi pune la dispoziție un mecanism prin care un simplu consumator de servicii media să formuleze o plângere directă la nivel european. Remediile procedurale sunt orientate mai ales către furnizorii de servicii media, către autoritățile naționale de reglementare și către Comitetul european pentru servicii mass-media.9 În practică, drumul firesc al unui cetățean trece prin autoritatea națională competentă.

Pentru audiovizual, în România, această autoritate este Consiliul Național al Audiovizualului, la care se pot depune sesizări privind conținutul difuzat de un post de radio sau de televiziune.10 Aici intervine însă o limită care nu poate fi trecută cu vederea: CNA este o autoritate profund politizată prin chiar modul în care este alcătuită. Cei 11 membri sunt numiți de Parlament la propunerea Senatului, a Camerei Deputaților, a Președintelui și a Guvernului, adică exclusiv de actori politici, iar majoritatea din consiliu reflectă, în practică, raportul de forțe din politică.11 Faptul că aceeași putere care a aprobat contractul are pârghii și asupra autorității chemate să sancționeze eventualele derapaje editoriale slăbește serios încrederea că o sesizare împotriva unui post apropiat de guvern ar fi tratată fără menajamente. O sesizare la CNA rămâne primul punct realist de intrare, dar tocmai compoziția politică a instituției explică de ce, în cazuri sensibile, calea cu adevărat eficace urcă mai degrabă la nivel european.

Atunci când o măsură națională afectează pluralismul ori independența editorială și are potențial să afecteze semnificativ piața internă, furnizorul media direct vizat poate cere o opinie a Comitetului european pentru servicii mass-media, care poate interveni inclusiv din proprie inițiativă sau la cererea Comisiei Europene.12 În paralel, acolo unde o măsură administrativă sau de reglementare îl afectează direct, furnizorul are dreptul la o cale de atac în fața unui organism de apel independent, care poate fi chiar o instanță.13

Efectul unei sesizări admise depinde de materie. El poate merge de la corectarea unei situații de netransparență și publicarea informațiilor lipsă, până la revizuirea unei măsuri ori la anularea sau suspendarea ei pe calea contenciosului național, atunci când dreptul intern oferă această cale.14 Regulamentul nu instituie un mecanism unic de amenzi pentru orice încălcare; sancțiunile concrete rămân în sarcina autorității competente și a dreptului național aplicabil.

Concluzie: o întrebare legitimă, instrumente care există deja, o influență greu de dovedit

Întrebarea ridicată de acest contract este legitimă și atinge un drept real: acela ca publicul să se poată informa corect și ca o televiziune privată să își exercite independența fără o presiune economică ascunsă care să o încline spre client. Puterea unui asemenea aranjament nu vine din cenzura pe față, ci din felul în care dependența financiară poate modela, discret, ce este ușor și ce este incomod de spus.

În același timp, existența contractului, oricât de mare ar fi suma, nu dovedește prin sine o influență editorială. Constituția, prin articolul 31 alineatul (4), obligă presa privată să asigure informarea corectă a opiniei publice și ridică această exigență într-un context ca acesta. EMFA aduce instrumentul mai precis: nu interzice contractul, ci cere ca el să fie transparent, ca eventualele conflicte de interese să fie dezvăluite și ca alocarea de fonduri publice către media să fie monitorizată și raportată public.15

Pe datele de astăzi, poziția rezonabilă nu este nici să primim ipoteza unei influențe drept fapt dovedit, nici să o respingem ca imposibilă. Este să cerem exact ceea ce dreptul deja promite: transparența relației financiare în limitele permise de securitatea națională, dezvăluirea conflictului de interese potențial și posibilitatea de a verifica, prin observarea metodică a conținutului, dacă aparența se transformă vreodată în tipar. Distanța dintre „există o aparență care justifică scrutinul” și „există o influență dovedită” este exact spațiul în care se joacă onestitatea unei analize, și pe care o presă care vrea să își merite alineatul (4) are datoria să nu îl umple cu certitudini pe care nu le are.

Răspunsul, în acest moment, este “cu nimic în mod evident”. Nu pentru că nu am avea resurse, oameni sau potențial, ci pentru că nu am ales niciodată ce vrem să fim. România încearcă, în fiecare ciclu electoral, să fie totul pentru toți: hub IT, putere agricolă, destinație turistică, pol industrial, lider energetic regional, centru cultural, nod logistic. Rezultatul previzibil al acestei dispersii este că nu suntem cu adevărat lideri în nimic.

Ne lipsește un proiect de țară. Și nu unul oarecare, ci unul gândit pe minim 20 de ani, ideal pe 30 sau 50, așa cum și-au construit alte state ascensiunea. Coreea de Sud nu a devenit Coreea de Sud din întâmplare. Singapore nu a apărut peste noapte. Polonia, mai aproape de noi, urmează de aproape trei decenii o linie strategică pe care guvernele de toate culorile au refuzat să o abandoneze.

Propunerea care ar trebui pusă acum pe masa publică este următoarea: alegem două, maximum trei axe strategice pe care le dezvoltăm masiv în următorii 10 ani. La finalul acestui deceniu, evaluăm și concentrăm tot ce avem pe una singură, cea în care am demonstrat că putem fi cu adevărat competitivi, pentru încă 10 ani. Nu trebuie să visăm de la început la statutul de lider mondial. Ținta inițială rezonabilă este să devenim lider regional într-un domeniu, apoi european, apoi, dacă ambiția și disciplina ne țin, mondial.

Totul, absolut totul, ar trebui aliniat la acest proiect. Fondurile europene și bugetul național, alocate prioritar către axele alese. Diplomația, reorientată să vândă România prin acel capitol, nu prin generalități. Educația, recalibrată să producă oamenii de care proiectul are nevoie. Comunicarea publică, articulată în jurul unei narațiuni pe care fiecare cetățean să o poată repeta în propriile cuvinte. Un proiect de țară care nu este înțeles și asumat de oameni nu este un proiect de țară, este un document de sertar.

Aici intervine însă obstacolul structural al României: schimbăm guverne la câteva luni, iar președintele propune, în cel mai bun caz, o viziune limitată la mandatul său de 5 ani. Nu există în arhitectura noastră instituțională un actor politic capabil să poarte o strategie peste cicluri electorale. Memoria instituțională, în statul român, este fragmentată, partizană și volatilă.

Există totuși două structuri care au, prin natura lor, exact ceea ce îi lipsește clasei politice: continuitate, memorie instituțională și un jurământ care le obligă să servească România dincolo de orice guvern. Sunt serviciile și armata. Oameni care rămân la post indiferent cine câștigă alegerile, care gândesc în orizonturi de 20 sau 30 de ani pentru că asta presupune apărarea unei țări, și care dispun deja de capacitatea analitică pentru a evalua coerent unde stăm într-o competiție regională sau globală.

Întrebarea legitimă, și ea trebuie pusă deschis, este următoarea: cum implicăm aceste structuri în construcția și menținerea unui proiect de țară fără să alunecăm într-o derivă autoritară? Pentru că tentația există, iar istoria recentă a regiunii noastre o confirmă. Răspunsul nu poate fi simplist, dar contururile lui pot fi schițate. Serviciile și armata oferă coloana vertebrală strategică, analitică și de continuitate. Clasa politică, presa, mediul academic și societatea civilă oferă mecanismul de echilibru, de control democratic, de adaptare. Niciuna dintre cele două componente nu funcționează singură: clasa politică actuală nu poate susține un orizont de 20 de ani, iar serviciile și armata, lăsate singure, nu pot susține o democrație funcțională. Ele se condiționează reciproc, iar acesta este, paradoxal, garantul stabilității.

Echilibrul este greu, fragil și inconfortabil pentru toate părțile. Dar este probabil singura formulă în care o țară ca România poate avea simultan stabilitate strategică pe termen lung și deschidere democratică în același orizont. Alternativa o trăim de 36 de ani: viziuni reciclate la fiecare patru-cinci ani, planuri abandonate odată cu guvernele care le-au lansat, miliarde de euro cheltuite în direcții care se contrazic de la un mandat la altul.

Strategiile serioase se construiesc pentru decenii, nu pentru titluri de presă. Este adevărat că adaptabilitatea rămâne esențială, lumea se mișcă rapid, iar șocurile vor veni. Dar adaptabilitatea se exercită în interiorul aceluiași proiect strategic, nu prin abandonarea lui la fiecare schimbare de guvern.

Întrebarea cu care ar trebui să rămânem cu toții este una singură. Peste 20 de ani, când cineva va face inventarul reașezărilor globale și va întreba de ce a devenit indispensabilă România pentru regiune, pentru Europa, pentru lume, vom avea un răspuns? Sau vom mai bifa încă două decenii în care am încercat să fim totul pentru toți și am rămas, în cele din urmă, nimic pentru nimeni?

Alegerea acestui răspuns nu mai poate fi amânată.

Așa că am stat și am ascultat. Trei zile. Iar la final am plecat cu câteva notițe și cu o concluzie limpede: chiar și atunci când nu împărtășești premisele unei dezbateri, te poți întoarce de acolo mai bine pregătit pentru a-ți apăra propriile premise. Iată ce am reținut.

„Build strength in instability”

Mai toate panelurile s-au învârtit, într-un fel sau altul, în jurul acestei idei. Instabilitatea nu mai e o paranteză care se va închide curând. E cadrul în care vom funcționa pentru o bună perioadă de timp, poate ani buni. Și atunci toată discuția se mută, încet, dinspre „cum revenim la normal?” către „cum devenim mai puternici tocmai pentru că suntem în haos?”.

Mi-a plăcut formularea, pentru că spune un adevăr pe care îl știu și conservatorii vechi: instituțiile bune nu sunt cele care merg lin pe vreme bună, sunt cele care rămân în picioare atunci când lovește furtuna. Iar în următorii ani vom vedea, foarte concret, care state au construit anticorpi și care doar au mimat că au construit ceva. România intră în această perioadă cu un bagaj instituțional fragil. Nu cred că ne ajută să ne mințim că nu e așa.

Statele nu mai câștigă singure. Câștigă ecosistemele.

A doua idee care m-a marcat: bătăliile importante de astăzi, fie ele tehnologice, militare sau industriale, nu se mai duc între state izolate. Se duc între ecosisteme. Iar un ecosistem înseamnă, foarte concret, o întrepătrundere între guverne și zona privată de finanțare.

Ca să fie limpede ce înseamnă asta în practică: când Statele Unite construiesc o capacitate strategică în semiconductori, nu o construiesc doar printr-o lege federală precum CHIPS Act. O construiesc prin combinația dintre subvenții guvernamentale, fonduri de venture capital care intră devreme în startup-uri de nișă, fonduri de pensii care preiau riscul pe termen lung, universități care livrează talent pe bandă rulantă, agenții federale care cumpără prima generație de produs și o validează pe piață. Toate acestea funcționează ca un singur organism. Cine se uită doar la o piesă din puzzle, doar la stat sau doar la piață, nu vede meciul. Asta e marea schimbare față de cum gândeam politica industrială acum douăzeci de ani. Iar pentru noi, în Europa și în România, întrebarea devine: avem ingredientele acestui tip de ecosistem, sau ne mulțumim cu politici industriale făcute doar din comunicate de presă? E o conversație în care conservatorii ar trebui să intre frontal, nu defensiv. Suveranitatea în secolul XXI se apără și cu capacitatea de a finanța, rapid și la scară, tehnologii critice.

Apărarea europeană se face în NATO

S-a vorbit mult, în mai multe paneluri, despre relația dintre Uniunea Europeană și NATO pe partea de apărare. Concluzia care s-a tot repetat, și pe care o împărtășesc, e că nu există nicio variantă realistă în care UE își construiește o arhitectură militară în paralel cu Alianța sau ca alternativă la ea. Tot ce face Europa pe apărare are sens dacă se face înăuntrul NATO, completând Alianța, nu dublând-o.

Pare o nuanță, dar nu e. Diferența dintre „mai multă capacitate europeană în NATO” și „o apărare europeană alternativă” este, în fond, diferența dintre o decizie politică matură și o fantezie strategică. Iar în următorii ani această distincție va separa, cred, statele europene care vor conta de cele care vor doar să pară că contează.

Izolarea te orbește față de propriile vulnerabilități

Un alt gând pe care l-am notat și pe care îl întorc deja, mental, către spațiul public românesc: când te izolezi, pierzi capacitatea de a-ți vedea propriile slăbiciuni. Cei care confundă suveranitatea cu autismul strategic uită că tocmai expunerea la alți actori, la alte analize, la alte servicii de informații, e cea care îți semnalează unde ești vulnerabil. Cine refuză dialogul nu devine mai puternic, devine doar mai puțin conștient.

E o lecție pe care o aplic și mie însămi. Niciodată nu mi-am dat seama mai bine de fragilitățile propriei mele gândiri decât atunci când am stat în săli unde gândirea dominantă era cea opusă.

Mark Esper: „SUA ar interveni cu siguranță”

Un moment important l-a oferit fostul Secretar al Apărării al SUA, Mark Esper, care, într-un panel despre noua realitate de securitate a Europei, a afirmat fără echivoc că, dacă Rusia ar ataca un stat NATO, Statele Unite ar interveni cu siguranță. Pentru cineva care vine din administrația Trump și care cunoaște din interior cum se ia decizia acolo, declarația nu e una protocolară. E o reasigurare politică pe care, în actualul climat transatlantic, multă lume avea nevoie să o audă spusă răspicat.

Asta nu înseamnă, însă, că europenii își pot permite să se relaxeze, ci sa devină „worthy”.

Cum își păstrează Europa relevanța industrială

Una dintre cele mai interesante discuții a fost cea despre cum mai poate rămâne Europa relevantă pe piața globală în următorii zece ani. Industria europeană, oricât ne-ar plăcea să spunem altceva, pierde teren în mai multe sectoare clasice. Iar răspunsul nu e ușor și nu e unic.

Au fost mai multe idei pe masă. Una, care mi-a rămas pentru că era foarte concretă, sună așa: industria automotive europeană, care încă reprezintă o coloană vertebrală a economiilor germane, cehe, slovace, sau a unei părți din economia românească, are deja know-how-ul, fabricile, inginerii și lanțurile de furnizori care i-ar permite o conversie parțială către producția de motoare pentru sisteme fără pilot. Cu alte cuvinte, motoare pentru drone. Nu în loc de motoarele de mașini, ci pe lângă. Este doar un exemplu, nu un program, dar surprinde bine logica generală: Europa trebuie să își regândească nișele de competitivitate, nu doar să le apere pe cele vechi.

Întrebarea, evident, nu e tehnică, ci politică: au liderii europeni capacitatea să poarte aceste discuții cu propriile electorate? Răspunsul de până acum a fost, în general, evaziv.

Dacă cumperi armament american, asigură-te că îl poți folosi oriunde

O altă idee care a circulat: când o țară europeană achiziționează echipament militar american, ar trebui să se asigure, prin clauze contractuale, că poate folosi acel echipament oriunde, fără ca Statele Unite să poată interveni pentru a-l bloca în anumite teatre de operațiuni. Modelul invers, în care vânzătorul își rezervă dreptul de a impune condiții de utilizare, e bine cunoscut din Orientul Mijlociu, unde achizițiile de armament american vin frecvent cu restricții privind utilizarea împotriva anumitor adversari.

Modelul german din 1955 pentru Ucraina, o idee care a circulat intens

Una dintre propunerile care au revenit cel mai des pe panelurile transatlantice a fost integrarea Ucrainei în NATO după modelul Republicii Federale Germania din 1955, când doar partea de țară care nu era sub ocupație a devenit membră a Alianței, iar Articolul 5 s-a aplicat exclusiv teritoriului controlat de guvernul de la Bonn. Aplicată Ucrainei, formula ar însemna admiterea în NATO a teritoriului controlat efectiv de Kiev, fără a transforma automat linia de front într-un tripwire al Articolului 5.

Personal, nu sunt de acord cu această soluție și nu o cred funcțională. Motivul declarat al lui Putin pentru acest război este, exact, extinderea NATO. A-i confirma, formal, exact temerea pe care a invocat-o drept pretext s-ar putea să nu calmeze războiul, ci să apese pedala lui și mai tare. Indiferent ce credem despre legitimitatea acelei temeri, ea funcționează în logica internă a Kremlinului ca un combustibil. O includere a Ucrainei în NATO, chiar și parțială, riscă să blocheze pe termen lung orice ieșire din actuala spirală.

Discuția există însă pe masă, iar faptul că circulă atât de intens spune ceva despre cât de creativ încearcă cancelariile occidentale să rezolve un dosar pentru care nu există precedente bune.

Ucraina, laboratorul de testare al lumii

Aici intervine o observație personală pe care nu o spun cu cinism, ci cu îngrijorare: Ucraina a devenit, de facto, un spațiu de testare pentru tot ce înseamnă tehnologie militară contemporană. Discuțiile despre cum o grupare militară rusă a capitulat recent în fața unor drone, deci nu în fața unor soldați, au fost menționate frecvent. E un prag istoric: pentru prima dată în război modern, oameni s-au predat unor mașini.

Faptul că aceste prime oferă lecții prețioase NATO, industriei de apărare și fondurilor de investiții este evident. Faptul că prețul acestor lecții îl plătesc, în sânge, ucrainenii, e o realitate pe care nu trebuie să o tratăm cu eleganță diplomatică.

Europa, America lui Trump și un fel de „Nixon invers”

Pe linia Ucraina-Rusia, mesajul european a fost mai unit decât mă așteptam: presiune economică suplimentară asupra lui Putin prin sancțiuni, livrare către Ucraina a tot ce e nevoie ca să câștige, zero apetit pentru vreo „înțelegere” cu Moscova. Capitalele europene nu mai cred că un compromis cu Putin e posibil sau dezirabil.

Aici, însă, începe o ruptură care s-a simțit în sală, chiar dacă nu a fost mereu rostită direct. Europa stă într-un loc, iar America lui Trump pare să stea în altul. Și nu doar la nivel tactic, ci, în opinia mea personală, la nivel de mare strategie. Ce încearcă, în esență, administrația Trump? Pare să caute, declarat sau nedeclarat, o formulă oarecum similară cu cea pe care Nixon și Kissinger au folosit-o în anii ‘70 față de China, doar că în sens invers. În anii ‘70, Statele Unite s-au apropiat de China tocmai pentru a izola Uniunea Sovietică. Astăzi, Washingtonul ar putea încerca să se apropie de Rusia tocmai pentru a izola China. Un fel de „Nixon invers”, dacă e să dăm o etichetă comodă.

Dacă această citire este corectă, atunci diferența dintre Europa și administrația Trump nu mai e una de stil sau de tactică. E o diferență de mare strategie. Europa privește Rusia ca pe amenințarea existențială imediată. Washingtonul lui Trump privește China ca pe rivalul de lungă durată și pare dispus, eventual, să își recalibreze raportul cu Moscova ca parte din această competiție mai mare. Aici se va juca, în următorii ani, una dintre cele mai grele negocieri intra-aliate, iar Europa Centrală și de Est, deci și România, va trebui să fie foarte atentă unde se așază în această ecuație.

Doha: „Ceasefire nu e o soluție”

Una dintre cele mai bune intervenții ale forumului a venit din partea Dr. Mohammed bin Abdulaziz Al-Khulaifi, Ministru de Stat la Ministerul Afacerilor Externe al Qatarului. Punctul lui central: încetarea focului nu este o soluție în Orientul Mijlociu. E o pauză, eventual o oxigenare umanitară, dar nu o soluție. Soluția durabilă presupune medierea, pe care Qatarul o tratează ca pe un instrument central de politică externă, nu ca pe un accesoriu de soft power.

A descris medierea ca pe „a powerful tool” și a explicat cum încearcă Doha să joace acest rol acum, inclusiv în relația complicată cu Iranul. Pentru un public european obișnuit să creadă că diplomația e doar declarații, intervenția lui a fost un memento util: medierea profesionistă, discretă, răbdătoare, e o capacitate de stat. Iar țările care o construiesc, precum Qatar sau Elveția, câștigă o influență disproporționată față de mărimea lor.

Despre verificarea vârstei online

În panelul despre verificarea vârstei pe platformele digitale, mulți s-au raportat admirativ la reglementarea australiană, considerată de alții excesivă. Dar cea mai bună replică a venit de la cineva care a spus, foarte simplu: „Dacă nu lași copilul să meargă pe bicicletă, cum o să-l înveți să meargă pe bicicletă?”.

Suntem prinși între două extreme, cei care vor să interzică tehnologia copiilor și cei care îi lasă pe TikTok la șase ani, și ratăm tocmai miezul: responsabilitatea părintelui și a societății e să însoțească, nu să interzică total și nici să abandoneze total. Acolo se joacă totul, nu în legi care vor să rezolve, dintr-o lovitură, o problemă culturală.

O paranteză despre organizare. Și o ambiție.

Nu pot încheia fără să spun ceva despre cum a fost organizat acest forum, pentru că impecabilitatea nu e un detaliu, e o atitudine.

A existat o aplicație dedicată, în care primeai toate informațiile în timp real, îți construiai agenda personalizată dintre multele evenimente care se desfășurau simultan, primeai un cod QR care îți deschidea fizic accesul în spațiu. Dar ce m-a impresionat cu adevărat a fost respectul absolut pentru timp. La niciun alt eveniment internațional nu am văzut ca intervențiile să se termine la fix, indiferent cine vorbea. Nu conta dacă pe scenă era Roberta Metsola, președintele Cehiei Petr Pavel sau un fost secretar american al apărării: când expira ultima secundă, evenimentul se încheia. Și, în două minute, întreaga logistică se reașeza pentru sesiunea următoare.

Disciplina asta nu e germană, nu e americană, nu e cehă. E o cultură instituțională pe care GLOBSEC și-a construit-o, riguros, în 2 decenii de activitate.

Și aici e ambiția cu care mă întorc: îmi doresc ca într-o zi conservatorii, și mă includ aici, să fie capabili să organizeze un eveniment la acest nivel de precizie pe detalii. Pentru că un proiect politic care nu poate respecta o agendă de trei zile cu greu va putea respecta vreo promisiune mai mare făcută unei națiuni. Iar credibilitatea, în politică, începe de la lucrurile mici.

Plec din Praga conservatoare la fel ca atunci când am venit. Dar plec mai bine documentată, cu câteva idei pe care nu le-aș fi întâlnit dacă rămâneam doar printre ai mei, și cu rezerve mai bine articulate față de altele. Cam asta și înseamnă, până la urmă, să fii conservator într-o lume reală: să cauți zona de echilibru, nu pe cea a extremismelor.

I went to Prague, to the GLOBSEC Forum 2026 (May 21-23), knowing in advance that most of the discussions would not be “from my camp.” I am conservative and I say so without hesitation, but precisely because I am conservative I force myself not to live in an echo chamber. To be conservative does not mean refusing the reality that doesn’t suit you, it means examining it with more rigor. The difference between a common-sense conservative and what I call, without mincing words, the “Taliban” of any ideological camp is precisely this disposition: to sit in a room where you don’t agree with the speaker and to listen to them all the way through.

So I sat and I listened. Three days. And at the end I left with a notebook full of notes and a clear conclusion: even when you do not share the premises of a debate, you can come back from it better prepared to defend your own premises. Here is what I took away.

“Build strength in instability”

Almost every panel revolved, in one way or another, around this idea. Instability is no longer a parenthesis that will close soon. It is the framework in which we will operate for a good while, possibly for years. And so the whole discussion shifts, slowly, from “how do we get back to normal?” toward “how do we become stronger precisely because we are in chaos?”

I liked the formulation, because it states a truth that old-school conservatives already know: good institutions are not the ones that run smoothly in fair weather, they are the ones that remain standing when the storm hits. And in the next few years we will see, very concretely, which states have built antibodies and which have only pretended to build something. Romania enters this period with a fragile institutional baggage. I don’t think it helps us to lie to ourselves that this isn’t the case.

States no longer win on their own. Ecosystems do.

The second idea that struck me: the major battles of today, whether technological, military or industrial, are no longer fought between isolated states. They are fought between ecosystems. And an ecosystem means, very concretely, an interweaving between governments and the private financing sphere.

To make clear what this means in practice: when the United States builds a strategic capability in semiconductors, it does not build it solely through a federal law such as the CHIPS Act. It builds it through the combination of government subsidies, venture capital funds that get into niche startups early, pension funds that take on the long-term risk, universities that deliver talent on a conveyor belt, federal agencies that buy the first generation of product and validate it on the market. All of these function as a single organism. Whoever looks at only one piece of the puzzle, only the state or only the market, does not see the game. This is the great shift from how we thought about industrial policy twenty years ago. And for us, in Europe and in Romania, the question becomes: do we have the ingredients for this kind of ecosystem, or do we settle for industrial policies made only of press releases? It is a conversation that conservatives should enter head-on, not defensively. Sovereignty in the 21st century is also defended through the capacity to finance, rapidly and at scale, critical technologies.

European defense happens inside NATO

There was a lot of talk, across multiple panels, about the relationship between the European Union and NATO on the defense side. The conclusion that kept being repeated, and which I share, is that there is no realistic scenario in which the EU builds a military architecture in parallel with the Alliance or as an alternative to it. Everything Europe does on defense makes sense if it is done inside NATO, completing the Alliance, not duplicating it.

It may look like a nuance, but it isn’t. The difference between “more European capacity inside NATO” and “an alternative European defense” is, fundamentally, the difference between a mature political decision and a strategic fantasy. And in the coming years this distinction will separate, I believe, the European states that will matter from the ones that just want to look like they matter.

Isolation blinds you to your own vulnerabilities

Another thought I noted down, and one I am already turning, mentally, toward the Romanian public space: when you isolate yourself, you lose the capacity to see your own weaknesses. Those who confuse sovereignty with strategic autism forget that it is precisely exposure to other actors, to other analyses, to other intelligence services, that signals to you where you are vulnerable. Whoever refuses dialogue does not become stronger, only less aware.

It is a lesson I apply to myself as well. I have never understood the fragilities of my own thinking better than when I sat in rooms where the dominant thinking was the opposite.

Mark Esper: “The US would certainly intervene”

An important moment came from the former US Secretary of Defense, Mark Esper, who, in a panel about Europe’s new security reality, stated without equivocation that if Russia were to attack a NATO state, the United States would certainly intervene. Coming from someone who served in the Trump administration and who knows from the inside how decisions are made there, this is not a protocol statement. It is a political reassurance that, in the current transatlantic climate, many people needed to hear spoken plainly.

This does not mean, however, that Europeans can afford to relax. It means they need to become “worthy.”

How Europe keeps its industrial relevance

One of the most interesting discussions was about how Europe can still remain relevant on the global market over the next ten years. The European industry, however much we’d like to say otherwise, is losing ground in several classic sectors. And the answer is not easy, nor is it singular.

There were several ideas on the table. One that stuck with me, because it was very concrete, goes like this: the European automotive industry, which is still a backbone of the German, Czech, Slovak economies, and of part of the Romanian economy, already has the know-how, the factories, the engineers and the supplier chains that would allow it a partial conversion toward producing engines for unmanned systems. In other words, drone engines. Not instead of car engines, but alongside them. It is only one example, not a program, but it captures the broader logic well: Europe must rethink its niches of competitiveness, not just defend the old ones.

The question, obviously, is not technical but political: do European leaders have the capacity to carry these discussions with their own electorates? The answer so far has been, generally, evasive.

If you buy American weapons, make sure you can use them anywhere

Another idea that circulated: when a European country acquires American military equipment, it should ensure, through contractual clauses, that it can use that equipment anywhere, without the United States being able to intervene to block its use in certain theaters of operation. The reverse model, in which the seller reserves the right to impose conditions of use, is well known from the Middle East, where purchases of American weapons frequently come with restrictions regarding their use against certain adversaries.

The 1955 German model for Ukraine, an idea that circulated intensely

One of the proposals that came up most often on the transatlantic panels was the integration of Ukraine into NATO following the model of the Federal Republic of Germany in 1955, when only the part of the country not under occupation became a member of the Alliance, and Article 5 applied exclusively to the territory controlled by the Bonn government. Applied to Ukraine, the formula would mean admitting into NATO the territory effectively controlled by Kyiv, without automatically turning the front line into an Article 5 tripwire.

Personally, I do not agree with this solution and I don’t believe it would work. Putin’s declared motive for this war is, precisely, NATO expansion. To formally confirm to him the very fear he invoked as a pretext might not calm the war down, it might press his pedal harder. Regardless of what we think about the legitimacy of that fear, it functions within the internal logic of the Kremlin as fuel. Including Ukraine in NATO, even partially, risks locking us, over the long term, out of any exit from the current spiral.

The discussion is on the table, however, and the fact that it circulates so intensely says something about how creatively Western chancelleries are trying to solve a file for which there are no good precedents.

Ukraine, the world’s testing laboratory

Here a personal observation comes in, which I make not with cynicism but with concern: Ukraine has become, de facto, a testing ground for everything that contemporary military technology involves. The discussions about how a Russian military unit recently surrendered to drones, that is, not to soldiers, were mentioned frequently. It is a historic threshold: for the first time in modern warfare, human beings have surrendered to machines.

The fact that these firsts offer valuable lessons to NATO, to the defense industry and to investment funds is obvious. The fact that the price of these lessons is paid, in blood, by Ukrainians, is a reality that we must not treat with diplomatic elegance.

Europe, Trump’s America, and a kind of “reverse Nixon”

On the Ukraine-Russia line, the European message was more unified than I expected: additional economic pressure on Putin through sanctions, delivery to Ukraine of everything it needs to win, zero appetite for any “deal” with Moscow. European capitals no longer believe that a compromise with Putin is possible or desirable.

This, however, is where a rift begins that was palpable in the room, even if it was not always said out loud. Europe is in one place, and Trump’s America seems to be in another. And not only at a tactical level but, in my personal opinion, at the level of grand strategy. What is the Trump administration trying to do, in essence? It appears to be looking, openly or not, for a formula somewhat similar to the one Nixon and Kissinger used in the 1970s with regard to China, only in reverse. In the 1970s, the United States moved closer to China precisely in order to isolate the Soviet Union. Today, Washington might be trying to move closer to Russia precisely in order to isolate China. A kind of “reverse Nixon,” if we want a convenient label.

If this reading is correct, then the difference between Europe and the Trump administration is no longer one of style or tactics. It is a difference of grand strategy. Europe sees Russia as the immediate existential threat. Trump’s Washington sees China as the long-term rival and seems prepared, eventually, to recalibrate its relationship with Moscow as part of that larger competition. This is where, in the coming years, one of the hardest intra-allied negotiations will play out, and Central and Eastern Europe, which means Romania too, will have to be very careful where it positions itself in this equation.

Doha: “Ceasefire is not a solution”

One of the best interventions at the forum came from Dr. Mohammed bin Abdulaziz Al-Khulaifi, Minister of State at the Ministry of Foreign Affairs of Qatar. His central point: a ceasefire is not a solution in the Middle East. It is a pause, possibly humanitarian relief, but not a solution. The durable solution presupposes mediation, which Qatar treats as a central instrument of foreign policy, not as a soft-power accessory.

He described mediation as “a powerful tool” and explained how Doha is trying to play this role now, including in the complicated relationship with Iran. For a European audience accustomed to thinking that diplomacy is only declarations, his intervention was a useful reminder: professional, discreet, patient mediation is a capacity of the state. And the countries that build it, such as Qatar or Switzerland, gain influence disproportionate to their size.

On online age verification

In the panel about age verification on digital platforms, many spoke admiringly of the Australian regulation, which others consider excessive. But the best line came from someone who put it very simply: “If you don’t let your child ride a bike, how are you going to teach them to ride a bike?”

We are caught between two extremes, those who want to ban technology for children and those who leave them on TikTok at the age of six, and we miss precisely the point: the responsibility of the parent and of society is to accompany, not to forbid totally and not to abandon totally either. That is where everything is played out, not in laws that try to solve, in one stroke, a cultural problem.

A note on organization. And an ambition.

I cannot close without saying something about how this forum was organized, because impeccability is not a detail, it is an attitude.

There was a dedicated app, in which you received all the information in real time, you built your own personalized agenda from among the many events that took place simultaneously, and you got a QR code that physically opened up access to the venue. But what really impressed me was the absolute respect for time. At no other international event have I seen the interventions end exactly on the dot, regardless of who was speaking. It didn’t matter if Roberta Metsola was on stage, or Czech President Petr Pavel, or a former US secretary of defense: when the last second expired, the event was over. And, within two minutes, the entire logistics was reset for the next session.

This kind of discipline is not German, not American, not Czech. It is an institutional culture that GLOBSEC has built, rigorously, over two decades of activity.

And here is the ambition I’m coming home with: I want conservatives, and I include myself here, to be able, one day, to organize an event at this level of precision on details. Because a political project that cannot keep to a three-day agenda will hardly be able to keep any larger promise made to a nation. And credibility, in politics, starts from the small things.

I leave Prague conservative just as I came. But I leave better informed, with a few ideas I would not have encountered had I stayed only among my own, and with better articulated reservations toward others. This, in the end, is what it means to be a conservative in a real world: to look for the zone of balance, not the zone of extremes.

Inițial, lucrurile mi se păreau de o claritate aproape jenantă. Iei o arteră cu două benzi pe sens, dintre care una este, prin marcaj rutier, monopolizată de 5 autobuze pe oră, și pretinzi că ai făcut o reformă civilizată. În realitate, ai înjumătățit capacitatea drumului. Mașinile rămase se aglomerează pe singura bandă disponibilă, timpii de călătorie se dublează sau se triplează, motoarele merg la ralanti pe sute de metri în spatele unui semafor, iar emisiile cresc semnificativ, paradoxul fiind că exact instrumentul prezentat ca soluție pentru poluare ajunge, pe segmentele saturate, să o agraveze. Ambulanțele și mașinile de pompieri pierd minute prețioase blocate în spatele unui zid de tablă, fiindcă banda din dreapta, „dedicată”, e ocupată de un autobuz care a oprit în stație. Comercianții de pe artere își pierd clienții care nu mai au unde să tragă pe dreapta. Frustrarea șoferilor, departe de a-i converti la transportul public, îi împinge să caute rute alternative prin cartiere liniștite, mutând traficul și haosul în zone rezidențiale, pe lângă școli și grădinițe, unde nimeni nu măsoară nimic.

Toate aceste lucruri nu sunt secrete. Sunt verificabile cu un cronometru, o stație meteo și niște senzori din comerț. Au pornit campanii întregi pe rețelele de socializare, articole acuzatoare, ironii, atacuri la persoană la Digi24, orchestrate vizibil de structurile de propagandă afiliate USR și de fauna ONG-istă „pentru orașe vii”, „pentru mobilitate activă”, „pentru o capitală europeană”. Nu eram un cetățean cu o opinie. Eram „dușman al modernizării”, „șofer abuziv”, „retrograd”, „inamic al planetei”. Doar etichete morale. Mi s-a întâmplat să fiu vizată de campanii mai dure pentru poziții cu adevărat sensibile, juridic sau politic. Aici, însă, intensitatea era altceva. Părea că am scuturat o cușcă pe care nici nu o știam acolo.

Răspunsul a venit dintr-o întâmplare. Un cunoscut, jumătate ironic, jumătate amuzat, mi-a amintit de pistele de biciclete de pe ulițele satelor. Sate cu populație îmbătrânită, cu drumuri de pământ paralele, cu doi-trei oameni pe stradă în orele de vârf, dar cu o pistă de biciclete impecabilă, marcată regulamentar, șerpuind printre case. Nimeni nu o folosea. Nimeni nu o ceruse. Și totuși existase un proiect, un buget, un constructor, o recepție și o panglică tăiată. M-am gândit imediat: așa ceva nu apare din inițiativa primarului de comună, om practic, care știe că oamenii lui au nevoie de canalizare, nu de pistă pentru biciclete. Asta vine de undeva mai de sus. Probabil de la Bruxelles. Iar dacă același lanț decizional explică pista din Cătunul Cucu, atunci el ar putea explica și înverșunarea pentru banda de autobuz de pe bulevardele bucureștene.

Am început să caut. Iar ce am găsit a confirmat intuiția, ba a depășit-o.

La nivel european, există un edificiu normativ întreg, construit progresiv din 2013 încoace, care împinge orașele spre o anumită paradigmă de mobilitate. Regulamentul (UE) 2024/1679 privind rețeaua transeuropeană de transport obligă cele 431 de „noduri urbane” europene, printre care și orașele mari din România, să adopte, până în 2027, un Plan de Mobilitate Urbană Durabilă, prescurtat SUMP. SUMP-ul, instrument inițial prezentat ca „recomandare blândă” la pachetul de mobilitate urbană din 2013, a fost treptat transformat într-o veritabilă condiționalitate financiară: Curtea de Conturi Europeană a recomandat ca accesul la Fondul European de Dezvoltare Regională și la Fondul de Coeziune să fie condiționat de existența unui SUMP. Comisia Europeană, prin „Cadrul de Mobilitate Urbană” din decembrie 2021, a transformat recomandarea în practică: orașele fără SUMP primesc mai greu finanțare, sau deloc.

SUMP-ul, în sine, este un document. Dar conținutul lui este puternic prefabricat. „Ghidurile europene SUMP”, actualizate în 2019 și 2023, prescriu un model ideologic foarte precis: bicicleta înainte de toate, transportul public prioritizat fizic, deci, în mod recurent și aproape obligatoriu, prin benzi dedicate, zone cu emisii reduse, restricționarea progresivă a autoturismului, eliminarea locurilor de parcare. Cine se abate, riscă să nu fie eligibil pentru bani.

Apoi vine etajul al doilea, mai brutal: Mecanismul de Redresare și Reziliență, instituit prin Regulamentul (UE) 2021/241, și, prin el, PNRR-ul României. Aici lucrurile devin spectaculoase, fiindcă România a făcut ceva ce puține state au făcut la fel de explicit: a inclus, ca angajament asumat formal în fața Comisiei și a Consiliului UE, condiționalitatea directă PNRR „bandă dedicată pentru transport public = bani europeni”. Componenta 10 — Fondul Local, prin Ghidul specific aprobat cu Ordinul MDLPA nr. 999/2022, publicat în Monitorul Oficial nr. 467 bis din 10 mai 2022, prevede negru pe alb: niciun primar nu poate cumpăra autobuze electrice, troleibuze, tramvaie sau stații de încărcare din PNRR dacă nu prezintă, la dosarul de finanțare, un raport care demonstrează „planificarea benzilor și traseelor dedicate autobuzelor, pe arterele cele mai frecventate și congestionate”, cu obligația specifică pentru orice UAT care deține străzi sau bulevarde cu cel puțin două benzi pe sens. Componenta 4 — Transport Sustenabil merge în aceeași logică.

„Este eligibil proiectul care îndeplinește următoarele condiții:

● alinierea obligatorie a investițiilor la planul de mobilitate urbană durabilă/planul integrat de dezvoltare durabilă/planul urbanistic general aprobat sau în curs de elaborare;

● asigurarea acoperirii cu servicii de mobilitate în zona funcțională și periurbană;

● asigurarea prioritizării și promovării transportului public în traficul local prin planificarea benzilor preferențiale și a benzilor de autobuz pe arterele cele mai frecventate/aglomerate;”

Cu alte cuvinte: dacă primarul nu desenează benzi dedicate pe hartă, banii nu vin. Dacă nu construiește piste de biciclete, fie ele și pe ulițe pustii, ratează tranșe. Iar dacă România în ansamblul ei nu îndeplinește jaloanele, Comisia blochează cererile de plată.

PNRR-ul, atenție, nu este un simplu acord politic. Este aprobat printr-o Decizie de punere în aplicare a Consiliului Uniunii Europene, decizia inițială din 29 octombrie 2021, modificată substanțial în 8 decembrie 2023, apoi revizuită din nou în 17 noiembrie 2025. Este, juridic, un act european obligatoriu. Pe baza lui, statul român s-a obligat. Pe baza lui, ministerele emit ordine. Pe baza acestor ordine, primarii, fie din convingere, fie din oportunism, fie din simplă disperare bugetară, își transformă orașele.

Acum, dintr-o dată, lucrurile încep să capete sens. Înverșunarea pe care am întâlnit-o atunci când am cerut eliminarea unei singure benzi de autobuz, departe de a fi pasiunea autentică a unor cetățeni îndrăgostiți de oraș, este, în bună parte, interes administrativ și politic îmbrăcat în haine morale.

Există un întreg ecosistem — primari și viceprimari care își fac campanie pe „verde”, consilieri locali, ONG-uri „de specialitate” finanțate, direct sau indirect, din aceleași fonduri europene, firme de consultanță care fac SUMP-uri pe bandă rulantă cu sume frumoase pe contract, jurnaliști afiliați, „experți” de televiziune — care depinde organic de menținerea și înmulțirea acestor benzi și piste. Pentru ei, un cetățean care cere desființarea unei benzi de autobuz nu este un cetățean cu o nemulțumire legitimă. Este o amenințare la un jalon european. Este, în fapt, o amenințare la o tranșă de plată. De aici intensitatea. De aici reacția care depășește cu mult orice dezbatere tehnică rezonabilă. De aici lipirea de etichete și absența argumentelor.

Există însă și un al doilea strat, mai subtil și, dacă vreți, mai grav. Bruxelles-ul nu impune doar inginerie. Impune și o lectură morală a acestei inginerii. Pista de biciclete nu mai este o opțiune urbanistică între altele, devine simbol de civilizație. Banda de autobuz nu mai este o decizie de management al traficului, evaluabilă cu argumente, devine semn de progres. Mașina personală, dimpotrivă, este marcată ideologic ca relicvă mizerabilă, ca egoism antisocial, ca expresie a unei mentalități învechite. Această încărcătură este difuzată sistematic, finanțată din aceleași fonduri europene prin programe de „awareness” și „campanii de schimbare comportamentală”, și preluată cuminte de propaganda politică internă, în special de spectrul progresist urban, care a făcut din mobilitatea „durabilă” un test de apartenență identitară. Așa se face că pe o uliță din Teleorman, unde nu trece nimeni cu bicicleta, se așterne pistă, iar pe vreun bulevard bucureștean, când îndrăznești să spui că o bandă blocată produce mai mult monoxid decât economisește, ești ras pe rețelele sociale ca un dușman al planetei.

Concluzia mea este una pe care o livrez cu amărăciune. Nu sunt nici împotriva autobuzelor, nici împotriva bicicletelor, nici împotriva ideii că orașele ar trebui să respire mai bine. Sunt împotriva minciunii. Politica urbană a României nu mai este o decizie a comunităților locale, fundamentată pe trafic real, pe geometrie de stradă, pe nevoile măsurabile ale oamenilor care locuiesc, lucrează și se mișcă efectiv în acel oraș. Este o politică importată, condiționată financiar, încărcată ideologic și executată cuminte de o clasă administrativă care își apără cu fervoare nu strada, ci jalonul. Iar cetățeanul care îndrăznește să spună „dar la noi, pe artera asta, în condițiile astea, soluția nu funcționează” descoperă, surprins, că nu a contrazis un primar. A contrazis o cerință de la Bruxelles. De acolo, înverșunarea. De acolo, hărțuiala. De acolo, lecția pe care v-o las acum, scrisă, pentru cine mai are răbdarea de a citi până la capăt.

I. O întrebare aparent banală

Există puține întrebări care, formulate corect, dezvăluie atât de mult despre o filozofie politică precum aceasta: cine decide cum, când și unde te miști?

La prima vedere, dezbaterea despre transportul în comun, despre „orașele de 15 minute”, despre taxarea automobilului personal și despre „descurajarea” navetei cu mașina pare o discuție tehnică: inginerie urbană, emisii, fluidizarea traficului, randament energetic. În realitate, este una dintre cele mai vechi discuții politice care există, doar îmbrăcată în haine moderne: discuția despre cât spațiu de manevră acceptăm să cedăm autorității asupra vieții noastre cotidiene.

Iar răspunsul pe care îl dă, tăcut, fiecare politică de transport spune mai multe despre o societate decât toate declarațiile programatice ale partidelor sale.

II. Mașina, ultima fortăreață a vieții private

Stânga contemporană prezintă transportul în comun ca pe o virtute civică în sine – ecologic, egalitar, eficient, „inteligent”. Argumentele nu sunt false, sunt selectiv adevărate. Ceea ce se omite cu grijă este că un sistem în care cetățeanul depinde de orare fixate de altcineva, de rute desenate de planificatori și de carduri electronice care îi înregistrează fiecare deplasare este, prin natura lui, un sistem mai ușor de supravegheat, de modelat și, la nevoie, de pedepsit decât unul în care omul își ia cheile mașinii și pleacă unde vrea, când vrea, fără să ceară voie nimănui.

Aceasta este, înainte de toate, o problemă antropologică, nu de inginerie. Mașina personală nu este doar un mijloc de transport. Este o bucată de proprietate privată care se deplasează cu tine. Este, pentru milioane de oameni din clasa de mijloc și clasa muncitoare, prima și uneori singura formă reală de autonomie pe care au cunoscut-o. Generații întregi în secolul XX au descoperit că pot pleca dintr-un sat, dintr-un cartier, dintr-o relație, dintr-o slujbă, fără să mai depindă de bunăvoința unui orar sau a unui șef. Nu întâmplător automobilul a fost emblema visului american și, în Europa de Est, simbolul concret al ieșirii din comunism. Mașina înseamnă: pot pleca.

Tocmai de aceea atrage atâtea taxe, restricții și campanii morale. Nu este o coincidență.

III. Ingineria descurajării

Dreapta nu se opune, în mod rezonabil, ideii că trenurile, tramvaiele, metrourile și autobuzele sunt utile. Sunt, evident, și un oraș sănătos are nevoie de ele. Se opune unui lucru mult mai precis: ideii că transportul public trebuie să devină singura opțiune dezirabilă, iar toate celelalte – mașina, motocicleta, naveta lungă pentru o casă cu grădină, libertatea de a pleca în weekend fără itinerar, trebuie scumpite, restricționate și moralizate până când renunți „voluntar” la ele.

Aceasta este ingineria modernă a controlului: nu ți se interzice nimic frontal, dar costul libertății crește an de an. Taxe pe carbon. Taxe de congestie. Zone cu trafic redus. „Cartiere fără mașini”. Locuri de parcare eliminate sistematic. Banda specială pentru autobuze. Permise eșalonate după vechimea automobilului. Bonusuri pentru cei care „aleg” bicicleta. Penalități pentru cei care nu „aleg” autobuzul. La capătul drumului, doar cei foarte bogați, care pot plăti orice taxă, și cei foarte săraci, care oricum nu aveau mașină, se mai mișcă liber. Restul, adică tocmai clasa de mijloc care a finanțat tot proiectul, învață să trăiască pe trasee aprobate.

Exemplele sunt sub ochii noștri. Parisul, sub Anne Hidalgo, a redus sistematic numărul locurilor de parcare și a interzis SUV-urile din anumite zone, prezentând operațiunea ca pe o victorie a binelui. Olanda, model invocat permanent, este de fapt un stat unde proprietatea privată asupra automobilului este descurajată sistematic prin fiscalitate, nu prin convingere.

În toate aceste cazuri, narațiunea este aceeași: nu te obligăm, te ajutăm să faci alegerea corectă. Numai că „alegerea corectă” este definită de altcineva, iar cea greșită devine, încet, imposibilă.

IV. Logica subiacentă: omul care nu știe ce e bun pentru el

Această logică nu este izolată la transport. O regăsești, identică, în multe alte domenii pe care stânga le revendică drept „bunuri comune”: educație, sănătate, locuire, energie, alimentație. De fiecare dată, premisa nemărturisită este aceeași: oamenii lăsați liberi vor face alegeri proaste, pentru ei, pentru planetă, pentru cei din jur, iar un strat de experți binevoitori, înarmați cu studii și statistici, trebuie să le corecteze deciziile prin stimulente, taxe, cote, reguli, „nudge-uri” și campanii de conștientizare.

Premisa este măgulitoare pentru cei care o emit și umilitoare pentru cei asupra cărora se aplică. Ea presupune că tu, cetățeanul obișnuit, nu ești suficient de inteligent ca să înțelegi consecințele propriilor acțiuni; că, lăsat să decizi singur, vei conduce prea mult, vei mânca prost, îți vei încălzi prea tare casa, îți vei trimite copilul la școala greșită, îți vei investi banii prost. Ai nevoie să fii ghidat. Și, dacă nu te lași ghidat, taxat.

Dreapta pleacă de la o premisă mai modestă și, paradoxal, mai respectuoasă față de individ: oamenii își cunosc, în general, viețile mai bine decât le cunosc funcționarii. Greșesc, desigur, uneori grav. Dar greșelile lor sunt ale lor, iar lecțiile învățate din ele sunt ale lor. Un stat care îți ia dreptul de a greși îți ia, în același pachet, dreptul de a învăța, de a te schimba și, în ultimă instanță, dreptul de a fi adult.

Această distincție, între un stat care îți garantează autonomia și un stat care ți-o administrează, este, probabil, linia de demarcație cea mai importantă din politica europeană contemporană. Iar transportul este unul dintre locurile unde se vede cel mai limpede de care parte stă fiecare.

V. Dimensiunea economică despre care nu se vorbește

Există apoi un strat economic pe care entuziasmul ideologic îl trece sub tăcere. Sistemele mari de transport public, ca orice infrastructură finanțată din impozite, sunt prin natura lor monopoluri politice. Cine controlează rețeaua controlează prețurile, traseele, prioritățile, contractele cu producătorii de tramvaie, autobuze electrice și sisteme de bilete inteligente. Banii curg, în flux constant, dinspre contribuabilul anonim spre un număr restrâns de furnizori protejați, adesea aceiași, peste decenii, indiferent de partidul aflat la putere.

Cetățeanul plătește de două ori: o dată prin impozit, a doua oară prin biletul subvenționat care i se vinde ca pe o favoare. Iar dacă serviciul este prost, scump, întârziat sau nesigur, nu are unde să meargă în altă parte, nu există un competitor căruia să i se adreseze. Piața privată, cu toate imperfecțiunile ei, are cel puțin disciplina concurenței și a falimentului. Birocrația transportului public nu falimentează niciodată; ea doar cere, anual, mai mulți bani și mai multe puteri, prezentând fiecare eșec ca pe un argument pentru o investiție mai mare.

VI. Argumentul climatic, privit cu sânge rece

Argumentul climatic, invocat ca trumf moral final, merită și el o analiză onestă. Nimeni rezonabil nu contestă că poluarea urbană este o problemă reală sau că emisiile contează. Întrebarea este dacă răspunsul corect este obligarea oamenilor să renunțe la mobilitate sau încurajarea inovației care să o facă mai curată.

O politică de mediu rațională ar paria pe motoare mai eficiente, combustibili alternativi, electrificare voluntară, soluții descentralizate, infrastructură mai bună. Nu ar transforma fiecare șofer într-un vinovat care trebuie să se răscumpere prin abonament la metrou și nu ar prezenta clasa de mijloc cu mașină de zece ani drept inamicul climei, în timp ce oligarhii cu jeturi private și politicienii cu cortegii blindate sunt scutiți de orice judecată morală.

Diferența dintre cele două abordări – inovație versus restricție – este diferența dintre a rezolva o problemă reală și a o folosi pentru a impune o anumită formă de viață celor care, altfel, nu ar fi ales-o niciodată.

VII. Dimensiunea de clasă care nu se rostește

Există în toată această dezbatere o dimensiune de clasă pe care stânga refuză categoric să o recunoască, deși a fost, istoric, terenul ei.

Politicile anti-automobil sunt, aproape întotdeauna, regresive. Profesionistul urban care locuiește în centru, lucrează la zece minute de casă și își comandă cumpărăturile online nu simte nicio durere când mașina personală devine prohibitivă. Pentru el, restricțiile sunt o validare morală gratuită. Cine plătește factura, în schimb, este muncitorul în construcții care face naveta de cincizeci de kilometri spre șantier, asistenta medicală care iese din tură la trei dimineața, familia tânără care s-a mutat la marginea orașului pentru că o casă în centru e imposibilă, micul antreprenor care își transportă marfa cu o dubă veche.

Pentru ei, mașina nu este un capriciu de stil de viață. Este instrumentul de muncă și pârghia mobilității sociale. Iar fiecare nouă taxă „verde” sau „de congestie” îi împinge un pas înapoi, în timp ce profesionistul de cartier face poze cu pista de biciclete nouă.

Este o ironie dureroasă faptul că un curent politic care pretinde că vorbește în numele celor mulți a ajuns să adopte cu entuziasm politici care lovesc tocmai în aceia.

VIII. Ce e cu adevărat în joc

În cele din urmă, întrebarea nu este „autobuz sau mașină”. Este o întrebare mult mai veche și mai serioasă: acceptăm ca fiecare alegere personală – unde locuiești, ce conduci, cât de departe muncești de casă, dacă pleci în concediu cu trenul sau pe autostradă, dacă îți duci copiii la școală cu mașina sau pe jos – să fie supusă unui calcul ideologic care decide pentru tine ce e „sustenabil”, „echitabil” sau „rezonabil”?

Dreapta răspunde simplu: aceste alegeri îți aparțin. Le faci cu banii tăi, cu timpul tău, cu riscurile tale și cu consecințele tale. Statul are rolul de a face posibilă această libertate, construind drumuri, garantând siguranță, aplicând reguli minimale și echitabile, nu de a o curatoria.

Stânga, oricât de blând își formulează poziția, spune altceva: aceste alegeri aparțin comunității. Adică, în practică, aparțin celor care vorbesc în numele comunității: planificatori, experți, comisari, primari progresiști, ONG-uri finanțate din bani publici, agenții de mediu. Iar limita acestei comunități, observată cu atenție, se extinde în fiecare an cu câteva străzi în plus.

De aici și suspiciunea, perfect legitimă și deloc paranoică, că entuziasmul instituțional pentru transportul „comun” nu este doar despre transport. Este despre un model de societate în care sfera privată se contractă, iar sfera deciziilor colective se extinde. Pas cu pas, kilometru cu kilometru, restricție cu restricție.

Iar la capătul acestui drum, ceea ce ne așteaptă nu este, probabil, distopia caricaturală pe care o anticipează cei mai pesimiști. Este ceva mai blând și, tocmai de aceea, mai greu de combătut: o societate în care libertatea formală există încă în texte, dar în practică s-a contractat până la dimensiunea unui card de transport, a unei aplicații de identitate digitală și a unei rute aprobate.

Este o lume în care nu ești oprit, ești doar descurajat. Nu ești supravegheat, ești doar „vizibil”. Nu ești limitat, ești doar „ghidat”.

Iar singura întrebare pe care merită să o punem, înainte ca toate aceste cuvinte blânde să devină ireversibile, este aceea cu care am început: cine decide cum, când și unde te miști?

Răspunsul la ea va spune, mai mult decât orice campanie electorală, în ce fel de țară vom trăi peste douăzeci de ani.

The claim in the title belongs to the progressive left, not to me.

I. A seemingly trivial question

There are few questions which, properly framed, reveal as much about a political philosophy as this one: who decides how, when, and where you move?

At first glance, the debate over public transport, “15-minute cities,” the taxation of the private automobile, and the “discouragement” of car commuting looks like a technical conversation: urban engineering, emissions, traffic flow, energy efficiency. In reality, it is one of the oldest political conversations there is, dressed up in modern clothes — the conversation about how much room for maneuver we are willing to surrender to authority over our daily lives.

And the answer that every transport policy quietly gives says more about a society than all the platforms of all its parties combined.

II. The car, the last fortress of private life

The contemporary left presents public transport as a civic virtue in itself — ecological, egalitarian, efficient, “smart.” The arguments are not false; they are selectively true. What is carefully omitted is that a system in which the citizen depends on schedules set by someone else, on routes drawn by planners, and on electronic cards that record every movement is, by its very nature, a system far easier to surveil, to shape, and, when needed, to punish than one in which a person picks up the keys and goes wherever he wants, whenever he wants, without asking anyone’s permission.

This is, above all else, an anthropological problem, not an engineering one. The personal automobile is not merely a means of transport. It is a piece of private property that travels with you. For millions of people in the middle and working class, it is the first and sometimes the only real form of autonomy they have ever known. Whole generations in the twentieth century discovered that they could leave a village, a neighborhood, a relationship, a job — without depending any longer on the goodwill of a timetable or a foreman. It is no accident that the automobile became the emblem of the American dream and, in Eastern Europe, the concrete symbol of the exit from communism. The car means: I can leave.

That is precisely why it attracts so many taxes, restrictions, and moral campaigns. It is not a coincidence.

III. The engineering of discouragement

The right does not, reasonably, oppose the idea that trains, trams, subways, and buses are useful. They obviously are, and a healthy city needs them. What it opposes is something far more specific: the idea that public transport must become the only desirable option, while every alternative — the car, the motorcycle, the long commute for the sake of a house with a garden, the freedom to leave for the weekend without an itinerary — must be made expensive, restricted, and morally suspect until you “voluntarily” give it up.

This is the modern engineering of control: nothing is forbidden head-on, but the cost of freedom climbs year by year. Carbon taxes. Congestion charges. Low-traffic zones. “Car-free neighborhoods.” Parking spaces systematically eliminated. Dedicated bus lanes. Permits tiered by the age of the vehicle. Bonuses for those who “choose” the bicycle. Penalties for those who do not “choose” the bus. At the end of the road, only the very rich, who can pay any tax, and the very poor, who never had a car to begin with, still move freely. Everyone else — that is, the very middle class that financed the whole project — learns to live along approved routes.

The examples are right in front of us. Paris, under Anne Hidalgo, has systematically reduced parking spaces and banned SUVs from certain areas, presenting the operation as a victory for the good. The Netherlands, the model perpetually invoked, is in fact a country where private ownership of the car is discouraged systematically through taxation, not persuasion.

In every one of these cases, the narrative is the same: we are not forcing you, we are helping you make the right choice. Only that the “right choice” is defined by someone else, and the wrong one slowly becomes impossible.

IV. The underlying logic: the man who does not know what is good for him

This logic is not confined to transport. You find it, identical, in many other domains the left claims as “common goods”: education, health, housing, energy, food. Each time, the unspoken premise is the same — people left free will make poor choices, for themselves, for the planet, for those around them, and a layer of well-meaning experts, armed with studies and statistics, must correct their decisions through incentives, taxes, quotas, rules, “nudges,” and awareness campaigns.

The premise is flattering to those who issue it and humiliating to those upon whom it is applied. It assumes that you, the ordinary citizen, are not intelligent enough to understand the consequences of your own actions; that, left to decide on your own, you will drive too much, eat badly, heat your home too much, send your child to the wrong school, invest your money poorly. You need to be guided. And, if you refuse to be guided, taxed.

The right starts from a more modest premise and, paradoxically, a more respectful one toward the individual: people generally know their own lives better than civil servants do. They make mistakes, of course — sometimes serious ones. But their mistakes are theirs, and the lessons drawn from them are theirs too. A state that takes away your right to err takes from you, in the same package, the right to learn, to change, and ultimately the right to be an adult.

This distinction — between a state that guarantees your autonomy and a state that administers it — is probably the most important dividing line in contemporary European politics. And transport is one of the places where you can see most clearly which side each party stands on.

V. The economic dimension nobody talks about

There is, then, an economic layer that ideological enthusiasm passes over in silence. Large public transport systems, like any infrastructure financed from taxes, are by their very nature political monopolies. Whoever controls the network controls prices, routes, priorities, contracts with the manufacturers of trams, electric buses, and smart ticketing systems. The money flows, in a steady stream, from the anonymous taxpayer to a small number of protected suppliers — often the same ones, decade after decade, regardless of which party holds power.

The citizen pays twice: once through taxes, a second time through the subsidized ticket sold to him as a favor. And if the service is bad, expensive, late, or unsafe, he has nowhere else to go — there is no competitor he can turn to. The private market, with all its imperfections, has at least the discipline of competition and bankruptcy. The bureaucracy of public transport never goes bankrupt; it merely demands, year after year, more money and more powers, presenting every failure as an argument for a larger investment.

VI. The climate argument, examined coolly

The climate argument, deployed as the final moral trump card, also deserves an honest analysis. No reasonable person disputes that urban pollution is a real problem or that emissions matter. The question is whether the correct response is to force people to give up mobility, or to encourage the innovation that makes it cleaner.

A rational environmental policy would bet on more efficient engines, alternative fuels, voluntary electrification, decentralized solutions, better infrastructure. It would not turn every driver into a sinner who must atone through a metro pass, and it would not cast the middle-class family with a ten-year-old car as the enemy of the climate, while oligarchs in private jets and politicians in armored motorcades are exempt from any moral judgment whatsoever.

The difference between the two approaches — innovation versus restriction — is the difference between solving a real problem and using it to impose a particular way of life on those who, otherwise, would never have chosen it.

VII. The class dimension that goes unspoken

There is, throughout this debate, a class dimension which the left categorically refuses to acknowledge — even though, historically, this was its terrain.

Anti-car policies are almost always regressive. The urban professional who lives in the center, works ten minutes from home, and orders his groceries online feels no pain when the personal automobile becomes prohibitive. For him, the restrictions are a free moral validation. The one who pays the bill, by contrast, is the construction worker who commutes fifty kilometers to the site, the nurse coming off shift at three in the morning, the young family that moved to the edge of town because a house in the center is impossible, the small entrepreneur hauling his stock in an aging van.

For them, the car is not a lifestyle whim. It is a working tool and the lever of social mobility. And every new “green” or “congestion” tax pushes them one step backward, while the neighborhood professional snaps photos of the new bike lane.

There is a painful irony in the fact that a political current which claims to speak for the many has come to embrace, with such enthusiasm, policies that strike precisely at them.

VIII. What is really at stake

In the end, the question is not “bus or car.” It is a much older and more serious question: do we accept that every personal choice — where you live, what you drive, how far from home you work, whether you take the train or the open road on holiday, whether you take your children to school by car or on foot — should be subject to an ideological calculation that decides for you what is “sustainable,” “equitable,” or “reasonable”?

The right answers simply: those choices are yours. You make them with your money, your time, your risks, and your consequences. The role of the state is to make this freedom possible — by building roads, guaranteeing safety, and applying minimal and equitable rules — not to curate it.

The left, however gently it phrases its position, says something else: those choices belong to the community. That is, in practice, they belong to those who speak in the name of the community — planners, experts, commissioners, progressive mayors, NGOs financed with public money, environmental agencies. And the boundary of that community, observed carefully, expands every year by a few more streets.

Hence the suspicion — perfectly legitimate and not at all paranoid — that the institutional enthusiasm for “common” transport is not only about transport. It is about a model of society in which the private sphere contracts and the sphere of collective decisions expands. Step by step, kilometer by kilometer, restriction by restriction.

And what awaits us at the end of this road is probably not the cartoonish dystopia anticipated by the most pessimistic. It is something gentler — and, precisely for that reason, harder to fight: a society in which formal freedom still exists in the texts, but in practice has shrunk to the size of a transit card, a digital identity app, and an approved route.

It is a world in which you are not stopped, you are merely discouraged. You are not surveilled, you are merely “visible.” You are not restricted, you are merely “guided.”

And the only question worth asking, before all these gentle words become irreversible, is the one we began with: who decides how, when, and where you move?

The answer to it will tell us, more than any electoral campaign, what kind of country we will be living in twenty years from now.

Greșeala fundamentală în dezbaterea din prezent este că tratăm manipularea algoritmică ca pe o problemă de conținut, când de fapt este o problemă de arhitectură. Nu este vorba despre ce se spune pe rețelele sociale, ci despre cum este distribuit, amplificat și personalizat ce se spune.

Această distincție este esențială. Libertatea de exprimare protejează dreptul de a spune lucruri ofensatoare, nepopulare. Într-un regim cu adevărat liberal, poți promova teorii conspiraționiste absurde și idei care să provoace indignare. Răspunsul la această formă de comunicare este mai multă comunicare, nu cenzura - aceasta e doctrina clasică.

Dar algoritmii nu protejează comunicarea, ci o transformă. Ei iau o postare cu 10 vizualizări organice și o amplifică la 10 milioane. Iau o opinie marginală și o fac să pară majoritară. Iau un dezacord minor și îl polarizează până la ură viscerală. Algoritmii nu moderează, ci manipulează.

Problema nu este că există oameni care cred în teoria Pământului plat. Problema este că algoritmii îi conectează pe toți într-o comunitate coezivă, le servesc progresiv conținut mai extrem și transformă o curiozitate în identitate tribală. Conținutul poate fi complet legal și chiar protejat constituțional. Arhitectura este ceea ce creează patologia.

Pentru a combate manipularea fără a deveni cenzori, trebuie să înțelegem mecanic exact cum funcționează:

1. Ți se captează atenția prin optimizare neurochimică

Algoritmii nu optimizează pentru adevăr, utilitate sau deliberare democratică sănătoasă. Optimizează pentru engagement - clicks, shares, time spent, comentarii. Aceste metrici sunt proxy pentru activare neurochimică: dopamină, cortizol, oxitocină.

Conținutul care generează engagement maxim are caracteristici predictibile:

• Provocarea morală: indignarea activează împărtășirea (share-ul) mai mult decât orice altă emoție

• Simplificarea tribală: noi vs ei, bine vs rău, fără nuanță

• Violarea așteptărilor: șocant, scandalos, contraintuitiv

• Validarea identității: confirmi că ai dreptate, că tribul tău e superior

Problema nu este că oamenii produc astfel de conținut - au făcut-o întotdeauna. Problema este că algoritmii îl selectează preferențial pentru distribuire masivă deoarece generează cele mai multe clicks.

Un editorial nuanțat de 2000 de cuvinte? 100 de views. Un meme furios sau o știre falsă? 1 milion. Algoritmul „vede” că al doilea funcționează și îl amplifică. Nu „judecă” după conținut și calitatea lui, ci „judecă” după performanța neurochimică.

2. Se creează bule prin filtrare colaborativă

Tu nu vezi ce văd alții. Fiecare utilizator primește un feed personalizat bazat pe ce a funcționat anterior pentru el și pentru oameni similari. Procesul:

• Algoritmul observă că reacționezi la conținut despre taxe mărite

• Te grupează cu alții care reacționează similar

• Începe să-ți servească conținut care a funcționat pentru acel grup

• Tu reacționezi, confirmând modelul

• Algoritmul devii mai încrezător, servește conținut mai specific

• Ciclul se adâncește

Rezultatul este crearea unor realități personalizate la scară industrială. Nu doar echo chambers organice, ci bule fabricate algoritmic ca să maximizeze engagement-ul fiecărei cohorte.

Cineva care a dat click pe un articol despre imigrație va începe să primească progresiv conținut mai extremist pe această temă, nu pentru că există o conspirație, ci pentru că extremismul generează engagement mai mare în cohorta sa.

3. Weaponizarea psihologiei sociale

Algoritmii exploatează vulnerabilități fundamentale ale cogniției umane:

- validare socială artificială - sistemul arată că „10.000 de oameni au share-uit asta” creând impresia de consens. Dar acei 10.000 au fost selectați algoritmic din 3 miliarde de utilizatori. Nu reprezintă nimic despre popularitatea reală, doar că algoritmul a găsit o cohortă care răspunde.

- urgență fabricată - notificările constante creează stări de alertă cronică și e design deliberat pentru a capta atenția.

- validare intermitentă - ca la slot machines, reward-urile (likes, shares) vin impredictibil, creând dependență. Nu e deloc întâmplător, ci e inginerie socială de adicție.

- comparație socială - feed-ul îți arată constant viețile curate ale altora, declanșând anxietate și invidie. Sistemul știe că emotional aroused users = more engagement.

Fact-checking-ul presupune că problema este informația falsă. Pe lângă problema de a determina cine poate spune că o informație este falsă sau nu, avem și următoarele probleme:

1. dezinformarea călătorește pe jumătate din glob înaintea ca adevărul să-și pună pantofii, iar când apare fact-check-ul, narrativul e deja cimentat

2. fact-checking-ul poate întări convingerile false prin provocarea identității tribale: „elitele încearcă să ne cenzureze” (ceea ce poate fi adevărat, dar cine mai poate determina asta?)

3. produci fact-check-uri manual în timp ce dezinformarea se produce la scară industrială, amplificată algoritmic

4. majoritatea manipulării nu cuprinde minciuni verificabile. E selecție, context, framing, emoționalizare. Cum fact-check-uiești un titlu tehnic adevărat, dar care manipulează pe cei care nici măcar nu apasă pe link pentru a citi conținutul, adică e profund misleading?

Companiile angajează armate de moderatori care șterg conținut pe care-l consideră problematic, dar:

1. scalarea e imposibilă - 500 de ore de video pe minut pe YouTube fac moderarea umana imposibilă

2. AI de moderare e limitată - sistemele automate caută keywords, patterns, pe când manipulatorii sofisticați folosesc dog whistles, memes, coduri

3. arbitrajul e imposibil - cine decide ce e „misinformation”? Pe subiecte polarizate, fiecare tabără vede fact-check-ul celeilalte ca pe cenzură politică (ceea ce nici nu este exclus să fie până la urmă)

4. nu rezolvă arhitectura - poți șterge postarea, dar algoritmul care a amplificat-o rămâne neschimbat, gata să amplifice următoarea postare

Companiile tech fac moderare suficientă pentru a evita răspunderea publică, dar nu fac suficient pentru a rezolva problema. E „teatru de securitate”, adică aparența protecției fără protecție reală.

De ce? Pentru că problema fundamentală e modelul lor de business. Engagement-based advertising necesită optimizarea pentru click-uri. Conținutul polarizator generează cele mai multe click-uri. Moderarea reală ar submina profitabilitatea.

DSA nu atinge modelul de afaceri bazat pe publicitate comportamentală care necesită maximizarea angajamentului, nu impune separarea între serviciul de networking social și algoritmul de curare care îl manipulează, nu forțează interoperabilitatea care ar permite competiție reală între abordări diferite de distribuire a conținutului, nu limitează concentrarea puterii care face ca aceste companii să poată absorbi orice costuri de conformitate legislativă ca simple cheltuieli de operare.

Trebuie să distingem între două concepții ale libertății:

- libertatea negativă care presupune absența interferenței, în sensul că statul nu te oprește să vorbești. Aceasta e libertatea constituțional protejată.

- libertatea pozitivă care presupune capacitatea efectivă de a fi auzit și de a participa în spațiul public. Nu doar că nu ești cenzurat, ci ai posibilitatea reală de a contribui la conversația publică.

Problema cu rețelele sociale algoritmice este că protejează libertatea negativă, dar subminează libertatea pozitivă: poți tehnic să postezi orice (libertate negativă), dar algoritmul decide dacă cineva va vedea (lipsa libertății pozitive)

Un utilizator cu 100 de followers care scrie o analiză nuanțată are libertatea negativă să o publice. Dar algoritmul o îngroapă. Un influencer cu 1 milion care postează un meme primește amplificare masivă. Ambii au aceeași „libertate de exprimare” formal, dar puterea lor discursivă e absurd de diferită.

O problemă și mai mare e aceea că algoritmii nu doar filtrează pasiv, ci modelează activ ce tip de comunicare devine vizibilă. Dacă analize nuanțate nu sunt niciodată amplificate, oamenii învață să nu le mai producă. Dacă meme-urile furioase primesc amplificare masivă, producția se deplasează în acea direcție.

Rezultatul: libertate de exprimare formală cu uniformitate discursivă crescândă la tipuri de conținut optimizate pentru algoritmi.

Vestea bună e că există soluții care nu necesită arbitraj de conținut.

1. Transparența algoritmică obligatorie

Nu pot exista secrete comerciale când algoritmii modelează spațiul public, iar aici discutăm despre 3 tipuri de transparență:

- transparența individuală: Fiecare utilizator poate vedea de ce i se arată ce i se arată. „Acest post apare în feed-ul tău pentru că ai dat like la X, Y, Z și utilizatori similari au reacționat la asta.”. Nu e suficient un răspuns vag, ci explicația trebuie să fie suficient de specifică pentru ca utilizatorul să o poată înțelege și contesta.

- transparența agregată: Cercetători independenți trebuie să poată audita cum funcționează algoritmul la nivel de sistem. Ce tipuri de conținut amplifică? Care cohorte primesc ce? Ce bias-uri sunt incorporate?

- transparența manipulării: Platformele trebuie să dezvăluie când conținutul e parte a unei campanii coordonate (cum a fost în cazul atacului asupra mea), când conturile sunt în mod suspect active pe un anumit tip de conținut, când pattern-urile sugerează manipulare.

Critica adusă transparenței ar fi faptul că dezvăluirea algoritmilor ar permite gamificarea, adică manipularea lor de către utilizatori (cam cum am observat că se întâmplă pe TikTok, când se dezvăluie că săptămâna aceasta vor fi promovate mai degrabă postările care conțin o anumită melodie). Cu toate acestea, trebuie să fim conștienți că algoritmii sunt deja gamificați masiv, iar transparența ar proteja și utilizatorii, care ar cunoaște aceste lucruri, nu doar manipulatorii, cum se întâmplă în prezent.

2. Separarea amplificării de monetizare

Business model-ul actual este acesta: compania profită când te ține engaged, deci optimizează pentru engagement. Soluția ar fi separarea celor care amplifică de cei care monetizează. Adică un business model alternativ în care utilizatorii plătesc subscripție pentru acces. Platforma e incentivată să maximizeze satisfacția pe termen lung, nu engagement-ul pe termen scurt. Nu mai e conflict între interesul utilizatorului (informație de calitate) și interesul platformei (clicks maxime).

Critica ar proveni de la cei care vor spune că astfel sunt excluși cei care nu pot plăti. Cu toate acestea, interesul public ar justifica un stat care să ofere abonamente pe modelul bibliotecilor publice. Infrastructura digitală vitală pentru democrație nu poate depinde de advertising-ul manipulativ.

3. Interoperabilitatea forțată și feed-uri multiple

Problema pe care o avem e că suntem închiși în algoritmi proprietari. Dacă nu-ți place feed-ul Facebook, singura opțiune e să pleci complet. Soluția ar fi ca platformele să fie forțate să permită feed-uri alternative. Poți folosi algoritmi alternativi, create de terți, pentru a cura același conținut. La fel cum nu ești forțat să folosești interfața email-ului Yahoo pentru a citi email-uri Yahoo, ci poți folosi orice client de e-mail, același principiu să fie și pentru social media.

În acest fel ai avea competiție între algoritmii de curare creați de diverse entități, nu între network effects. Dacă algoritmul Facebook te polarizează, poți folosi un algoritm alternativ care prioritizează diversitate epistemică, pe același conținut de bază.

4. Controale granulare aparținând utilizatorilor (user-side)

Utilizatorii trebuie să poată controla parametrii algoritmului, nu doar să-l accepte ca black box:

- vreau să văd X% din opinii contrare opiniilor mele

- penalizează conținut emotional intens, prioritizează analiza nuanțată

- arată-mi random sampling din tot network-ul, nu doar optimizat pentru mine

- limitează amplificarea virală - nu vreau să văd nimic share-uit de mai mult de 1000 ori

Sunt configurații simple pe care platformele refuză să le ofere, pentru că reduc engagement-ul. Dar dacă utilizatorii controlează parametrii, manipularea devine mult mai dificilă.

5. Viralizarea să fie limitată

Știu că e contraintuitiv, dar viralizarea conținutului e un bug, nu un feature. Distribuția exponențială de conținut fără verificare e rețeta pentru manipulare.

Ce am putea face?

- am putea avea cooling off periods, adică postările să nu poată deveni virale instant, ci cu delay de ore sau zile în care pot fi evaluate și contextualizate

- am putea avea prompts de reflecție, de genul “ești sigur că vrei să share-uiești asta? ai citit articolul sau doar titlul?”

- am putea avea limitări de amplificare, adică o postare nu poate fi share-uită mai mult de X ori până nu trece de un review uman sau de o limită de timp, asta încetinind fabricarea consensului artificial

Criticii ar putea susține că asta ar înceti distribuirea unei informații importante sau chiar urgente. Dacă informația ar fi vitală pentru tine, atunci ar fi preluată și de alte surse, cum ar fi mass-media tradițională, deci viteza extremă avantajează manipularea, nu informarea.

6. Diversitate algoritmică obligatorie

Platformele trebuie aleatoriu să injecteze diversitate de informații în feed:

• X% din feed-ul tău e random sampling din opinii contrare bulei tale

• Y% e conținut nepopular dar de calitate înaltă (judecată de metrici non-engagement)

• Z% din feed-ul tău e în directă contradicție cu pattern-urile tale de consum de conținut

Adică să te oblige la diversificarea conținutului la care ești expus. Nu ești obligat să-l citești, îl poți ignora, dar măcar să ai acces la el. De exemplu, in mass-media tradițională dacă prezinți o perspectivă, ar trebui să oferi și perspectiva contrara (a se vedea dreptul la replică). Acesta ar fi echivalentul algoritmic.

În același timp trebuie să fim onești și să recunoaștem că va exista întotdeauna un conflict între curarea necesară pentru un spațiu public funcțional de comunicare și libertatea de exprimare neîngrădită. Nu există soluție perfectă. Există doar compromisuri mai bine sau mai prost gestionate.

A fost experimentată varianta libertății absolute cu 4chan, o platformă complet nemoderată, iar rezultatul a fost faptul că a fost amplificat conținutul toxic, utilizatorii raționali și echilibrați au plecat, rămânând numai extremismul.

Este experimentată și curarea totală, adică zero „libertate” în statele în care cenzura pe social media este masivă și unde avem conformism, imposibilitatea exprimării de critici, opresiune. Adică securitate informațională pe costul libertății.

Democrațiile liberale trebuie să găsească zona de centru: suficientă integritate epistemică pentru funcționalitate democratică, suficientă libertate pentru disidență și pluralism.

Problema actuală nu e că am ales un compromis greșit. E că nu am ales deloc conștient. Am lăsat corporațiile private să decidă arhitectura spațiului public după criterii de profitabilitate, nu de interes democratic.

DSA creează aparența controlului democratic asupra platformelor digitale, generează volumul impresionant de rapoarte și audituri care sugerează supraveghere serioasă, dar lasă neatinsă concentrarea privată de putere algoritmică și modelul economic care face ca manipularea la scară industrială să fie nu doar posibilă, ci inevitabilă și profitabilă. Este o micro-reglementare procedurală care evită confruntarea cu realitatea că nu poți domestici sisteme optimizate fundamental pentru exploatarea psihologiei umane prin simpla obligație de a documenta această exploatare într-un raport anual.

Este ca și cum ai încerca să limitezi puterea unui monarh absolut prin obligarea lui să țină înregistrări detaliate ale deciziilor regale și să permită inspectori să observe procesul decizional, fără a introduce niciodată separarea puterilor, fără a crea un parlament care să poată contesta autoritatea regală, fără a fragmenta concentrarea absolută de putere executivă, legislativă și judiciară în mâinile unei singure persoane. Monarhul va ține registre impecabile, va permite observatori în sala tronului, va publica rapoarte anuale despre starea regatului, dar va rămâne în continuare singurul deținător al puterii supreme.

Poate problema fundamentală e că tratăm platformele sociale ca bunuri private, când, de fapt, sunt infrastructură publică. Spațiul public digital e la fel de esențial pentru democrație ca drumurile publice, rețelele electrice, sistemele de apă. Nu ar trebui privatizat și operaționalizat exclusiv pentru profit.

Orice soluție naște întrebarea: Cine decide parametrii algoritmilor? Cine stabilește ce înseamnă „dezinformarea”? Cine definește „conținutul de calitate”?

Dacă răspunsul e „corporațiile tech”, avem status quo-ul. Dacă răspunsul e „guvernul”, riscăm cenzură de stat. Dacă răspunsul e „experții”, riscăm technocrație nelegitimă. Dacă răspunsul e „utilizatorii individuali”, riscăm haos și manipulare continuă.

Poate răspunsul e stratificat și pluralist:

• Nivel constituțional, adică limite fundamentale cu privire la ceea ce le este interzis algoritmilor (ex: nu pot deliberat polariza pentru profit), care să fie stabilite democratic, cu protecții de rang constituțional

• Nivel instituțional, adică existența unor organisme independente multi-stakeholder care să seteze standardele generale ale industriei

• Nivel individual, adică utilizatorii să controleze parametrii în cadrul constrângerilor de mai sus și pe modelele deja expuse anterior

Orice spațiu e deja „reglementat” - de algoritmi, de business models, de arhitectură tehnică. Nu există neutralitate. Întrebarea nu e „reglementare sau libertate”, ci „reglementare pentru profitul corporatist sau reglementare pentru interesul democratic”.

Libertatea de exprimare nu înseamnă că algoritmii trebuie să aibă libertatea de a manipula conținutul după bunul plac.

Provocarea democrațiilor liberale e să construiască arhitecturi digitale care:

- protejează dreptul de a spune orice (conținut)

- dar limitează puterea de amplificare manipulativă (distribuire)

- fără a crea instrumente care pot fi ușor transformat în cenzură

E un echilibru periculos. Dar alternativa, adică cedarea spațiului public algoritmilor optimizați doar pentru profit, garantează moartea lentă a democrației liberale.

English translation

The idea for this analysis came about as a result of being targeted by a coordinated attack campaign on social media platforms, carried out through an organised network of so-called independent “press” accounts. At the beginning of March 2026, there was a single defamatory article distributed by one of these accounts on social media and the impact was probably around 500 users who viewed the content, insignificant enough not to trigger a reaction from me, but I monitored the situation. After 3 weeks, however, the coordinated operation was launched through this network, and the result is that false information has penetrated into almost all bubbles artificially, reaching hundreds of thousands or even millions of users.

The fundamental mistake in today’s debate is that we treat algorithmic manipulation as a content problem, when in fact it is an architecture problem. It is not about what is said on social networks, but about how what is said is distributed, amplified and personalized.

This distinction is essential. Freedom of speech protects the right to say offensive, unpopular things. In a truly liberal regime, you can promote absurd conspiracy theories and ideas that provoke outrage. The response to this form of communication is more communication, not censorship - this is the classical doctrine.

But algorithms do not protect communication, they transform it. They take a post with 10 organic views and amplify it to 10 million. They take a marginal opinion and make it appear mainstream. They take minor disagreement and polarize it into visceral hatred. Algorithms do not moderate, they manipulate.

The problem is not that there are people who believe in the flat Earth theory. The problem is that algorithms connect them all into a cohesive community, progressively serve them increasingly extreme content and transform curiosity into tribal identity. The content can be completely legal and even constitutionally protected. Architecture is what creates pathology.

To combat manipulation without becoming censors, we need to understand exactly how it works mechanically:

1. Your attention is captured through neurochemical optimization

Algorithms do not optimize for truth, usefulness or healthy democratic deliberation. They optimize for engagement - clicks, shares, time spent, comments. These metrics are proxies for neurochemical activation: dopamine, cortisol, oxytocin.

Content that generates maximum engagement has predictable characteristics:

• Moral provocation: outrage triggers sharing more than any other emotion

• Tribal simplification: us vs them, good vs evil, without nuance

• Violation of expectations: shocking, scandalous, counterintuitive

• Identity validation: you are right, your tribe is superior

The problem is not that people produce such content - they always have. The problem is that algorithms selectively choose it for massive distribution because it generates the most clicks.

A nuanced editorial of 2000 words? 100 views. An angry meme or a false story? 1 million. The algorithm “sees” that the second works and amplifies it. It does not “judge” by content and its quality, but “judges” by neurochemical performance.

2. Bubbles are created through collaborative filtering

You do not see what others see. Each user receives a personalized feed based on what has worked before for them and for people similar to them. The process:

• The algorithm observes that you react to content about increased taxes

• It groups you with others who react similarly

• It begins to serve you content that has worked for that group

• You react, confirming the model

• The algorithm becomes more confident, serves more specific content

• The cycle deepens

The result is the creation of personalized realities at industrial scale. Not just organic echo chambers, but bubbles manufactured algorithmically to maximize engagement for each cohort.

Someone who clicked on an article about immigration will begin to receive progressively more extremist content on this topic, not because there is a conspiracy, but because extremism generates greater engagement in their cohort.

3. Weaponization of social psychology

Algorithms exploit fundamental vulnerabilities of human cognition:

• Artificial social validation - the system shows that “10,000 people shared this” creating the impression of consensus. But those 10,000 were algorithmically selected from 3 billion users. They represent nothing about real popularity, just that the algorithm found a cohort that responds.

• Fabricated urgency - constant notifications create chronic alert states and it is deliberate design to capture attention.

• Intermittent validation - like slot machines, rewards (likes, shares) come unpredictably, creating addiction. It is not at all accidental, but social engineering of addiction.

• Social comparison - your feed constantly shows you the curated lives of others, triggering anxiety and envy. The system knows that emotionally aroused users = more engagement.

Fact-checking assumes the problem is false information. Besides the problem of determining who can say information is false or not, we also have the following problems:

• Misinformation travels halfway around the world before truth puts its boots on, and when fact-checking appears, the narrative is already cemented

• Fact-checking can reinforce false beliefs through tribal identity provocation: “the elites are trying to censor us” (which may be true, but who can determine that anymore?)

• You produce fact-checks manually while misinformation is produced at industrial scale, amplified algorithmically

• Most manipulation does not include verifiable lies. It is selection, context, framing, emotionalization. How do you fact-check a technically true headline that manipulates those who don’t even click to read the content, i.e., is profoundly misleading?

Companies hire armies of moderators who delete content they consider problematic, but:

• Scaling is impossible - 500 hours of video per minute on YouTube make human moderation impossible

• AI moderation is limited - automated systems look for keywords, patterns, while sophisticated manipulators use dog whistles, memes, codes

• Arbitration is impossible - who decides what is “misinformation”? On polarized topics, each side sees the other’s fact-checking as political censorship (which is not excluded to be ultimately true)

• It does not solve architecture - you can delete the post, but the algorithm that amplified it remains unchanged, ready to amplify the next post

Tech companies do enough moderation to avoid public accountability, but not enough to solve the problem. It is “security theater”, that is the appearance of protection without real protection.

Why? Because the fundamental problem is their business model. Engagement-based advertising requires optimization for clicks. Polarizing content generates the most clicks. Real moderation would undermine profitability.

The DSA does not touch the advertising-based business model that requires engagement maximization, does not force separation between the social networking service and the content curation algorithm that manipulates it, does not force interoperability that would allow real competition between different content distribution approaches, does not limit the concentration of power that makes these companies able to absorb any compliance costs as simple operating expenses.

We must distinguish between two concepts of freedom:

• Negative freedom which presumes the absence of interference, in the sense that the state does not stop you from speaking. This is the constitutionally protected freedom.

• Positive freedom which presumes the actual ability to be heard and to participate in the public space. Not only are you not censored, but you have the real possibility to contribute to the public conversation.

The problem with algorithmic social networks is that they protect negative freedom, but undermine positive freedom: you can technically post anything (negative freedom), but the algorithm decides if anyone will see it (lack of positive freedom)

A user with 100 followers who writes a nuanced analysis has the negative freedom to post it. But the algorithm buries it. An influencer with 1 million who posts a meme gets massive amplification. Both have the same “freedom of speech” formally, but their discursive power is absurdly different.

An even bigger problem is that algorithms do not just filter passively, but actively shape what type of communication becomes visible. If nuanced analyses are never amplified, people learn to stop producing them. If angry memes get massive amplification, production shifts in that direction.

Result: formal freedom of expression with increasing discursive uniformity to the types of content optimized for algorithms.

The good news is that there are solutions that do not require content arbitration.

1. Mandatory algorithmic transparency

There can be no trade secrets when algorithms shape the public space, and here we are discussing three types of transparency:

• Individual transparency: Each user can see why they are shown what they are shown. “This post appears in your feed because you liked X, Y, Z and similar users reacted to that.” A vague answer is not enough, the explanation must be specific enough for the user to understand and contest it.

• Aggregate transparency: Independent researchers must be able to audit how the algorithm works at a system level. What types of content does it amplify? Which cohorts receive what? What biases are incorporated?

• Manipulation transparency: Platforms must disclose when content is part of a coordinated campaign (as it was in the attack on me), when accounts are suspiciously active on a certain type of content, when patterns suggest manipulation.

The criticism of transparency would be that revealing algorithms would allow gamification, i.e., manipulation of them by users (much like what we’ve observed happening on TikTok, when it’s revealed that this week posts with a certain song are more likely to be promoted). Nevertheless, we must be aware that algorithms are already massively gamed, and transparency would protect users too, who would know these things, not just manipulators, as is currently the case.

2. Separation of amplification from monetization

The current business model is this: the company profits when you are engaged, so it optimizes for engagement. The solution would be to separate those who amplify from those who monetize. That is an alternative business model in which users pay a subscription for access. The platform is incentivized to maximize long-term satisfaction, not short-term engagement. There is no longer a conflict between the user’s interest (quality information) and the platform’s interest (maximum clicks).

Criticism would come from those who will say this excludes those who cannot pay. However, the public interest would justify a state offering subscriptions on the model of public libraries. Digital infrastructure vital to democracy cannot depend on manipulative advertising.

3. Forced interoperability and multiple feeds

The problem we have is that we are locked into proprietary algorithms. If you don’t like Facebook’s feed, the only option is to leave completely. The solution would be for platforms to be forced to allow alternative feeds. You can use alternative algorithms, created by third parties, to curate the same content. Just as you are not forced to use Yahoo’s email interface to read Yahoo emails, but can use any email client, the same principle should apply to social media.

This way you would have competition between content curation algorithms created by various entities, not between network effects. If Facebook’s algorithm polarizes you, you can use an alternative algorithm that prioritizes epistemic diversity, on the same basic content.

4. Granular controls belonging to users (user-side)

Users must be able to control algorithm parameters, not just accept it as a black box:

• I want to see X% of opinions contrary to my own

• penalize emotionally intense content, prioritize nuanced analysis

• show me random sampling from the entire network, not just optimized for me

• limit viral amplification - I don’t want to see anything shared more than 1000 times

These are simple configurations that platforms refuse to offer, because they reduce engagement. But if users control the parameters, manipulation becomes much more difficult.

5. Viralization should be limited

I know it is counterintuitive, but content viralization is a bug, not a feature. Exponential distribution of unverified content is the recipe for manipulation.

What could we do?

• We could have cooling off periods, that is, posts cannot become viral instantly, but with a delay of hours or days in which they can be evaluated and contextualized

• We could have prompts for reflection, like “are you sure you want to share this? did you read the article or just the headline?”

• We could have amplification limits, that is, a post cannot be shared more than X times until it passes a human review or a time limit, slowing down the fabrication of artificial consensus

Critics could argue that this would slow the distribution of important or even urgent information. If the information were vital to you, it would be picked up by other sources, such as traditional media, so extreme speed favors manipulation, not information.

6. Mandatory algorithmic diversity

Platforms must randomly inject information diversity into the feed:

• X% of your feed is random sampling from opinions contrary to your bubble

• Y% is unpopular but high-quality content (judged by non-engagement metrics)

• Z% of your feed is in direct contradiction to your content consumption patterns

That is, to force you to diversify the content you are exposed to. You are not required to read it, you can ignore it, but at least have access to it. For example, in traditional media, if you present one perspective, you should also provide the contrary perspective (see the right of reply). This would be the algorithmic equivalent.

At the same time, we must be honest and recognize that there will always be a conflict between the curation necessary for a functional public communication space and unrestricted freedom of speech. There is no perfect solution. There are only compromises better or worse managed.

The variant of absolute freedom has been experimented with 4chan, a completely unmoderated platform, and the result was that toxic content was amplified, rational and balanced users left, only extremism remained.

Complete curation, that is zero “freedom” is also being experimented with in states where social media censorship is massive and where we have conformism, impossibility of expressing criticism, oppression. That is information security at the cost of freedom.

Liberal democracies must find the middle ground: enough epistemic integrity for democratic functionality, enough freedom for dissent and pluralism.

The current problem is not that we chose a wrong compromise. It is that we did not choose consciously at all. We let private corporations decide the architecture of public space according to profitability criteria, not democratic interest.

The DSA creates the appearance of democratic control over digital platforms, generates impressive volumes of reports and audits suggesting serious oversight, but leaves untouched the private concentration of algorithmic power and the economic model that makes large-scale manipulation not just possible, but inevitable and profitable. It is a procedural micro-regulation that avoids confronting the reality that you cannot domesticate systems fundamentally optimized for exploiting human psychology by simply requiring documentation of this exploitation in an annual report.

It is as if you tried to limit the power of an absolute monarch by requiring him to keep detailed records of royal decisions and allow inspectors to observe the decision-making process, without ever introducing separation of powers, without creating a parliament that can challenge royal authority, without fragmenting the absolute concentration of executive, legislative and judicial power in the hands of one person. The monarch will keep impeccable records, allow observers in the throne room, publish annual reports on the state of the kingdom, but will remain the sole holder of supreme power.

Maybe the fundamental problem is that we treat social platforms as private goods, when in fact they are public infrastructure. The digital public space is as essential to democracy as public roads, electrical networks, water systems. It should not be privatized and operated exclusively for profit.

Any solution raises the question: Who decides the algorithm parameters?

Who establishes what “misinformation” means? Who defines “quality content”?

If the answer is “tech corporations”, we have the status quo. If the answer is “government”, we risk state censorship. If the answer is “experts”, we risk illegitimate technocracy. If the answer is “individual users”, we risk chaos and continued manipulation.

Maybe the answer is stratified and pluralistic:

• Constitutional level, that is fundamental limits on what algorithms are prohibited from doing (ex: they cannot deliberately polarize for profit), which should be set democratically, with constitutional protections

• Institutional level, that is the existence of independent multi-stakeholder bodies that set general industry standards

• Individual level, that is users control parameters within the constraints of the above and on the models already exposed earlier

Any space is already “regulated” - by algorithms, by business models, by technical architecture. There is no neutrality. The question is not “regulation or freedom”, but “regulation for corporate profit or regulation for democratic interest”.

Freedom of expression does not mean that algorithms have the freedom to manipulate content at will.

The challenge for liberal democracies is to build digital architectures that:

• Protect the right to say anything (content)

• But limit the power of manipulative amplification (distribution)

• Without creating tools that can easily be transformed into censorship

It is a dangerous balance. But the alternative, surrendering public space to algorithms optimized only for profit, guarantees the slow death of liberal democracy.

Leave a comment

Subscribe now

If you visit freedom.gov right now — and I encourage you to — you will find no content, no VPN toggle, no catalogue of banned tweets. What you will find is a ghostly horse, a logo hovering over the planet, and a sentence that reads: "Information is power. Reclaim your human right to free expression. Get ready."

Get ready. For what, exactly?

I want to suggest that what we should get ready for is not a new website. What we should get ready for is the most consequential philosophical collision of the decade — one dressed up as a trade dispute, disguised as a tech policy disagreement, but which is, at its core, the oldest question in political philosophy: Who decides what you are allowed to say, and on what authority?

I. Two Freedoms Walk Into a Server Room

Let me frame this simply.

The European Union, through the Digital Services Act — Regulation 2022/2065 — has built a sophisticated architecture of platform accountability. The DSA does not, technically, tell anyone what to say. It tells platforms what to do about what people say. It creates obligations of transparency, risk assessment, independent auditing. It distinguishes between illegal content as defined by national law and content that creates "systemic risks" — a category elastic enough to include disinformation, electoral manipulation, and threats to public health.

The United States, through the reported freedom.gov initiative led by Under Secretary for Public Diplomacy Sarah Rogers, proposes something radically different: a state-backed portal, potentially equipped with a built-in VPN, designed to let European citizens access content that their own democratically enacted laws have deemed unlawful. The State Department frames this as "digital freedom." The EU sees it as state-enabled circumvention of sovereign regulation.

Now — both sides believe they are defending freedom. And here is where it gets philosophically interesting: they are both right. They are just not talking about the same freedom.

II. Isaiah Berlin's Internet Connection

In 1958, Isaiah Berlin delivered a lecture that every person working in digital governance should be required to read. He called it "Two Concepts of Liberty."

Negative liberty is freedom from — from interference, from constraint, from anyone telling you what you cannot do. It is the liberty of the open field. The American First Amendment is its cathedral. Its logic runs: the answer to bad speech is more speech, never less. The state's only job is to stay out of the way.

Positive liberty is freedom to — to participate in a functioning public sphere, to be free from manipulation, to live in an information environment that does not systematically distort your capacity for self-governance. The DSA, with its systemic risk assessments and algorithmic transparency requirements, is built squarely on this tradition. Its logic runs: you cannot be truly free if the infrastructure of public discourse is optimized for engagement over truth, for outrage over deliberation.

Freedom.gov is an instrument of negative liberty deployed against a regime of positive liberty. It says: your guardrails are our censorship. The DSA responds: your freedom is our systemic risk.

And this is not a misunderstanding. It is an irreducible tension. One that no technical standard, no trade agreement, no diplomatic communiqué can dissolve — because it is not a policy disagreement. It is a philosophical one.

III. The Sovereignty Paradox

Let us be legally precise for a moment, because legal precision matters when governments start building VPNs.

Article 14 of the DSA requires providers of intermediary services to act "in a diligent, objective and proportionate manner" with "due regard to the rights and legitimate interests of all parties involved, including the fundamental rights of the recipients of the service, such as the freedom of expression, freedom and pluralism of the media, and other fundamental rights and freedoms as enshrined in the Charter."

Read that again. The DSA explicitly protects freedom of expression. It does not authorize blanket censorship. It creates a duty of proportionality — rooted in the European Court of Human Rights jurisprudence — that demands platforms balance competing rights rather than suppress speech indiscriminately.

Now consider what freedom.gov proposes: routing European internet traffic through American infrastructure so that EU content moderation orders become technically unenforceable. This is not merely a policy tool. It is, in diplomatic terms, the digital equivalent of a state-sponsored smuggling operation — except what is being smuggled is not contraband, but content.

And here lies the sovereignty paradox: the United States, which has historically defended the principle that nations have the right to govern their own digital space, is now building a tool designed to make another bloc's domestic law unenforceable. Not through negotiation. Not through a WTO challenge. Through infrastructure.

When Polish President Karol Nawrocki vetoed his country's DSA implementation bill, he invoked Orwell: "The most effective way to take away freedom is not by banning speech, but by imposing a single, officially accepted version of reality." But one might equally say: the most effective way to undermine sovereignty is not through military force, but by making a nation's laws technically irrelevant.

IV. The Cathedral and the Bazaar

We are witnessing the emergence of two competing models for the governance of online speech, and they are both attempting to become universal.

The European model says: platforms are not neutral pipes, they are architects of public discourse, and as such they carry duties analogous to broadcasters, publishers, or public utilities. The DSA operationalizes this through a tiered system — the larger the platform, the heavier the obligation. Very Large Online Platforms must conduct systemic risk assessments, submit to independent audits, and maintain transparency databases of content moderation decisions. Two years in, nearly fifty million content moderation decisions by platforms have been reversed through user appeals — a figure that suggests the system is not merely censorious but genuinely procedural.

The American model — at least as currently articulated by the administration — says: the only legitimate baseline for online speech is the First Amendment. Any departure from that baseline, by any government, is censorship. And censorship anywhere threatens Americans, because US-based platforms operate globally and will inevitably apply the most restrictive standard uniformly.

Freedom.gov is the logical endpoint of this second model. If you truly believe that European content moderation is illegitimate censorship, then building a tool to circumvent it is not provocation — it is, in this worldview, a moral obligation.

But here is what I want you to sit with: neither model is self-evidently correct. Both contain real insights and real dangers.

The European model risks regulatory overreach — as even the DSA's own Recital 27 acknowledges when it warns against "possible negative effects on the availability and accessibility of information that is not illegal content." Upload filters, aggressive takedown timelines, and the sheer volume of daily content make over-enforcement not just possible but probable.

The American model risks regulatory nihilism — the pretence that a speech environment dominated by five private companies, optimized for engagement through algorithms no one elected and few understand, is somehow a "free marketplace of ideas" that requires no public oversight whatsoever.

V. What the Horse Knows That the Guardrail Doesn't

Let me close with something that has nothing to do with technology and everything to do with education.

Socrates did not teach by providing answers. He taught by asking questions. And not comfortable questions — dangerous ones. Questions that made Athenians doubt their gods, their laws, their certainties. The Athenian state, much like a modern content moderator, eventually decided that some of those questions posed a "systemic risk" to the social order. They gave him hemlock. Two and a half thousand years later, we remember Socrates. We do not remember the names of the jurors.

Here is what I believe: questions are the elementary unit of education. Not answers. Not curated information. Not pre-approved narratives. Questions. The awkward ones. The offensive ones. The ones that make institutions uncomfortable. A child who asks "why?" ten times in a row is not being disruptive — she is learning. A citizen who encounters an idea classified as "disinformation" and asks "but is it true?" is not being radicalised — she is thinking.

And this is where the DSA, for all its procedural elegance, commits a philosophical error that no amount of proportionality analysis can correct. When you build a system where a regulator defines what constitutes a "systemic risk" to public discourse — when a bureaucratic body determines which questions are too dangerous to circulate, which answers are too destabilizing to be accessible — you have not created a safer information environment. You have created a catechism. You have replaced education with instruction. You have told the citizen: here is the approved syllabus of reality. Study it. Do not look further.

The DSA's Article 34 requires Very Large Online Platforms to assess "systemic risks," including risks to "civic discourse" and "electoral processes." But who decides what speech threatens civic discourse? In practice, it is the European Commission — an unelected body — working with national Digital Services Coordinators, issuing guidelines on what platforms should suppress before, during, and after elections.

This is what the DSA ultimately does: it decides, in advance, which answers are acceptable. And once you have decided which answers are acceptable, the questions become irrelevant. Not forbidden, technically — just pointless. You may ask anything you like, as long as the only available responses have been pre-filtered through a risk assessment. This is not dialogue. It is theatre.

Freedom.gov — imperfect, provocative, diplomatically reckless as it may be — does something the DSA cannot. It trusts the question. It says: you are an adult, and you are capable of encountering information that your government considers dangerous, and forming your own judgment. It bets on the human capacity for discernment over the institutional capacity for curation. It is, in this sense, the more deeply educational project.

I know that an unfiltered internet contains hate speech, conspiracy theories, recruitment propaganda, and outright lies. But I also know that every authoritarian regime in history has justified censorship by pointing to the genuine dangers of uncontrolled speech. The question is never whether dangerous speech exists. The question is whether you trust citizens more than you trust regulators.

The DSA answers: we trust regulators.

Freedom.gov answers: we trust citizens.

I know where I stand.

Not because I think all speech is harmless — it isn't. Not because I think platforms need no accountability — they do. But because I believe that the capacity to ask an open question and receive an unfiltered answer is the precondition for every other freedom. Take away the question, and you do not need to ban the books. They become irrelevant on their own.

Socrates was killed for asking questions in a city that had decided it already possessed the truth. The DSA is not hemlock. But it operates on the same premise: that certain ideas are too dangerous for citizens to encounter without institutional mediation. And I refuse that premise. Not because I am brave, but because I am educated — and I was educated by questions, not by guardrails.

The ghost horse on freedom.gov gallops above the Earth. Perhaps it carries nothing yet. But it gallops toward something the DSA, in all its five hundred pages, never once provides: an open question, addressed to a free mind, with no predetermined answer.

That is not chaos. That is education. And education — not regulation — is how free societies have always protected themselves.

Romanian Version

I. Charles de Gaulle

Suveranismul nu a început acum, ci datează încă din 1962, din discursurile lui Charles de Gaulle, mai actual ca niciodată. O să vă ofer mostre de istorie ca să înțelegeți mai bine suveranismul.

„Acești adversari ne spun: „Vreți să creați o Europă a patriei, noi vrem să creăm o Europă supranațională”. De parcă ar fi suficientă o formulă pentru a confunda împreună aceste entități puternic stabilite care se numesc popoare și state.

Și atunci, aceiași adversari ne spun, în același timp: “Anglia a aplicat să intre pe piața comună. Atâta timp cât nu este acolo, nu putem face nimic politic”. Și totuși toată lumea știe că Anglia, ca mare stat și ca națiune fidelă cu sine, nu ar fi niciodată de acord să se dizolve într-o construcție utopică.

Aș vrea, de altfel, întrucât aceasta este ocazia, să le cer scuze domnilor presei. Veți fi destul de surprins, dar eu, din partea mea, nu am vorbit niciodată în niciuna dintre declarațiile mele despre Europa patriilor, deși se pretinde întotdeauna că am făcut-o. (...)

Și în plus, nu cred că Europa poate avea vreo realitate vie dacă nu include Franța cu francezii ei, Germania cu germanii ei, Italia cu italienii ei etc. Dante, Goethe, Chateaubriand aparțin întregii Europe în măsura în care au fost, respectiv, eminamente italieni, germani și francezi. Nu ar fi servit prea mult Europa dacă ar fi fost apatrizi și ar fi gândit sau scris în vreun esperanto sau volapük integrat.

𝐃𝐞𝐜𝐢, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭 𝐜𝐚̆ 𝐩𝐚𝐭𝐫𝐢𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐞𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐮𝐦𝐚𝐧 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐥 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚̆ 𝐭𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐞 𝐞𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐜𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞, 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐨𝐧𝐬𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚. 𝐂𝐞 𝐞𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐞? 𝐄𝐢 𝐛𝐢𝐧𝐞, 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞. 𝐏𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐧𝐮𝐦𝐚𝐢 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐯𝐚𝐥𝐚𝐛𝐢𝐥𝐞 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐬𝐞𝐧𝐬, 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐭𝐢𝐦𝐞 𝐬̦𝐢, 𝐢̂𝐧 𝐩𝐥𝐮𝐬, 𝐜𝐚𝐩𝐚𝐛𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐚 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚.

𝐀𝐦 𝐬𝐩𝐮𝐬 𝐝𝐞𝐣𝐚, 𝐬̦𝐢 𝐫𝐞𝐩𝐞𝐭, 𝐜𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐚𝐥𝐭𝐚̆ 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐜𝐞𝐚 𝐚 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫, 𝐢̂𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚̆, 𝐝𝐞𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫, 𝐝𝐞 𝐦𝐢𝐭𝐮𝐫𝐢, 𝐟𝐢𝐜𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢 𝐬̦𝐢 𝐩𝐚𝐫𝐚𝐝𝐞.

Mai mult, ceea ce se întâmplă cu comunitatea economică demonstrează acest lucru în fiecare zi. Căci statele, și numai statele, sunt cele care au creat această comunitate economică, care i-au oferit credit și care au angajat-o cu funcționari publici. Și statele sunt cele care îi conferă realitate și eficacitate. Și cu atât mai mult cu cât nicio măsură economică importantă nu poate fi luată fără săvârșirea unui act politic. (...)

Facem asta atunci când suntem conduși să luăm în considerare cerințele pe care 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞 le anunță cu privire la relația sa economică cu comunitatea.

(...) Aș dori să vorbesc mai precis despre obiecția integrării. Ne opunem acestui lucru spunând: “Să unim cele șase state împreună în ceva supranațional, într-o entitate supranațională. Și astfel, totul va fi foarte simplu și foarte practic”. Nu propunem această entitate națională pentru că nu există. Nu există un unificator în Europa de astăzi care să aibă suficientă putere, credibilitate și atractivitate.

Așadar, revenim la un fel de hibrid și spunem: „Ei bine, cel puțin cele șase state acceptă, se angajează să se supună la ceea ce se va decide cu o anumită majoritate”. În același timp, se spune: „Există deja șase parlamente europene, șase parlamente naționale, mai precis, o adunare parlamentară europeană. Există chiar și o adunare parlamentară a Consiliului Europei care, este adevărat, precede concepția celor șase și care, mi se spune, moare pe marginea unde a fost lăsată.și cine va face legea pentru cele șase state”.

Acestea sunt idei care poate fermecă unele minți, dar nu văd deloc cum le-am putea realiza practic, chiar dacă am avea șase semnături în partea de jos a unei hârtii. 𝐄𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐨 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐨 𝐆𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧𝐢𝐚, 𝐨 𝐈𝐭𝐚𝐥𝐢𝐚, 𝐨 𝐎𝐥𝐚𝐧𝐝𝐚, 𝐨 𝐁𝐞𝐥𝐠𝐢𝐚, 𝐮𝐧 𝐋𝐮𝐱𝐞𝐦𝐛𝐮𝐫𝐠 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐠𝐚𝐭𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐚𝐜𝐚̆, 𝐥𝐚 𝐨 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐫𝐭𝐚𝐧𝐭𝐚̆ 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐮𝐧𝐜𝐭 𝐝𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐫𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐬̦𝐢 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥, 𝐜𝐞 𝐥𝐢 𝐬-𝐚𝐫 𝐩𝐚̆𝐫𝐞𝐚 𝐫𝐚̆𝐮 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐨𝐫𝐝𝐨𝐧𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐚𝐜𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐚𝐥𝐭̦𝐢𝐢?

𝐒𝐮𝐧𝐭 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐟𝐫𝐚𝐧𝐜𝐞𝐳, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐠𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐚𝐧, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐨𝐥𝐚𝐧𝐝𝐞𝐳, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐛𝐞𝐥𝐠𝐢𝐚𝐧, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐥𝐮𝐱𝐞𝐦𝐛𝐮𝐫𝐠𝐡𝐞𝐳 𝐠𝐚𝐭𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐬𝐮𝐩𝐮𝐧𝐚̆ 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐝𝐨𝐩𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐢 𝐬𝐭𝐫𝐚̆𝐢𝐧𝐢 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐥𝐞𝐠𝐢 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐢̂𝐦𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯𝐚 𝐯𝐨𝐢𝐧𝐭̦𝐞𝐢 𝐥𝐨𝐫 𝐜𝐞𝐥𝐞𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐮𝐧𝐝𝐞?

𝐀𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐮 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭. 𝐍𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐦𝐨𝐝𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭, 𝐝𝐞 𝐚 𝐧𝐞 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚 𝐜𝐚̆ 𝐨 𝐦𝐚𝐣𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐨𝐛𝐥𝐢𝐠𝐚, 𝐨 𝐦𝐚𝐣𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐭𝐫𝐚̆𝐢𝐧𝐚̆, 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐨𝐛𝐥𝐢𝐠𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐞 𝐫𝐞𝐜𝐚𝐥𝐜𝐢𝐭𝐫𝐚𝐧𝐭𝐞.

Este adevărat că în această Europă integrată, după cum se spune, ei bine, s-ar putea să nu existe deloc politică. Asta ar face lucrurile mult mai simple. 𝐒̦𝐢 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢, 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐝𝐢𝐧 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐜𝐞 𝐧𝐮 𝐚𝐫 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚, 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆, 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐚̆ 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆, 𝐬̦𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐚𝐦 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐢𝐦𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐜𝐚̂𝐭𝐞 𝐮𝐧𝐚 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚̆𝐫𝐮𝐢𝐚 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐬̦𝐚𝐬𝐞 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐧𝐞-𝐚𝐦 𝐚𝐛𝐭̦𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐚𝐜𝐞𝐦 𝐮𝐧𝐚. 𝐃𝐚𝐫 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢, 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞, 𝐭𝐨𝐭̦𝐢 𝐚𝐜𝐞𝐬̦𝐭𝐢 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢 𝐚𝐫 𝐮𝐫𝐦𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐢𝐧𝐞𝐯𝐚 𝐝𝐢𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚̆, 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐞𝐥 𝐢̂𝐧𝐬𝐮𝐬̦𝐢, 𝐚𝐫 𝐚𝐯𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐥.

𝐒-𝐚𝐫 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐮𝐧𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭𝐨𝐫, 𝐝𝐚𝐫 𝐧𝐮 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐬̦𝐢 𝐧𝐮 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐠𝐫𝐚𝐭𝐚̆.

Ar fi cu totul altceva, mult mai larg și mult mai extins, cu, repet, o forță unificatoare. Și poate că aceasta este ceea ce, într-o oarecare măsură și uneori, inspiră anumite remarci ale anumitor susținători ai integrării europene. Deci, ar fi mai bine să o spun.

𝐕𝐞𝐝𝐞𝐭̦𝐢, 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐢𝐦 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐮𝐫𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐢, 𝐞𝐢 𝐛𝐢𝐧𝐞, 𝐧𝐢 𝐬𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐥𝐚̆𝐜𝐮𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐯𝐢𝐬𝐚̆𝐦 𝐥𝐚 𝐦𝐢𝐧𝐮𝐧𝐚𝐭𝐚 𝐥𝐚𝐦𝐩𝐚̆, 𝐬̦𝐭𝐢𝐭̦𝐢, 𝐜𝐞𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐀𝐥𝐚𝐝𝐝𝐢𝐧 𝐚 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐭 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐨 𝐟𝐫𝐞𝐜𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚 𝐳𝐛𝐮𝐫𝐚 𝐝𝐞𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢. 𝐃𝐚𝐫 𝐧𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐮𝐥𝐚̆ 𝐦𝐚𝐠𝐢𝐜𝐚̆ 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐦𝐢𝐭𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐦 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐥𝐚 𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐥 𝐜𝐚 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆. 𝐃𝐞𝐜𝐢, 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐮𝐧𝐞𝐦 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐥𝐚 𝐛𝐚𝐳𝐚 𝐜𝐥𝐚̆𝐝𝐢𝐫𝐢𝐢. 𝐃𝐮𝐩𝐚̆ 𝐜𝐞 𝐚𝐦 𝐭𝐞𝐫𝐦𝐢𝐧𝐚𝐭 𝐭𝐫𝐞𝐚𝐛𝐚, 𝐧𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐥𝐢𝐧𝐢𝐬̦𝐭𝐢 𝐢̂𝐧 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐬̦𝐭𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐍𝐨𝐩𝐭̦𝐢𝐥𝐞 𝐀𝐫𝐚𝐛𝐞.”

II. Margaret Thatcher

Suveranista Margaret Thatcher cu un discurs din 1988:

„Întotdeauna vom privi către Varșovia, Praga și Budapesta ca mari orașe europene. De asemenea, nu ar trebui să uităm că valorile europene au ajutat la transformarea Statelor Unite ale Americii în apărătorul curajos al libertății care a devenit.

Comunitatea Europeană aparține tuturor membrilor săi. Trebuie să reflecte tradițiile și aspirațiile tuturor membrilor săi. Și permiteți-mi să fiu foarte clară. Britania nu visează la o existență confortabilă și izolată la periferia Comunității Europene. Destinul nostru este în Europa, ca parte a Comunității.

𝐀𝐬𝐭𝐚 𝐧𝐮 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐢̂𝐧 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐝𝐚𝐫 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐚𝐥 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐞𝐢, 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐞𝐢 𝐬𝐚𝐮, 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐚𝐥 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐚̆𝐫𝐮𝐢 𝐚𝐥𝐭 𝐦𝐞𝐦𝐛𝐫𝐮 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞. 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐬𝐜𝐨𝐩 𝐢̂𝐧 𝐬𝐢𝐧𝐞. 𝐍𝐢𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐨𝐳𝐢𝐭𝐢𝐯 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐦𝐨𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭 𝐢̂𝐧 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐜𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐩𝐭 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞𝐜𝐭𝐮𝐚𝐥 𝐚𝐛𝐬𝐭𝐫𝐚𝐜𝐭. 𝐍𝐢𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐨𝐬𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐨 𝐫𝐞𝐠𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐞𝐬𝐟𝐚̂𝐫𝐬̦𝐢𝐭𝐚̆.

Comunitatea Europeană este un mijloc practic prin care Europa poate asigura prosperitatea și securitatea viitoare a oamenilor săi într-o lume în care există multe alte națiuni și grupuri de națiuni puternice.

Noi, europenii, nu ne putem permite să ne pierdem energiile în dispute interne sau în dezbateri instituționale obscure. Ele nu sunt un substitut pentru acțiunea eficientă.

Europa trebuie să fie pregătită atât pentru a contribui pe deplin la propria sa securitate, cât și pentru a concura comercial și industrial într-o lume în care succesul merge către țările care încurajează inițiativa și întreprinderea individuală, mai degrabă decât către cele care încearcă să le diminueze.

Cooperare voluntară între state suverane

Primul meu principiu călăuzitor este acesta: 𝐜𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐯𝐨𝐥𝐮𝐧𝐭𝐚𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐚𝐜𝐭𝐢𝐯𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐒𝐓𝐀𝐓𝐄 𝐒𝐔𝐕𝐄𝐑𝐀𝐍𝐄 𝐈𝐍𝐃𝐄𝐏𝐄𝐍𝐃𝐄𝐍𝐓𝐄 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐮𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐝𝐞 𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢 𝐨 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐜𝐜𝐞𝐬.

𝐈̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐚 𝐬𝐮𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐬̦𝐢 𝐝𝐞 𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐠𝐥𝐨𝐦𝐞𝐫𝐚𝐭 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐞𝐱𝐭𝐫𝐞𝐦 𝐝𝐞 𝐝𝐚̆𝐮𝐧𝐚̆𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐚𝐫 𝐩𝐞𝐫𝐢𝐜𝐥𝐢𝐭𝐚 𝐨𝐛𝐢𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚̆𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐥𝐞 𝐚𝐭𝐢𝐧𝐠𝐞𝐦.

𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐯𝐚 𝐟𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐧𝐢𝐜𝐚̆ 𝐭𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐫𝐞 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚 𝐜𝐚 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐚 𝐜𝐚 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐞, 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐚 𝐜𝐚 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐞, 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐮 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐚𝐥𝐞 𝐨𝐛𝐢𝐜𝐞𝐢𝐮𝐫𝐢, 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞. 𝐀𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐧𝐞𝐛𝐮𝐧𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚̆𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐥𝐞 𝐚𝐝𝐚𝐩𝐭𝐚̆𝐦 𝐥𝐚 𝐮𝐧 𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐬𝐭𝐚𝐧𝐝𝐚𝐫𝐝.

𝐔𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐩𝐚̆𝐫𝐢𝐧𝐭̦𝐢𝐢 𝐟𝐨𝐧𝐝𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐚𝐢 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐚𝐮 𝐜𝐫𝐞𝐳𝐮𝐭 𝐜𝐚̆ 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞 𝐚𝐥𝐞 𝐀𝐦𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐢 𝐚𝐫 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐟𝐢 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐥𝐮𝐥 𝐬𝐚̆𝐮. 𝐃𝐚𝐫 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐚̆ 𝐢𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐀𝐦𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐮 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐟𝐞𝐫𝐢𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚. Oamenii au mers acolo pentru a scăpa de intoleranța și constrângerile vieții din Europa. Ei au căutat libertatea și oportunitățile; iar puternicul lor simț al scopului a ajutat, de-a lungul a două secole, la crearea unei noi unități și mândrii de a fi americani, la fel cum mândria noastră constă în a fi britanici sau belgieni sau olandezi sau germani.

Sunt prima care spune că, în multe probleme majore, țările Europei ar trebui să încerce să vorbească cu o singură voce. Vreau să ne văd lucrând mai strâns pe acele lucruri pe care le putem face mai bine împreună decât singuri. Europa este mai puternică atunci când facem acest lucru, fie că este vorba de comerț, de apărare sau de relațiile noastre cu restul lumii.

𝐃𝐚𝐫 𝐚 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐬 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐧𝐞𝐜𝐞𝐬𝐢𝐭𝐚̆ 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐥𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐱𝐞𝐥𝐥𝐞𝐬 𝐬𝐚𝐮 𝐥𝐮𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐨 𝐛𝐢𝐫𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐧𝐮𝐦𝐢𝐭𝐚̆. 𝐃𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐫𝐨𝐧𝐢𝐜 𝐜𝐚̆ 𝐞𝐱𝐚𝐜𝐭 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐭̦𝐚̆𝐫𝐢 𝐩𝐫𝐞𝐜𝐮𝐦 𝐔𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐒𝐨𝐯𝐢𝐞𝐭𝐢𝐜𝐚̆, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐮 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐮𝐜𝐚̆ 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮, 𝐢̂𝐧𝐯𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐬𝐮𝐜𝐜𝐞𝐬𝐮𝐥 𝐝𝐞𝐩𝐢𝐧𝐝𝐞 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐞𝐫𝐬𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮, 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐮𝐧𝐢𝐢 𝐢̂𝐧 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐚𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐦𝐞𝐚𝐫𝐠𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐝𝐢𝐫𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐨𝐩𝐮𝐬𝐚̆.

𝐍𝐮 𝐚𝐦 𝐫𝐞𝐮𝐬̦𝐢𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐚̆𝐦 𝐢̂𝐧𝐚𝐩𝐨𝐢 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐢̂𝐧 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐚, 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚 𝐥𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐚 𝐫𝐞𝐢𝐧𝐬𝐭𝐚𝐥𝐚𝐭𝐞 𝐥𝐚 𝐧𝐢𝐯𝐞𝐥 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧, 𝐜𝐮 𝐮𝐧 𝐬𝐮𝐩𝐞𝐫-𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐞𝐱𝐞𝐫𝐜𝐢𝐭𝐚̂𝐧𝐝 𝐨 𝐧𝐨𝐮𝐚̆ 𝐝𝐨𝐦𝐢𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐱𝐞𝐥𝐥𝐞𝐬.

𝐂𝐮 𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐦𝐚𝐢 𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐜𝐮 𝐮𝐧 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐜𝐨𝐩 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧. 𝐃𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐚̆𝐬𝐭𝐫𝐞𝐳𝐞 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐟𝐞𝐫𝐢𝐭𝐞, 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐦𝐚̂𝐧𝐝𝐫𝐢𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐚 𝐭̦𝐚𝐫𝐚̆; 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚 𝐚𝐮 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐬𝐮𝐫𝐬𝐚 𝐯𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢 𝐝𝐞-𝐚 𝐥𝐮𝐧𝐠𝐮𝐥 𝐬𝐞𝐜𝐨𝐥𝐞𝐥𝐨𝐫.

Încurajarea schimbării

Al doilea meu principiu călăuzitor este acesta: politicile comunitare trebuie să abordeze problemele actuale într-un mod practic, oricât de dificil ar fi acest lucru. 𝐃𝐚𝐜𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐫𝐞𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐞𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭 𝐠𝐫𝐞𝐬̦𝐢𝐭𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐢𝐧𝐞𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐩𝐞 𝐛𝐮𝐧𝐚̆ 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐨𝐚𝐜𝐚̆ 𝐧𝐞𝐦𝐮𝐥𝐭̦𝐮𝐦𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚̆, 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐯𝐨𝐦 𝐨𝐛𝐭̦𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐩𝐫𝐢𝐣𝐢𝐧𝐮𝐥 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢.

Europa deschisă întreprinderii

Al treilea meu principiu călăuzitor este nevoia de politici comunitare care să încurajeze întreprinderea. Dacă Europa dorește să prospere și să creeze locurile de muncă ale viitorului, întreprinderea este cheia. Cadrul de bază există: Tratatul de la Roma însuși a fost intenționat ca o Cartă pentru Libertatea Economică.

Dar asta nu este modul în care a fost întotdeauna interpretat, cu atât mai puțin aplicat. Lecția istoriei economice a Europei din anii ‘70 și ‘80 este că planificarea centralizată și controlul detaliat nu funcționează, iar efortul și inițiativa personală funcționează.

O economie controlată de stat este o rețetă pentru creștere scăzută, în timp ce libera întreprindere într-un cadru de lege aduce rezultate mai bune. Scopul unei Europe deschise întreprinderii este forța motrice din spatele creării Pieței Unice Europene până în 1992. Prin eliminarea barierelor, prin crearea posibilității pentru companii de a opera la scară europeană, putem concura cel mai bine cu Statele Unite, Japonia și alte noi puteri economice emergente în Asia și în alte părți.

Și asta înseamnă acțiuni pentru eliberarea piețelor, acțiuni pentru lărgirea alegerilor și acțiuni pentru reducerea intervenției guvernului.

𝐎𝐛𝐢𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐧𝐮 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐫𝐞𝐠𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚̆𝐫𝐢 𝐝𝐞𝐭𝐚𝐥𝐢𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮: 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐃𝐄𝐑𝐄𝐆𝐋𝐄𝐌𝐄𝐍𝐓𝐀𝐑𝐄𝐀 𝐬̦𝐢 𝐞𝐥𝐢𝐦𝐢𝐧𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥𝐮𝐢.

La fel este și cu frontierele dintre țările noastre. Desigur, dorim să facem mai ușoară trecerea bunurilor prin frontiere. Desigur, trebuie să facem mai ușoară călătoria persoanelor în toată Comunitatea.

Dar este o chestiune de bun simț că 𝐧𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐚𝐛𝐨𝐥𝐢 𝐭𝐨𝐭𝐚𝐥 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐨𝐚𝐥𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐣𝐚̆𝐦 𝐜𝐞𝐭𝐚̆𝐭̦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐜𝐫𝐢𝐦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐨𝐩𝐫𝐢𝐦 𝐭𝐫𝐚𝐟𝐢𝐜𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐝𝐫𝐨𝐠𝐮𝐫𝐢, 𝐭𝐞𝐫𝐨𝐫𝐢𝐬̦𝐭𝐢 𝐬̦𝐢 𝐢𝐦𝐢𝐠𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐢 𝐢𝐥𝐞𝐠𝐚𝐥𝐢.

Dacă vom avea un statut european al companiilor, acesta ar trebui să conțină reglementări minime. Și cu siguranță noi, în Marea Britanie, vom lupta împotriva tentativelor de a introduce colectivismul și corporatismul la nivel european.

Europa deschisă către lume

Al patrulea principiu călăuzitor este că EUROPA NU AR TREBUI SĂ FIE PROTECȚIONISTĂ. Expansiunea economiei mondiale ne cere să continuăm procesul de eliminare a barierelor comerciale și să facem acest lucru în negocierile multilaterale din cadrul GATT.

𝐀𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐭𝐫𝐚̆𝐝𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐚𝐜𝐚̆, 𝐢̂𝐧 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐜𝐞 𝐝𝐚̆𝐫𝐚̂𝐦𝐚̆𝐦 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐢̂𝐧 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐚𝐫 𝐫𝐢𝐝𝐢𝐜𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐛𝐚𝐫𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐞𝐱𝐭𝐞𝐫𝐧𝐞. 𝐓𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐦 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐛𝐨𝐫𝐝𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐝 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥 𝐦𝐨𝐧𝐝𝐢𝐚𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐢𝐬𝐭𝐞𝐧𝐭𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐩𝐫𝐞𝐝𝐢𝐜𝐚̆𝐦 𝐚𝐜𝐚𝐬𝐚̆.

Europa și apărarea

Ultimul meu principiu călăuzitor privește problema cea mai fundamentală—rolul țărilor europene în apărare.

𝐄𝐔𝐑𝐎𝐏𝐀 𝐓𝐑𝐄𝐁𝐔𝐈𝐄 𝐒𝐀̆ 𝐂𝐎𝐍𝐓𝐈𝐍𝐔𝐄 𝐒𝐀̆ 𝐌𝐄𝐍𝐓̦𝐈𝐍𝐀̆ 𝐎 𝐀𝐏𝐀̆𝐑𝐀𝐑𝐄 𝐒𝐈𝐆𝐔𝐑𝐀̆ 𝐏𝐑𝐈𝐍 𝐍𝐀𝐓𝐎. 𝐍𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐭̦𝐚 𝐫𝐞𝐥𝐚𝐱𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐞𝐟𝐨𝐫𝐭𝐮𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐞, 𝐜𝐡𝐢𝐚𝐫 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐥𝐮𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐚𝐬𝐮𝐦𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐜𝐨𝐬𝐭𝐮𝐫𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐢.

NATO este cea căreia îi datorăm pacea care a fost menținută timp de 40 de ani. Faptul este că lucrurile merg în favoarea noastră: modelul democratic al unei societăți cu liberă inițiativă s-a dovedit superior; libertatea este în ofensivă, o ofensivă pașnică în întreaga lume, pentru prima dată în viața mea.

𝐓𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐬𝐭𝐫𝐚̆𝐝𝐮𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐦𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐧𝐞𝐦 𝐚𝐧𝐠𝐚𝐣𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞 𝐟𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢. 𝐒̦𝐢 𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐞𝐜𝐮𝐧𝐨𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐦 𝐩𝐨𝐯𝐚𝐫𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐚𝐮 𝐫𝐞𝐬𝐮𝐫𝐬𝐞𝐥𝐞 𝐥𝐨𝐫 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐫𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐦𝐨𝐧𝐝𝐢𝐚𝐥 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢-𝐥 𝐚𝐬𝐮𝐦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐩𝐮𝐧𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐫𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐥𝐢𝐚𝐭̦𝐢𝐢 𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐮𝐩𝐨𝐫𝐭𝐞 𝐨 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢, 𝐢̂𝐧 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐢𝐚𝐥 𝐩𝐞 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐚̆ 𝐜𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐨𝐠𝐚𝐭𝐚̆. (...)

Trebuie să îndeplinim cerințele pentru o apărare convențională eficientă în Europa împotriva forțelor sovietice care sunt modernizate constant.

𝐀𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚̆𝐦 𝐔𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐎𝐜𝐜𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐚𝐥𝐚̆, 𝐧𝐮 𝐜𝐚 𝐨 𝐚𝐥𝐭𝐞𝐫𝐧𝐚𝐭𝐢𝐯𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐍𝐀𝐓𝐎, 𝐜𝐢 𝐜𝐚 𝐮𝐧 𝐦𝐢𝐣𝐥𝐨𝐜 𝐝𝐞 𝐚 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̆𝐫𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮𝐭̦𝐢𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢 𝐥𝐚 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐚̆ 𝐚 𝐕𝐞𝐬𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢. (...)

𝐒𝐚̆ 𝐥𝐚̆𝐬𝐚̆𝐦 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐨 𝐟𝐚𝐦𝐢𝐥𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢, 𝐢̂𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞𝐠𝐚̂𝐧𝐝𝐮-𝐬𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐢𝐧𝐞, 𝐚𝐩𝐫𝐞𝐜𝐢𝐢𝐧𝐝𝐮-𝐬𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭, 𝐟𝐚̆𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆, 𝐝𝐚𝐫 𝐬𝐚𝐯𝐮𝐫𝐚̂𝐧𝐝 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐞𝐟𝐨𝐫𝐭𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧.

𝐒𝐚̆ 𝐚𝐯𝐞𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐣𝐨𝐚𝐜𝐚̆ 𝐮𝐧 𝐫𝐨𝐥 𝐝𝐞𝐩𝐥𝐢𝐧 𝐢̂𝐧 𝐥𝐮𝐦𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐥𝐚𝐫𝐠𝐚̆, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐢̂𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚̆, 𝐧𝐮 𝐢̂𝐧 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐫, 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐚̆𝐬𝐭𝐫𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐭𝐥𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐚̆—𝐚𝐜𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐩𝐞 𝐚𝐦𝐛𝐞𝐥𝐞 𝐦𝐚𝐥𝐮𝐫𝐢 𝐚𝐥𝐞 𝐀𝐭𝐥𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐮𝐥𝐮𝐢—𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐧𝐨𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐦𝐨𝐬̦𝐭𝐞𝐧𝐢𝐫𝐞 𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐜𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐞 𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆.”

III. Philippe Seguin

“Philippe Seguin a fost una din marile figuri şi voci ale vieţii noastre naţionale”, a declarat Preşedintele francez Nicolas Sarkozy la moartea sa, Philippe Seguin fiind unul dintre oamenii politici cei mai respectaţi în Hexagon.

𝐃𝐢𝐬𝐜𝐮𝐫𝐬 𝐫𝐨𝐬𝐭𝐢𝐭 𝐝𝐞 𝐏𝐡𝐢𝐥𝐢𝐩𝐩𝐞 𝐒𝐞́𝐠𝐮𝐢𝐧 𝐥𝐚 𝟓 𝐦𝐚𝐢 𝟏𝟗𝟗𝟐 𝐢̂𝐧 𝐀𝐝𝐮𝐧𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐍𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ (Cam. Deputaților franceză)

„Nu, să renunțăm la aceste sofisme! Trebuie să spun, împreună cu mulți alții și în numele multora, că este momentul să implicăm poporul nostru în chestiunea europeană. Pentru că au trecut acum treizeci și cinci de ani de când Tratatul de la Roma a fost semnat și, 𝐝𝐢𝐧 𝐀𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐔𝐧𝐢𝐜 𝐢̂𝐧 𝐫𝐞𝐠𝐮𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐞, 𝐝𝐢𝐧 𝐫𝐞𝐠𝐮𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐢̂𝐧 𝐝𝐢𝐫𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐞, 𝐝𝐢𝐧 𝐝𝐢𝐫𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐞 𝐢̂𝐧 𝐣𝐮𝐫𝐢𝐬𝐩𝐫𝐮𝐝𝐞𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐚𝐫𝐞, 𝐬𝐞 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐩𝐞 𝐚𝐬𝐜𝐮𝐧𝐬, 𝐢̂𝐧 𝐬𝐞𝐜𝐫𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐜𝐚𝐛𝐢𝐧𝐞𝐥𝐨𝐫, 𝐢̂𝐧 𝐮𝐦𝐛𝐫𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐢𝐬𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫, 𝐢̂𝐧 𝐩𝐞𝐧𝐮𝐦𝐛𝐫𝐚 𝐜𝐮𝐫𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐣𝐮𝐬𝐭𝐢𝐭̦𝐢𝐞.

𝐃𝐞 𝐭𝐫𝐞𝐢𝐳𝐞𝐜𝐢 𝐬̦𝐢 𝐜𝐢𝐧𝐜𝐢 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢, 𝐨 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐚𝐠𝐚̆ 𝐨𝐥𝐢𝐠𝐚𝐫𝐡𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐞𝐱𝐩𝐞𝐫𝐭̦𝐢, 𝐣𝐮𝐝𝐞𝐜𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢, 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐫𝐢 𝐬̦𝐢 𝐠𝐮𝐯𝐞𝐫𝐧𝐚𝐧𝐭̦𝐢 𝐢𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢 𝐢̂𝐧 𝐧𝐮𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐚𝐫𝐞𝐥𝐨𝐫, 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐚 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐢 𝐯𝐫𝐞𝐮𝐧 𝐦𝐚𝐧𝐝𝐚𝐭, 𝐚𝐥𝐞 𝐜𝐚̆𝐫𝐨𝐫 𝐦𝐢𝐳𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐚𝐬𝐜𝐮𝐧𝐬𝐞 𝐝𝐞 𝐨 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐩𝐢𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐢𝐝𝐚𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐚 𝐭𝐚̆𝐜𝐞𝐫𝐢𝐢, 𝐢𝐚𝐫 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐞𝐜𝐢𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞 𝐥𝐨𝐫 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐦𝐢𝐧𝐢𝐦𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭𝐞.

𝐈̂𝐧 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐛𝐬𝐞𝐧𝐭̦𝐢, 𝐫𝐞𝐜𝐮𝐧𝐨𝐬𝐜 𝐜𝐮 𝐛𝐮𝐧𝐚̆𝐯𝐨𝐢𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐨𝐫𝐦𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐝𝐨𝐦𝐢𝐧𝐚𝐧𝐭, 𝐜𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐬𝐩𝐮𝐧 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐭𝐞𝐫𝐨𝐫𝐢𝐬𝐦 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞𝐜𝐭𝐮𝐚𝐥 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐨𝐦𝐧𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐚𝐬𝐭𝐚̆𝐳𝐢, 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐚𝐥𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐫𝐭 𝐩𝐞 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐢𝐧𝐞 𝐧𝐮 𝐚𝐝𝐞𝐫𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐧𝐨𝐮𝐚 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐥 𝐞𝐱𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐥𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐥 𝐢𝐧𝐯𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐞𝐥𝐨𝐫. 𝐂𝐢𝐧𝐞 𝐝𝐨𝐫𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐝𝐢𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭̦𝐞𝐳𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐥 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐥𝐢𝐬𝐭 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐦𝐞𝐝𝐢𝐚𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐢𝐝𝐞𝐫𝐚𝐭, 𝐝𝐞 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐨𝐩𝐢𝐧𝐢𝐞, 𝐜𝐞𝐥 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧 𝐮𝐧 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐫𝐞𝐭̦𝐮𝐢𝐭𝐨𝐫 𝐚𝐥 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐫𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢, 𝐮𝐧 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐚𝐥𝐠𝐢𝐜 𝐬𝐚𝐮 𝐮𝐧 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐢𝐭𝐢𝐯; 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐫𝐚̆𝐮 𝐜𝐚𝐳, 𝐮𝐧 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐬𝐭 𝐢̂𝐧𝐯𝐞𝐫𝐬̦𝐮𝐧𝐚𝐭 𝐠𝐚𝐭𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐞𝐚𝐝𝐮𝐜𝐚̆ 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐥𝐚 𝐯𝐞𝐜𝐡𝐢𝐢 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐧𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐮 𝐟𝐚̆𝐜𝐮𝐭-𝐨 𝐚𝐭𝐚̂𝐭 𝐝𝐞 𝐝𝐞𝐬 𝐧𝐞𝐟𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐭𝐚̆.

Dar există momente în care ceea ce este în joc este atât de important încât totul trebuie să se retragă în plan secund. Și nu vorbesc aici în numele unei Franțe împotriva alteia, pentru că, atunci când este vorba despre Franța, despre Republică și despre democrație, nu mai poate fi vorba de dreapta și stânga, miza, dincolo de partide, de cele mai naturale divizări și cele mai legitime opoziții, nu este nimic mai puțin decât comunitatea noastră de destin. Și această comunitate de destin este grav pusă în pericol de acordurile care nu sunt nici condiția prosperității, nici cea a păcii.

În lumea așa cum este ea, idealul și realismul cereau să prevaleze o cu totul altă concepție despre Europa, aceasta este ceea ce aș dori să dezvolt în fața dumneavoastră.

Domnule președinte, doamnă, domnilor miniștri, dragi colegi, să nu ne amăgim: logica procesului economic și politic pus în mișcare la Maastricht este cea a unui federalism de slabă calitate, fundamental antidemocratic, fals liberal și ferm tehnocratic. Europa care ni se propune nu este nici liberă, nici justă, nici eficientă. Ea îngroapă conceptul de suveranitate națională și marile principii izvorâte din Revoluție: 1992 este literal anti-1789. Un frumos cadou de aniversare pe care îl fac, pentru cei 200 de ani ai săi, fariseii acestei Republici pe care o laudă în discursurile lor și riscă să o ruineze prin faptele lor!

Știu bine că se dorește cu orice preț minimizarea mizelor și să ni se facă să credem că nu cedăm nimic esențial în ceea ce privește independența noastră! Astăzi este la modă să se discute la nesfârșit despre însăși semnificația conceptului de suveranitate, să fie descompus în bucăți mici, să se afirme că acceptă multiple excepții, că suveranitatea monetară nu este deloc același lucru cu identitatea colectivă, care nu ar fi pusă în pericol. Sau că impozitul, apărarea, afacerile externe, în fond, joacă doar un rol relativ în exercitarea suveranității.

Toate aceste sofisme au un singur scop: să golească acest cuvânt deranjant de semnificația sa, astfel încât să nu mai fie discutat în dezbatere.

Metoda este abilă. Prezentând fiecare renunțare parțială ca nefiind în sine decisivă, se poate permite abandonarea, unul câte unul, a atributelor suveranității fără a admite vreodată că se urmărește distrugerea ei în întregime.

Procedeul nu este nou. 𝐈̂𝐧 𝐮𝐫𝐦𝐚̆ 𝐜𝐮 𝟐𝟓𝟎𝟎 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢, 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐚𝐬 𝐢̂𝐧 𝐩𝐚𝐬, 𝐀𝐡𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐞 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐩𝐢𝐚 𝐚𝐥𝐞𝐫𝐠𝐚̂𝐧𝐝 𝐝𝐞 𝐛𝐫𝐨𝐚𝐬𝐜𝐚 𝐭̦𝐞𝐬𝐭𝐨𝐚𝐬𝐚̆ 𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐙𝐞𝐧𝐨𝐧 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐨 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐝𝐚̆ 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆. 𝐓𝐨𝐭𝐮𝐬̦𝐢, 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐨 𝐩𝐚𝐫𝐚𝐛𝐨𝐥𝐚̆. 𝐈̂𝐧 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐀𝐡𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐚̂𝐬̦𝐭𝐢𝐠𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭 𝐜𝐮𝐫𝐬𝐚; 𝐥𝐚 𝐟𝐞𝐥, 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐫𝐞𝐧𝐮𝐧𝐭̦𝐚̆𝐫𝐢 𝐬𝐮𝐜𝐜𝐞𝐬𝐢𝐯𝐞, 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐚̂𝐭 𝐝𝐞 𝐦𝐢𝐜𝐢 𝐚𝐫 𝐟𝐢, 𝐯𝐨𝐦 𝐚𝐣𝐮𝐧𝐠𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐠𝐨𝐥𝐢𝐦 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐭̦𝐢𝐧𝐮𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐚̆𝐮. 𝐏𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐨 𝐧𝐨𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐠𝐥𝐨𝐛𝐚𝐥𝐚̆, 𝐢𝐧𝐝𝐢𝐯𝐢𝐳𝐢𝐛𝐢𝐥𝐚̆, 𝐜𝐚 𝐮𝐧 𝐧𝐮𝐦𝐚̆𝐫 𝐩𝐫𝐢𝐦. 𝐄𝐬̦𝐭𝐢 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧 𝐬𝐚𝐮 𝐧𝐮 𝐞𝐬̦𝐭𝐢! 𝐃𝐚𝐫 𝐧𝐮 𝐞𝐬̦𝐭𝐢 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆ 𝐩𝐞 𝐣𝐮𝐦𝐚̆𝐭𝐚𝐭𝐞. 𝐏𝐫𝐢𝐧 𝐢̂𝐧𝐬𝐚̆𝐬̦𝐢 𝐞𝐬𝐞𝐧𝐭̦𝐚 𝐬𝐚, 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐚𝐛𝐬𝐨𝐥𝐮𝐭 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐱𝐜𝐥𝐮𝐝𝐞 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐞 𝐢𝐝𝐞𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐛𝐨𝐫𝐝𝐨𝐧𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐫𝐨𝐦𝐢𝐬. 𝐔𝐧 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧 𝐧𝐮 𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐝𝐚𝐭 𝐬𝐨𝐜𝐨𝐭𝐞𝐚𝐥𝐚̆ 𝐧𝐢𝐦𝐚̆𝐧𝐮𝐢 𝐬̦𝐢 𝐚𝐫𝐞, 𝐢̂𝐧 𝐫𝐚𝐩𝐨𝐫𝐭 𝐜𝐮 𝐜𝐞𝐢𝐥𝐚𝐥𝐭̦𝐢, 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐨𝐛𝐥𝐢𝐠𝐚𝐭̦𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐧𝐝𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢𝐫𝐢 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐞 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐥𝐞 𝐢𝐦𝐩𝐮𝐧𝐚̆.

Amintiți-vă de strigătul lui Chateaubriand în fața Camerei, în 1816: „Dacă Europa civilizată ar dori să îmi impună carta, aș merge să trăiesc la Constantinopol.”

Suveranitatea nu se împarte și, bineînțeles, nu se limitează.

Să ne amintim, de asemenea, pentru a avea un exemplu mai recent despre ceea ce numiți „suveranitate împărțită”, semnificația pe care a avut-o în timpul „Primăverii de la Praga” doctrina suveranității limitate, pentru că adevărul este că „suveranitate împărțită”, „suveranitate partajată” sau „suveranitate limitată” sunt toate expresii care semnifică absența totală a suveranității! Și, de fapt, când se acceptă luarea deciziilor cu majoritate în chestiuni cruciale, iar acele decizii devin obligatorii pentru toți, fără a putea fi contestate ulterior la nivel național, se trece clar de la consultare la integrare.

Prin urmare, când ni se spune că acordurile de la Maastricht organizează o uniune de state bazată pe cooperarea interguvernamentală, se deformează deliberat realitatea. Dimpotrivă, aceste acorduri au scopul de a face inaplicabil dreptul de veto și de a crea mecanisme care scapă complet de sub controlul statelor.

De fapt, acest tratat este un „anti-compromis” de la Luxemburg, deoarece nu numai că interzice parlamentelor naționale, dar și guvernelor, să pună interesul național deasupra, deoarece fiecare se angajează să evite cât mai mult posibil blocarea unanimității atunci când o majoritate calificată este favorabilă unei decizii.

Aceasta este valabilă atât pentru politica monetară, cât și pentru politica socială. Dar va fi, de asemenea, valabilă pentru politica externă și cea de apărare. De altfel, ați menționat, domnule ministru, că țările membre se angajează să susțină doar poziții comune în cadrul organizațiilor internaționale, iar acest angajament este valabil și pentru Franța și Marea Britanie în calitatea lor de membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Această situație, contrară prevederilor Cartei, este deja interpretată de unii dintre partenerii noștri, așa cum știm, ca o tranziție către transferul acestor două locuri către Comunitate.

Întregul acest dispozitiv este, așadar, foarte puțin respectuos față de suveranitatea statelor membre, atât în ceea ce privește natura regulilor de decizie, cât și caracterul ireversibil al transferurilor de putere prevăzute.

Să încetăm deci să ne jucăm, să disimulăm, să jonglăm cu cuvintele și să multiplicăm sofismele. Alternativa este clară: trebuie să păstrăm suveranitatea noastră sau să renunțăm la ea.

Este timpul să ne întrebăm cum am ajuns să considerăm această chestiune, care părea de neconceput acum câteva luni, ca fiind aproape banală; cum am ajuns să considerăm ruptura pactului nostru social, dacă nu ca fiind normală, cel puțin necesară.

Desigur, chiar și astăzi, suntem bombardați cu încercări de a ne convinge că nu este nimic nou. Nimic nou, poate, în privința gândurilor ascunse, dar o noutate radicală în raport cu angajamentele pe care le-am asumat până acum și care erau de cu totul altă natură.

𝐂𝐮𝐧𝐨𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐦 𝐚𝐫𝐠𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥: 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐚𝐜𝐞𝐦 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐝𝐞𝐜𝐢 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐞𝐝𝐚̆𝐦 𝐨 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆. 𝐃𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐫𝐞𝐥𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐜𝐚𝐮𝐳𝐚𝐥𝐚̆ 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐬𝐢𝐧𝐞 𝐢̂𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞𝐚𝐬𝐚̆! 𝐃𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐜𝐚̆ 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐫 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐳𝐢𝐜𝐞 𝐜𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚, 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐡𝐢𝐝𝐞𝐫𝐞𝐚, 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚! 𝐃𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐜𝐚̆ 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐞 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐟𝐚𝐭𝐚𝐥 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐚𝐦𝐧𝐚𝐭𝐞 𝐥𝐚 𝐨 𝐬𝐩𝐥𝐞𝐧𝐝𝐢𝐝𝐚̆ 𝐢𝐳𝐨𝐥𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐥𝐚 𝐨 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐭𝐫𝐚𝐠𝐞𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐜𝐚𝐮𝐭𝐚̆!

Se uită că, dacă consideră necesar, un stat poate decide suveran să delege competențe sau să le exercite împreună cu alții. Disputa nu este pur semantică. Este un lucru, într-adevăr, să delegi temporar o putere care poate fi recuperată atunci când delegarea nu mai este în concordanță cu interesul național sau nu mai răspunde exigențelor momentului. Este cu totul altceva să faci un transfer fără întoarcere care poate obliga un stat să aplice o politică contrară intereselor și alegerilor sale.

Cooperarea, consultarea, chiar și când sunt împinse foarte departe, se acomodează foarte bine cu dreptul de veto. S-ar putea spune chiar că veto-ul este cel mai bun stimulent al consultării, deoarece obligă la prelungirea negocierii până la obținerea consimțământului general al statelor. De altfel, această filosofie a stat la baza faimosului compromis de la Luxemburg, la care m-am întors, compromis pe care de Gaulle l-a impus partenerilor noștri după politica scaunului gol, și care nu a împiedicat, dimpotrivă, dezvoltarea unei politici agricole comune. Se va obiecta, bineînțeles, că toate acestea nu sunt foarte importante, deoarece tratatele nu sunt niciodată total ireversibile și că, dacă este necesar, fiecare țară membră va putea întotdeauna să le denunțe în bloc. Lucrurile nu sunt însă atât de simple.

Să nu ne amăgim. 𝐅𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐦𝐨𝐧𝐞𝐝𝐚̆, 𝐦𝐚̂𝐢𝐧𝐞, 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞, 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐝𝐢𝐩𝐥𝐨𝐦𝐚𝐭̦𝐢𝐞, 𝐩𝐨𝐢𝐦𝐚̂𝐢𝐧𝐞, 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚, 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐮𝐧 𝐜𝐚𝐳, 𝐧𝐮 𝐯𝐚 𝐚𝐯𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐚̆ 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐜𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐚𝐮 𝐚𝐬𝐭𝐚̆𝐳𝐢 𝐔𝐜𝐫𝐚𝐢𝐧𝐚 𝐬̦𝐢 𝐀𝐳𝐞𝐫𝐛𝐚𝐢𝐝𝐣𝐚𝐧𝐮𝐥.

Unii se acomodează cu asta. În ceea ce mă privește, acesta nu este viitorul pe care îl doresc pentru țara mea.

De altfel, susținătorii avansului către federalism nu își ascund intențiile. Ei își doresc cu adevărat, și o spun, ca progresul federalismului să fie ireversibil atât din punct de vedere juridic, cât și practic, iar trebuie să constatăm că deja ne aflăm prinși într-un angrenaj redutabil.

Republica nu este o justiție sub ordine: dar nu este nici guvernul judecătorilor, cu atât mai puțin atunci când este vorba de judecători europeni care interpretează spiritul tratatelor!

Cu toate acestea, în curând, așa cum ne-a anunțat domnul Delors, cel puțin 80% din legislația noastră internă va avea origine comunitară, iar judecătorul nu va lăsa altă opțiune legiuitorului decât să se conformeze integral sau să denunțe unilateral și în bloc tratate din ce în ce mai constrângătoare.

Pe scurt, atunci când, datorită aplicării acordurilor de la Maastricht, în special în ceea ce privește moneda unică, costul denunțării va deveni exorbitant, capcana se va închide și, mâine, nicio majoritate parlamentară, indiferent de circumstanțe, nu va putea, în mod rezonabil, să revină asupra a ceea ce s-a realizat.

𝐒𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐭𝐞𝐦𝐞𝐦 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐜𝐚̆, 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐮𝐫𝐦𝐚̆, 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐞, 𝐝𝐮𝐩𝐚̆ 𝐜𝐞 𝐚𝐮 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐩𝐫𝐞𝐚 𝐦𝐮𝐥𝐭 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐫𝐞𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚𝐭𝐞, 𝐧𝐮 𝐬𝐞 𝐯𝐨𝐫 𝐞𝐱𝐚𝐜𝐞𝐫𝐛𝐚 𝐩𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐚 𝐬𝐞 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚 𝐢̂𝐧 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦𝐞 𝐬̦𝐢 𝐧𝐮 𝐯𝐨𝐫 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐮𝐜𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐢̂𝐧𝐜𝐚̆ 𝐨 𝐝𝐚𝐭𝐚̆, 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐚𝐠𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐦𝐚𝐫𝐢 𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐮𝐥𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢, 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐧𝐢𝐦𝐢𝐜 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐞𝐫𝐢𝐜𝐮𝐥𝐨𝐬 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐨 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐢̂𝐧𝐝𝐞𝐥𝐮𝐧𝐠𝐚𝐭, 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐞 𝐞𝐱𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚̆ 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐬𝐚, 𝐚𝐝𝐢𝐜𝐚̆ 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐚̆𝐮 𝐢𝐦𝐩𝐫𝐞𝐬𝐜𝐫𝐢𝐩𝐭𝐢𝐛𝐢𝐥 𝐝𝐞 𝐚-𝐬̦𝐢 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐭𝐢𝐧𝐮𝐥.

𝐍𝐮 𝐭𝐞 𝐣𝐨𝐜𝐢 𝐜𝐮 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐚𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐮 𝐢𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐥𝐨𝐫 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐞𝐜𝐢𝐧𝐭̦𝐞. 𝐓𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐢𝐥𝐮𝐳𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭, 𝐦𝐚𝐢 𝐝𝐞𝐯𝐫𝐞𝐦𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐭𝐚̂𝐫𝐳𝐢𝐮, 𝐝𝐞𝐬𝐭𝐢𝐧𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐬𝐩𝐚𝐫𝐠𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐥𝐞 𝐢𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐜𝐞. Rusia a sfârșit prin a absorbi comunismul ca un burete, pentru că Rusia avea mai multă consistență istorică decât comunismul, dar cu ce preț?

Așadar, dacă organizăm Europa, să o facem pornind de la realități. Iar realitățile, în Europa, sunt toate naționalitățile care o compun.

Cum vom articula construcția Europei cu aceste realități care își au rădăcinile atât de adânc în trecut și în inconștientul colectiv? Cum vom construi un sistem de cooperare care să asigure pacea și prosperitatea fără a neglija aceste realități naționale, ale căror mișcări ne par uneori imperceptibile doar pentru că aparțin unui timp foarte lung? Aceasta ar trebui să fie, în mod natural, tema unei adevărate și mari dezbateri publice.

Bineînțeles, se poate întotdeauna pretinde – și se începe să se facă acest lucru pe ici și colo – că problema este mult prea tehnică pentru a putea fi abordată valabil într-o dezbatere publică, într-un climat pasional, la un moment care nu este propice și în fața unor 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐯𝐞𝐧𝐚𝐛𝐢𝐥 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐮𝐩𝐮𝐧𝐞𝐦 𝐜𝐚̆ 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐢𝐧𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐞𝐧𝐭̦𝐢. O concepție ciudată despre democrație, în spatele căreia, încă o dată, se întrevede neîncrederea în sufragiul universal, în poporul suveran și în declinul Republicii.

Cu atât mai mult cu cât construcția europeană nu este deloc, prin natura sa, o problemă tehnică. Este din tactică faptul că, de la eșecul C.E.D. în 1954, ideologii federalismului și eurocrații încearcă să-și ascundă planurile politice sub mantia tehnicii.

Adevărul este că nu s-au descurcat atât de rău până acum. Dar până unde este permis să se impună poporului, sub pretextul tehnicității, alegeri politice majore care îi aparțin lui și doar lui? Până unde poate disimularea să fie instrumentul unei politici? Ar fi indecent și periculos să se meargă mai departe.

A sosit momentul să privim în față adevărata natură a lucrurilor, care nu este tehnică, ci politică, și să spunem deschis, sincer, onest, care sunt mizele. Este timpul ca această dezbatere să aibă loc. Este timpul să le arătăm francezilor că există mai multe căi posibile și că au de ales. Este timpul să le arătăm că sunt conduși către un impas și că speranța se află în altă parte – după părerea mea, de partea națiunii care le aparține.

Fie că ne place sau nu, ideea pe care o avem despre națiune determină ideea pe care o avem despre Europa.

Această extremă prudență politică i-a condus, desigur, pe autorii Tratatului de la Maastricht să elimine din text cuvântul „federal”. Totuși, acest lucru nu schimbă nimic în fond, pentru că ceea ce contează într-un tratat este spiritul său și mecanismele pe care le instituie. Și dumneavoastră înșivă, domnule Dumas, cu franchețea care vă caracterizează, ați recunoscut aici, fără ocol, că această Europă este cu finalitate federală.

Totuși, admit cu plăcere că ceea ce ni se propune astăzi nu este federalismul în sensul în care îl înțelegem atunci când vorbim despre Statele Unite sau Canada. Este mult mai rău, pentru că este un federalism de slabă calitate!

Am face, într-adevăr, prea multă cinste tratatului afirmând, fără alte precauții, că are o esență federală. El nu conține nici măcar – ar fi, după toate acestea, un rău mai mic – garanțiile federalismului.

Pentru că puterea pe care o pierdem noi, poporul, nu este preluată de un alt popor sau de o reuniune de popoare. Această putere va fi exercitată de tehnocrați desemnați și controlați încă mai puțin democratic decât înainte, iar deficitul democratic, viciul originar al construcției europene, se va agrava.

În aceste condiții, un federalism autentic, cu un Guvern, un Senat, o Cameră a Reprezentanților, ar putea apărea mâine ca un progres, sub pretextul că ar fi singura modalitate de a ieși din fundătura tehnocratică în care ne-am fi afundat și mai mult.

Aceasta este, de altfel, și rațiunea pentru care mă opun cu atât mai hotărât unei astfel de soluții de federalism incomplet, pentru că ar fi, în mod inevitabil, preludiul unui federalism veritabil și complet.

𝐒𝐚̆ 𝐟𝐢𝐦 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐬̦𝐭𝐢, 𝐧𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐥𝐨𝐜 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢 𝐜𝐮 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐥. 𝐍𝐮 𝐚 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆ 𝐥𝐨𝐜 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢 𝐜𝐮 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭 𝐝𝐢𝐬𝐭𝐢𝐧𝐜𝐭𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐥. 𝐔𝐧𝐢𝐢 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐢 𝐬𝐚̆-𝐬̦𝐢 𝐡𝐫𝐚̆𝐧𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐢𝐥𝐮𝐳𝐢𝐚 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐫 𝐜𝐫𝐞𝐚 𝐨 „𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫”; 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐨 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐢̂𝐧 𝐭𝐞𝐫𝐦𝐞𝐧𝐢 𝐬̦𝐢 𝐧𝐢𝐦𝐢𝐜 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭. 𝐒𝐚̆ 𝐫𝐞𝐜𝐮𝐧𝐨𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐦, 𝐦𝐚𝐢 𝐝𝐞𝐠𝐫𝐚𝐛𝐚̆, 𝐢𝐫𝐨𝐧𝐢𝐚 𝐝𝐞 𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐞 𝐯𝐞𝐜𝐡𝐢 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐜𝐚 𝐢𝐝𝐞𝐚𝐥 𝐭𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐚 𝐞𝐬̦𝐮𝐚.

Pentru cei care, totuși, își imaginează că timpul și tratatele vor învinge orice, aș dori să le reamintesc simplu cum, de mai bine de două secole, se pune problema quebecheză. Cum, de mai bine de două secole, poporul quebechez, în același timp atât de apropiat și atât de diferit de vecinii săi prin originile, limba și cultura sa, își trăiește situația de stat federal într-un stat federal care este, totuși, mult mai democratic decât construcția înfiripată la Maastricht.

𝐈̂𝐧 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐛𝐢𝐧𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐭-𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞, 𝐚𝐬̦𝐚 𝐜𝐮𝐦 𝐬𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̂𝐦𝐩𝐥𝐚̆ 𝐚𝐬𝐭𝐚̆𝐳𝐢 𝐢̂𝐧 𝐆𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧𝐢𝐚, 𝐢̂𝐧 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞, 𝐢̂𝐧 𝐌𝐞𝐱𝐢𝐜, 𝐢̂𝐧 𝐁𝐫𝐚𝐳𝐢𝐥𝐢𝐚 𝐬𝐚𝐮 𝐢̂𝐧 𝐀𝐮𝐬𝐭𝐫𝐚𝐥𝐢𝐚. 𝐈̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐢, 𝐜𝐮𝐦 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐞 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐫𝐞𝐳𝐨𝐧𝐚𝐛𝐢𝐥 𝐜𝐚̆ 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐞𝐮𝐧𝐢𝐦 𝐬𝐮𝐛 𝐨 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐚̆ 𝐥𝐞𝐠𝐞, 𝐬𝐮𝐛 𝐨 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐚̆ 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐞, 𝐮𝐧 𝐚𝐧𝐬𝐚𝐦𝐛𝐥𝐮 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐬𝐮𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭 𝐬𝐢𝐞𝐬̦𝐢 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐩𝐞𝐭𝐮𝐞𝐳𝐞 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢?

În această afacere eminamente politică, adevărata și singura dezbatere opune, pe de o parte, pe cei care consideră națiunea o simplă modalitate de organizare socială depășită într-o cursă către mondializare, pe care o invocă în rugăciunile lor, și, pe de altă parte, pe cei care au o cu totul altă idee despre națiune.

Pentru aceștia din urmă, 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐝𝐢𝐦𝐞𝐧𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐚𝐟𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐨 𝐝𝐢𝐦𝐞𝐧𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐬𝐩𝐢𝐫𝐢𝐭𝐮𝐚𝐥𝐚̆. 𝐄𝐬𝐭𝐞 𝐫𝐞𝐳𝐮𝐥𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚̆𝐫𝐢, 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐬𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐦𝐢𝐬𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐚𝐬𝐞 𝐦𝐞𝐭𝐚𝐦𝐨𝐫𝐟𝐨𝐳𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐮𝐧 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐨 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐚̆, 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐚𝐩𝐞 𝐮𝐧 𝐜𝐨𝐫𝐩 𝐬̦𝐢 𝐮𝐧 𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭. 𝐃𝐞𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐚𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐧𝐮 𝐚𝐮 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐜𝐞𝐞𝐚𝐬̦𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐩𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞: 𝐟𝐫𝐚𝐧𝐜𝐞𝐳𝐢𝐢 𝐚𝐮 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐚 𝐥𝐨𝐫 𝐯𝐢𝐳𝐢𝐮𝐧𝐞, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐚𝐜𝐞𝐞𝐚𝐬̦𝐢 𝐜𝐮 𝐚 𝐠𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐬𝐚𝐮 𝐚 𝐞𝐧𝐠𝐥𝐞𝐳𝐢𝐥𝐨𝐫, 𝐝𝐚𝐫 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐞𝐚𝐦𝐚̆𝐧𝐚̆ 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐞𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐧𝐢𝐜𝐚̆𝐢𝐞𝐫𝐢 𝐧𝐮 𝐬𝐞 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐳𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐝𝐮𝐫𝐚𝐛𝐢𝐥 𝐢̂𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚 𝐥𝐨𝐫. 𝐃𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐚̆𝐬̦𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐧𝐞𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐩𝐮𝐭 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞.

De Gaulle spunea: „Democrația, pentru mine, se confundă exact cu suveranitatea națională.” Nu se putea sublinia mai bine faptul că, pentru a exista democrație, trebuie să existe un sentiment de apartenență comunitară suficient de puternic pentru a determina minoritatea să accepte legea majorității! Iar națiunea este tocmai acel element prin care acest sentiment există. Or, 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐢 𝐢𝐧𝐯𝐞𝐧𝐭𝐚𝐭𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐝𝐞𝐜𝐫𝐞𝐭𝐚𝐭𝐚̆, 𝐥𝐚 𝐟𝐞𝐥 𝐜𝐮𝐦 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐢!

Faptul național se impune de la sine, fără ca cineva să poată decide altfel; el nu este nici retragere, nici respingere, ci un act de aderare.

Pentru că națiunea nu este nici un clan, nici o rasă, nici o trib. Națiunea este mai mult decât ideea de patrie, mai mult decât patriotismul, acel nobil reflex prin care cineva își apără pământul natal, ogorul său, mormintele sale. Sentimentul național este ceea ce face ca omul să devină cetățean, ceea ce conferă acea demnitate supremă a oamenilor liberi, numită cetățenie!

Este suficient pentru a spune că nici cetățenia nu poate fi decretată, că ea nu ține nici de lege, nici de tratat. Pentru a exista cetățenie europeană, ar trebui să existe o națiune europeană.

Așadar, da, este posibil să încuiem locuitorii țărilor Comunității într-un corset de norme juridice, să le impunem proceduri, reguli, interdicții, să creăm, dacă dorim, noi categorii de supuși.

Dar nu poți crea o nouă cetățenie printr-un tratat. O cetățenie curioasă, de altfel, cea despre care ni se vorbește, împodobită cu drepturi, dar lipsită de obligații!

Dreptul de vot exprimă, astfel, o aderare profundă fără de care nu are niciun sens. Nu votezi într-o țară doar pentru că locuiești acolo, ci pentru că vrei să-i împărtășești valorile și destinul. Obstacolul în calea cetățeniei europene nu este, așadar, atât constituțional, cât moral.

Cel puțin, vom fi profitat de această ocazie pentru a ne aminti că sentimentul național nu este același lucru cu naționalismul. Pentru că naționalismul, cu excesele sale și egoismul său extrem, are ceva patologic care nu are nimic de-a face cu națiunea și, desigur, nici cu Republica.

Dar să fim atenți: 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐛𝐚𝐭𝐣𝐨𝐜𝐨𝐫𝐢𝐭 𝐜𝐚̆ 𝐝𝐫𝐮𝐦𝐮𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐡𝐢𝐬 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦 𝐬̦𝐢 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐱𝐭𝐫𝐞𝐦𝐢𝐬𝐦𝐞𝐥𝐞!

Este, de altfel, semnificativ faptul că a fost ales cuvântul „identitate” pentru a desemna ceea ce ni se acordă. Această asigurare pe care se crede necesar să ne-o dea este deja un indiciu al unui pericol major.

Se vorbește despre identitate atunci când sufletul este deja în pericol, când experiența a făcut deja loc angoasei. Se vorbește despre identitate atunci când reperele sunt deja pierdute!

Căutarea identitară nu este o afirmare de sine. Este reflexul defensiv al celor care simt că au cedat deja prea mult. A ne lăsa doar identitatea, înseamnă, așadar, să nu ni se acorde mare lucru, în așteptarea momentului în care nu ni se va mai acorda nimic.

Ce se dorește a se pune în locul a ceea ce urmează să fie șters? La ce se dorește să aderăm odată ce ni se va obține renunțarea națională? Pe ce se va întemeia acest guvern al Europei la care se dorește să ne supunem?

Pe conștiința europeană? Este adevărat, această conștiință există; există chiar ceva asemănător unei civilizații europene, la confluența voinței prometeice, a creștinismului și a libertății de spirit. Desigur, noi, europenii, avem un patrimoniu și tot felul de similitudini, dar asta nu este suficient pentru a forja un stat.

Dacă există o conștiință europeană, este într-un mod asemănător conștiinței universale; ea ține de sfera conceptului și nu are nimic de-a face cu sufletul unui popor sau cu solidaritatea profundă a unei națiuni. Națiunea franceză este o experiență mult seculară. Conștiința europeană este o idee, care, de altfel, nu se oprește la frontierele Comunității. Și nu se poate construi un stat legitim pe o idee abstractă, cu atât mai puțin pe o voință tehnocratică.

Astfel, statul federal european ar lipsi de fundament real și de justificări profunde. Ar fi un stat arbitrar și distant, în care niciun popor nu s-ar recunoaște. Cei mai lucizi dintre federaliștii europeni știu asta bine și au deja un răspuns pregătit. Este vorba despre Europa regiunilor, care prezintă dubla calitate de a aduce puterea mai aproape de cetățean, spun ei, și de a scoate din joc, asta este sigur, statele naționale.

Totuși, acest federalism regionalist ar însemna, cu siguranță, sfârșitul Republicii noastre. Ar însemna anihilarea a zece secole de voință de unificare a țării, zece secole de reunire a provinciilor, zece secole de luptă împotriva feudalismelor locale, zece secole de eforturi pentru întărirea solidarității între regiuni, zece secole de perseverență fertilă pentru a forja, generație după generație, o autentică comunitate națională.

𝐂𝐞 𝐬𝐞 𝐯𝐚 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̂𝐦𝐩𝐥𝐚 𝐢̂𝐧 𝐟𝐢𝐧𝐚𝐥? 𝐕𝐨𝐦 𝐢̂𝐧𝐥𝐨𝐜𝐮𝐢 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐞 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐜𝐮 𝐨 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐢𝐭𝐮𝐝𝐢𝐧𝐞 𝐝𝐞 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐥𝐨𝐜𝐚𝐥𝐞 𝐢𝐧𝐯𝐢𝐳𝐢𝐛𝐢𝐥𝐞, 𝐝𝐚𝐫 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐞. 𝐕𝐨𝐦 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚 𝐦𝐢𝐜𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐢𝐧𝐜𝐢𝐢 𝐚𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐮𝐧𝐝𝐞 𝐚𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐦𝐚𝐫𝐢 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐜𝐮 𝐥𝐚 𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐞𝐠𝐨𝐢𝐬𝐦𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐥𝐨𝐫 𝐥𝐨𝐜𝐚𝐥𝐞. 𝐕𝐨𝐦 𝐥𝐚̆𝐬𝐚 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐞 𝐛𝐨𝐠𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐞 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐨𝐠𝐚𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐩𝐞 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐚̆𝐫𝐚𝐜𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐞 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐬𝐚̆𝐫𝐚𝐜𝐞.

Vom încredința afacerile unor notabili pe care guvernul federal, din cauza depărtării și a lipsei de legitimitate, nu va putea să-i controleze, la fel cum nu vor putea să o facă nici guvernele naționale, slăbite politic și limitate în competențele lor. Aceasta va fi marea revenire a feudalismelor, un proces care, vă recunosc, a început deja pe scară largă.

Aceasta va fi, în cele din urmă, acea Europă a triburilor de care se teme atât de mult președintele Republicii. În Franța nu va mai exista redistribuire, echilibrare sau amenajarea teritoriului. Va predomina regula „𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐬𝐢𝐧𝐞 𝐬̦𝐢 𝐃𝐮𝐦𝐧𝐞𝐳𝐞𝐮 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐧𝐢𝐦𝐞𝐧𝐢”.

Se vor încheia relații de regiune cu regiune, trecând peste capetele statelor – acest lucru a început deja! Va fi opusul Republicii și opusul democrației.

Aceiași oameni care au multiplicat nivelurile de administrație ne spun acum că sunt prea multe, că trebuie să le eliminăm, pentru a raționaliza, pentru a simplifica. Sunt prea multe niveluri, așa cum sunt prea multe comune. Și chiar dacă nu este vorba de vreun calcul, chiar dacă nu există premeditare, chiar dacă domnul Delors este probabil sincer când declară că nu vrea să facă națiunile să dispară, angrenajul care se pune în mișcare este astfel încât, în cele din urmă, nu va mai fi vorba de o alegere între departamente și regiuni în mulțimea nivelurilor de putere: va fi dispariția statului-națiune!

Este exact ceea ce este în joc astăzi, și de aceea este vital să fim conștienți de această problemă. Nu e vorba doar de o chestiune economică sau tehnică, ci de destinul nostru național. Franța, așa cum a existat și a fost construită de-a lungul secolelor, riscă să fie dizolvată într-o structură care, sub pretextul de a aduce puterea mai aproape de cetățean, o face de fapt mai inaccesibilă și mai lipsită de legitimitate.

Într-o astfel de structură, guvernarea s-ar face din ce în ce mai departe de cetățean, nu doar geografic, ci și prin lipsa de transparență și de control democratic. Această stare de fapt va slăbi și mai mult statul național și, treptat, îl va priva de capacitatea sa de a proteja și organiza națiunea.

Să nu uităm că Republica noastră, în forma sa actuală, a fost forjată prin luptă, în special împotriva feudalismelor locale și a fragmentărilor de putere. Această Republică, care a adus unitate și coeziune, este astăzi amenințată de disoluția în regiuni și de transferul autorității către un guvern federal slab și distant.

De-a lungul secolelor, statul național a avut rolul esențial de a asigura echilibrul între regiunile bogate și cele sărace, de a menține solidaritatea între diferitele părți ale țării și de a organiza redistribuirea resurselor pentru a garanta coeziunea națională. 𝐃𝐚𝐜𝐚̆ 𝐯𝐨𝐦 𝐫𝐞𝐧𝐮𝐧𝐭̦𝐚 𝐥𝐚 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐦𝐞𝐜𝐚𝐧𝐢𝐬𝐦 𝐢̂𝐧 𝐟𝐚𝐯𝐨𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐞𝐢 „𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞 𝐚 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫”, 𝐯𝐨𝐦 𝐟𝐚𝐯𝐨𝐫𝐢𝐳𝐚 𝐧𝐮 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚, 𝐜𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐢𝐭̦𝐢𝐚 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐞 𝐛𝐨𝐠𝐚𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐚̆𝐫𝐚𝐜𝐞.

Franța riscă să devină o țară împărțită în mici provincii care vor concura unele cu altele pentru resurse, investiții și influență. Aceasta nu va fi o națiune puternică și unitară, ci o colecție de regiuni concentrate pe propriile interese egoiste. Aceasta este imaginea Europei pe care o propun unii susținători ai federalismului, și este exact opusul a ceea ce au construit generații întregi de francezi, luptând pentru unirea și unitatea națională.

Într-o astfel de Europă, în care puterea politică este departe și slabă, notabilii locali vor căpăta o influență din ce în ce mai mare. Regiunile vor căuta să stabilească relații directe între ele, peste capetele guvernelor naționale, și statul național va deveni din ce în ce mai slab și mai marginalizat.

Aceasta este amenințarea la adresa Republicii, așa cum o cunoaștem. Nu va mai exista o redistribuire echitabilă a resurselor, nu va mai exista un mecanism național de echilibrare între regiunile bogate și cele sărace. În schimb, vom avea o Europă a egoismelor regionale, în care fiecare regiune se va concentra doar pe propriile interese.

De aceea, nu putem accepta să sacrificăm statul-națiune, Franța, în numele unei construcții europene greșit înțelese. Nu putem permite ca idealul unei Europe unite să se transforme într-un mecanism de fragmentare și slăbire a națiunilor. Națiunea rămâne baza democrației, baza solidarității și coeziunii sociale, și trebuie să rămână în centrul construcției europene.

Astăzi, ne aflăm la o răscruce de drumuri. Putem alege să continuăm pe calea federalismului și a Europei regiunilor, ceea ce va duce la o slăbire a statelor naționale și la o dezbinare internă a Franței. Sau putem alege să păstrăm națiunile noastre puternice și suverane, colaborând între ele într-un spirit de solidaritate și respect reciproc, fără a renunța la ceea ce ne definește și ne dă forță.

Eu, pentru unul, refuz să accept disoluția statului-națiune și renunțarea la suveranitatea noastră națională. Refuz să cred că viitorul Franței trebuie să fie unul al subordonării într-o Europă federală. Cred, în schimb, că putem construi o Europă a națiunilor, în care fiecare țară să își păstreze identitatea și suveranitatea, dar să colaboreze strâns pentru binele comun.

Aceasta este Europa în care cred și pentru care voi lupta. O Europă a națiunilor libere, care își respectă diversitatea, dar care lucrează împreună pentru a asigura prosperitatea și pacea pe continent. O Europă în care Franța să rămână Franța, iar națiunile să rămână fundamentul democrației și al coeziunii sociale.

Stimați colegi, nu este vorba de a nega viitorul, de a ne închide în spatele frontierelor noastre sau de a refuza cooperarea cu celelalte state europene. Este vorba de a construi Europa într-un mod care să respecte realitățile istorice și politice, să respecte națiunile și suveranitatea acestora. Nu trebuie să ne facem iluzii: 𝐧𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐧𝐢𝐜𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐭𝐢𝐦𝐚̆ 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐨 𝐟𝐚𝐜𝐞𝐦 𝐩𝐞 𝐫𝐮𝐢𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫, 𝐟𝐨𝐫𝐭̦𝐚̂𝐧𝐝 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐚𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐞𝐧𝐮𝐧𝐭̦𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐞𝐚 𝐜𝐞 𝐥𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐝𝐫𝐚𝐠 – 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐥𝐨𝐫.

𝐒̦𝐭𝐢𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐦𝐮𝐥𝐭̦𝐢 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐬𝐮𝐬𝐭̦𝐢𝐧𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐌𝐚𝐚𝐬𝐭𝐫𝐢𝐜𝐡𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐞𝐬𝐜 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆, 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐧𝐞𝐜𝐞𝐬𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐚 𝐧𝐞 𝐮𝐧𝐢 𝐟𝐨𝐫𝐭̦𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐟𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐨𝐜𝐚̆𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢. 𝐃𝐚𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐮𝐧𝐝𝐚̆𝐦 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐜𝐮 𝐬𝐮𝐩𝐮𝐧𝐞𝐫𝐞𝐚. 𝐄𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫𝐚̆𝐦, 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐦 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐢, 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐚 𝐧𝐞 𝐩𝐢𝐞𝐫𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚. 𝐄𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫, 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐬̦𝐢 𝐩𝐚̆𝐬𝐭𝐫𝐞𝐳𝐞 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐬̦𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐢𝐜𝐢𝐩𝐞 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫 𝐥𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐞, 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐚 𝐟𝐢 𝐨𝐛𝐥𝐢𝐠𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐚𝐜𝐜𝐞𝐩𝐭𝐞 𝐫𝐞𝐠𝐮𝐥𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐚𝐯𝐢𝐧 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐞𝐬𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐞.

𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐨 𝐮𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐞, 𝐧𝐮 𝐨 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐢𝐦𝐩𝐮𝐬𝐞 𝐝𝐞 𝐨 𝐦𝐚𝐣𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐢̂𝐦𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯𝐚 𝐯𝐨𝐢𝐧𝐭̦𝐞𝐢 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐩𝐚̆𝐫𝐭̦𝐢 𝐚 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐦𝐞𝐦𝐛𝐫𝐞. 𝐍𝐮 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐞𝐝𝐚̆𝐦 𝐢̂𝐧 𝐟𝐚𝐭̦𝐚 𝐭𝐞𝐧𝐭𝐚𝐭̦𝐢𝐞𝐢 𝐝𝐞 𝐚 𝐬𝐢𝐦𝐩𝐥𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐜𝐫𝐞𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐬𝐮𝐩𝐞𝐫𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐥𝐨𝐜𝐮𝐢𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐞. 𝐃𝐢𝐦𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯𝐚̆, 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐦 𝐜𝐚𝐩𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐥𝐞𝐱𝐚̆, 𝐛𝐚𝐳𝐚𝐭𝐚̆ 𝐩𝐞 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐫𝐞𝐜𝐢𝐩𝐫𝐨𝐜, 𝐩𝐞 𝐜𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞 𝐯𝐨𝐥𝐮𝐧𝐭𝐚𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐩𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚̆𝐫𝐞𝐢 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢.

Am auzit adesea în această dezbatere argumentul inevitabilității: „Nu există alternativă la Maastricht”, ni se spune. „Dacă nu acceptăm acest tratat, vom fi izolați, marginalizați, condamnați la stagnare.” Dar este acest argument cu adevărat valabil? Chiar nu există nicio altă cale pentru a construi Europa?

Eu cred că există o alternativă, și această alternativă este aceea a unei Europe a națiunilor, o Europă a cooperării și solidarității, fără ca națiunile să fie obligate să renunțe la ceea ce le definește. Aceasta este Europa pe care o propun, o Europă în care fiecare stat membru rămâne suveran și liber, dar își unește forțele cu celelalte state pentru a răspunde provocărilor comune.

Franța nu trebuie să renunțe la suveranitatea sa pentru a fi europeană. Dimpotrivă, o Franță puternică, suverană, este cea mai bună contribuție pe care o putem aduce la construirea unei Europe puternice. Franța are o misiune de îndeplinit în Europa, dar această misiune nu este de a se dizolva într-un superstat, ci de a contribui la crearea unei Europe a națiunilor libere, care să colaboreze în respectul reciproc.

Nu putem accepta ca Tratatul de la Maastricht să fie un punct fără întoarcere, o capcană care ne va priva de libertatea de a reveni asupra deciziilor noastre dacă viitorul o va cere. Nu putem accepta un tratat care limitează în mod ireversibil suveranitatea națională și ne împiedică să luăm decizii în interesul poporului nostru. Suveranitatea nu este un concept abstract sau o chestiune de prestigiu; ea este fundamentul democrației și al libertății. 𝐅𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐧𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞, 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐮𝐧 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐬̦𝐢 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐝𝐚̆ 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫 𝐝𝐞𝐬𝐭𝐢𝐧𝐮𝐥.

Domnule președinte, doamnelor și domnilor deputați, am vorbit mult astăzi despre națiune și suveranitate, dar nu este vorba de o nostalgie a trecutului. Nu vă cer să întoarcem spatele Europei sau să respingem cooperarea europeană. Vă cer doar să fim lucizi și să nu confundăm cooperarea cu integrarea totală, să nu confundăm solidaritatea cu subordonarea. Vă cer să protejăm ceea ce ne este cel mai scump: libertatea și suveranitatea noastră națională.

Aceasta este Europa pe care o doresc pentru Franța, pentru viitorul nostru și pentru viitorul generațiilor care vor veni.”

IV. Charles Pasqua

Charles Pasqua, senator francez, care a scris un articol în „Revue politique et parlementaire” în martie 1999, despre dispariția suveranității naționale și opoziția față de o Europă federală, intitulat „Iluzia de la Amsterdam”:

„Europa se face, de aproximativ cincizeci de ani, prin tratate ratate și mici compromisuri care adună erori.

În primul rând, s-a dorit separarea Europei de la Amsterdam, această nouă putere suverană, de orice contingență politică, începând cu cea mai importantă dintre ele, democrația. Nimeni nu poate pretinde, de fapt, că în fața acestor executivi foarte puternici, embrionul Parlamentului European ar fi altceva decât o ordine plăcută de contemplare. Cât despre parlamentele naționale, ele sunt private de trei sferturi din prerogativele lor legislative prin directivele europene, instituirea monedei euro, pactul de stabilitate și articolele tratatului de la Amsterdam.

Ajunși în acest punct, se simt, de altfel, liderii europeni puțin îngrijorați în legătură cu viitorul copilului pe care l-au adus pe lume. Și dacă ar fi inventat un monstru? Incidentul de la Bruxelles, în legătură cu numirea președintelui băncii centrale, nu este, în această privință, deloc încurajator.

Ni se vorbește despre o Europă politică, la fel cum se vorbește despre o Europă socială. Dar ce înseamnă, de fapt, o Europă politică? Europa de la Maastricht este un compromis foarte avansat și, de fapt, precar, între diferitele concepții pe care țările Uniunii le aveau despre aceasta. Astfel, pentru Anglia, miza era liberul schimb, pentru Franța, cooperarea, iar pentru Germania, federalismul. La acestea s-a adăugat moneda unică, al cărei caracter federalist francezii se străduiesc să nu-l admită. Banca Centrală Europeană este, de fapt, o bizarerie istorică. Se poate înțelege foarte bine independența unui astfel de organ într-un ansamblu politic, economic și social unit. Ce se întâmplă când acest organ există în afacerea unei formări fără baze politice solide și fără un proiect de guvernare?

Cu tratatul de la Amsterdam, aceeași operațiune a fost repetată în ceea ce privește dreptul. Astfel, cea mai mare parte din suveranitatea națională dispare, odată cu subordonarea totală și definitivă a dreptului nostru național față de dreptul comunitar. Ieșite din discuție interpretările Constituției noastre și ale principiilor cu valoare constituțională. La fel și libertățile publice, libertățile individuale, separația puterilor...

De aici rezultă un constat, 𝐑𝐞𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚 𝐬̦𝐢 𝐔𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐚𝐭𝐢𝐛𝐢𝐥𝐞, 𝐭𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐑𝐞𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚 𝐢̂𝐧 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐍𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐬̦𝐢 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞. 𝐁𝐚𝐧𝐜𝐚 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐞𝐢 𝐬̦𝐢 𝐟𝐢𝐧𝐚𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐢𝐠𝐧𝐨𝐫𝐚 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞𝐥𝐞, 𝐝𝐚𝐫 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐧𝐮, 𝐞𝐚 𝐬𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐮𝐧𝐝𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆. 𝐏𝐚̆𝐜𝐚𝐭, 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐬𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞, 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐟𝐚̆𝐜𝐮𝐭𝐞 𝐬𝐚𝐜𝐫𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐢!

Căci este, într-adevăr, 𝐮𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐞 𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐢̂𝐧 𝐥𝐨𝐜 𝐜𝐮 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐭𝐫𝐞𝐢 𝐜𝐚𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐞 𝐚𝐥𝐞 𝐬𝐚𝐥𝐞: 𝐛𝐚̆𝐭𝐚̂𝐧𝐝 𝐦𝐨𝐧𝐞𝐝𝐚 𝐥𝐚 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐤𝐟𝐮𝐫𝐭, 𝐟𝐚̆𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐥𝐞𝐠𝐞𝐚 𝐥𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐱𝐞𝐥𝐥𝐞𝐬 𝐬̦𝐢 𝐚𝐝𝐦𝐢𝐧𝐢𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐝 𝐣𝐮𝐬𝐭𝐢𝐭̦𝐢𝐚 𝐥𝐚 𝐋𝐮𝐱𝐞𝐦𝐛𝐮𝐫𝐠. Dar, dacă realitatea geografică este „clară și distinctă”, nu același lucru se poate spune despre împărțirea și organizarea puterilor. Între un Consiliu al Miniștrilor care legiferează și un Parlament care face figură de completare, 𝐦𝐚𝐫𝐣𝐚 𝐝𝐞 𝐦𝐚𝐧𝐞𝐯𝐫𝐚̆ 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐦𝐞𝐧𝐬𝐚̆ 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐨 𝐂𝐨𝐦𝐢𝐬𝐢𝐞 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭𝐢𝐜𝐚̆. Ușurința cu care se poate derapa este atât de mare încât se ajunge la un dezastru, cum a fost cel trăit acum câteva săptămâni. Astăzi, mai rămâne o Comisie fantomă care continuă să exercite puterea, dar care nu poate mai fi cenzurată de Parlament, din moment ce a fost oficial destituită din funcții. (...)

Realitatea este că Europa a fost o mare tavernă spaniolă, unde fiecare putea aduce propria sa reprezentare a lucrurilor. Franța vedea în aceasta o modalitate de a-și reînnoi, lărgind-o, vocația sa universală, de acord cu schimbarea „excepției” sale în favoarea modelului superior, excepția europeană. Europa a servit ca politică pentru Germania, atâta timp cât aceasta nu o avea. Pentru italieni, Europa este o credință, o superstiție fără mari consecințe. Spaniolii și portughezii își recuperează cu pași forțați un secol XX din care regimurile lor politice îi priveau. Anglia negociază. Țările scandinave au ales să păstreze solidaritatea, deci monedele lor. Finlanda rămâne finlandizată.

Cum ar putea cineva să facă o Europă federală cu toate acestea? Adică un ansamblu de politici despre care cetățenii să fie capabili și dornici să judece aceleași lucruri, în același moment, în aceleași termeni? (...) Și pe ce suveranitate universală directă s-ar putea sprijini această nouă legitimitate?

𝐒𝐮𝐧𝐭𝐞𝐦 𝐚𝐝𝐨𝐫𝐦𝐢𝐭̦𝐢 𝐜𝐮 𝐢𝐥𝐮𝐳𝐢𝐢. 𝐀𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐮𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆, 𝐢̂𝐦𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯𝐚 𝐜𝐚̆𝐫𝐞𝐢𝐚 𝐧𝐞 𝐥𝐮𝐩𝐭𝐚̆𝐦 𝐬̦𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐮𝐧𝐞𝐦 𝐚𝐥𝐭𝐞𝐫𝐧𝐚𝐭𝐢𝐯𝐞, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐚𝐦𝐧𝐚𝐭𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐚̆𝐦𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐨 𝐨𝐥𝐢𝐠𝐚𝐫𝐡𝐢𝐞. 𝐕𝐨𝐦 𝐢𝐧𝐭𝐫𝐚 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐯𝐢𝐭𝐞𝐳𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐨𝐭𝐢𝐬𝐦 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭 𝐬𝐚𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧 𝐥𝐮𝐦𝐢𝐧𝐚𝐭. Dacă măcar politica Eurolandului nu ar fi atât de malthusiană, am fi putut câștiga prosperitatea!

În loc de aceasta, alegerea deflației ne condamnă, în cazul unei răsturnări economice, la un șoc al Națiunilor sau la lupta de clasă. Nu va fi cel mai mic paradox al acestei Europe fără conștiință, pe care o numim Euroland, să ne aducă astfel exact cu un secol în urmă.”

I. Charles de Gaulle

Sovereignism didn’t start now, but dates back to 1962, from Charles de Gaulle’s speeches, more relevant than ever. I’ll offer you samples of history so you better understand sovereignism.

“These opponents tell us: ‘You want to create a Europe of the homeland, we want to create a supranational Europe.’ As if a formula would be sufficient to confuse together these strongly established entities called peoples and states.

And then, the same opponents tell us, at the same time: ‘England has applied to enter the common market. As long as it is not there, we cannot do anything political.’ And yet everyone knows that England, as a great state and a nation faithful to itself, would never agree to dissolve itself in a utopian construction.

I would like, moreover, since this is the occasion, to apologize to the gentlemen of the press. You will be quite surprised, but I, for my part, have never spoken in any of my statements about Europe of homelands, although it is always claimed that I did. (...)

And furthermore, I don’t believe that Europe can have any living reality if it doesn’t include France with its French, Germany with its Germans, Italy with its Italians, etc. Dante, Goethe, Chateaubriand belong to all of Europe to the extent that they were, respectively, eminently Italian, German and French. They would not have served Europe much if they had been stateless and had thought or written in some integrated Esperanto or Volapük.

So, it is true that the homeland is a sentimental human element and that it is precisely on elements of action, authority and responsibility that we can build Europe. What elements? Well, the States. Because only States are valid in this sense, legitimate and, moreover, capable of achieving.

I have already said, and I repeat, that at the present moment there can be no other possible Europe than that of the States, apart from, of course, myths, fictions and parades.

Moreover, what happens with the economic community demonstrates this every day. Because it is the states, and only the states, that have created this economic community, that have offered it credit and that have engaged it with public officials. And it is the states that give it reality and effectiveness. And all the more so since no important economic measure can be taken without committing a political act. (...)

We do this when we are led to consider the requirements that the United States announces regarding its economic relationship with the community.

(...) I would like to speak more precisely about the objection of integration. We oppose this by saying: “Let’s unite the six states together in something supranational, in a supranational entity. And thus, everything will be very simple and very practical”. We do not propose this national entity because it does not exist. There is no unifier in today’s Europe who has enough power, credibility and attractiveness.

So, we return to a kind of hybrid and say: “Well, at least the six states accept, commit to submit to what will be decided with a certain majority”. At the same time, it is said: “There are already six European parliaments, six national parliaments, more precisely, a European parliamentary assembly. There is even a parliamentary assembly of the Council of Europe which, it is true, precedes the conception of the six and which, I am told, is dying on the margin where it has been left...and who will make the law for the six states”.

These are ideas that may charm some minds, but I don’t see at all how we could achieve them practically, even if we had six signatures at the bottom of a paper. There is a France, a Germany, an Italy, a Netherlands, a Belgium, a Luxembourg that would be ready to do, on a question that is important to them from a national and international point of view, what would seem bad to them because they would be ordered to do so by others?

Are the French people, the German people, the Italian people, the Dutch people, the Belgian people, the Luxembourg people ready to submit to laws adopted by foreign parliamentarians if these laws are against their deepest will?

This is not true. There is no way, at this moment, to ensure that a majority can compel, a foreign majority, can compel recalcitrant nations.

It is true that in this integrated Europe, as they say, well, there might not be any politics at all. That would make things much simpler. And then, in fact, since there would be no France, no Europe, because there would be a single policy, and because we could not impose one on each of the six States, we would refrain from making one. But then, perhaps, all these people would follow someone from outside, who, himself, would have one.

There could be a unifier, but it would not be European and it would not be an integrated Europe.

It would be something else entirely, much broader and much more extensive, with, I repeat, a unifying force. And perhaps this is what, to some extent and sometimes, inspires certain remarks from certain supporters of European integration. So, it would be better to say it.

You see, when we talk about big things, well, we like to dream about the wonderful lamp, you know, the one that Aladdin only had to rub to fly over reality. But there is no magic formula that would allow us to build something as difficult as a united Europe. So, let’s put reality at the basis of the building. After we have finished the work, we can rest in the stories from the Arabian Nights.

II. Margareth Thatcher

Suveranista Margaret Thatcher cu un discurs din 1988:

„Întotdeauna vom privi către Varșovia, Praga și Budapesta ca mari orașe europene. De asemenea, nu ar trebui să uităm că valorile europene au ajutat la transformarea Statelor Unite ale Americii în apărătorul curajos al libertății care a devenit.

Comunitatea Europeană aparține tuturor membrilor săi. Trebuie să reflecte tradițiile și aspirațiile tuturor membrilor săi. Și permiteți-mi să fiu foarte clară. Britania nu visează la o existență confortabilă și izolată la periferia Comunității Europene. Destinul nostru este în Europa, ca parte a Comunității.

𝐀𝐬𝐭𝐚 𝐧𝐮 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐢̂𝐧 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐝𝐚𝐫 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐚𝐥 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐞𝐢, 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐞𝐢 𝐬𝐚𝐮, 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐚𝐥 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐚̆𝐫𝐮𝐢 𝐚𝐥𝐭 𝐦𝐞𝐦𝐛𝐫𝐮 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞. 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐬𝐜𝐨𝐩 𝐢̂𝐧 𝐬𝐢𝐧𝐞. 𝐍𝐢𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐨𝐳𝐢𝐭𝐢𝐯 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐦𝐨𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭 𝐢̂𝐧 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐜𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐩𝐭 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞𝐜𝐭𝐮𝐚𝐥 𝐚𝐛𝐬𝐭𝐫𝐚𝐜𝐭. 𝐍𝐢𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐨𝐬𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐨 𝐫𝐞𝐠𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐞𝐬𝐟𝐚̂𝐫𝐬̦𝐢𝐭𝐚̆.

Comunitatea Europeană este un mijloc practic prin care Europa poate asigura prosperitatea și securitatea viitoare a oamenilor săi într-o lume în care există multe alte națiuni și grupuri de națiuni puternice.

Noi, europenii, nu ne putem permite să ne pierdem energiile în dispute interne sau în dezbateri instituționale obscure. Ele nu sunt un substitut pentru acțiunea eficientă.

Europa trebuie să fie pregătită atât pentru a contribui pe deplin la propria sa securitate, cât și pentru a concura comercial și industrial într-o lume în care succesul merge către țările care încurajează inițiativa și întreprinderea individuală, mai degrabă decât către cele care încearcă să le diminueze.

Cooperare voluntară între state suverane

Primul meu principiu călăuzitor este acesta: 𝐜𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐯𝐨𝐥𝐮𝐧𝐭𝐚𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐚𝐜𝐭𝐢𝐯𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐒𝐓𝐀𝐓𝐄 𝐒𝐔𝐕𝐄𝐑𝐀𝐍𝐄 𝐈𝐍𝐃𝐄𝐏𝐄𝐍𝐃𝐄𝐍𝐓𝐄 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐮𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐝𝐞 𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢 𝐨 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐜𝐜𝐞𝐬.

𝐈̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐚 𝐬𝐮𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐬̦𝐢 𝐝𝐞 𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐠𝐥𝐨𝐦𝐞𝐫𝐚𝐭 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐞𝐱𝐭𝐫𝐞𝐦 𝐝𝐞 𝐝𝐚̆𝐮𝐧𝐚̆𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐚𝐫 𝐩𝐞𝐫𝐢𝐜𝐥𝐢𝐭𝐚 𝐨𝐛𝐢𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚̆𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐥𝐞 𝐚𝐭𝐢𝐧𝐠𝐞𝐦.

𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐯𝐚 𝐟𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐧𝐢𝐜𝐚̆ 𝐭𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐫𝐞 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚 𝐜𝐚 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐚 𝐜𝐚 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐞, 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐚 𝐜𝐚 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐞, 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐮 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐚𝐥𝐞 𝐨𝐛𝐢𝐜𝐞𝐢𝐮𝐫𝐢, 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞. 𝐀𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐧𝐞𝐛𝐮𝐧𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚̆𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐥𝐞 𝐚𝐝𝐚𝐩𝐭𝐚̆𝐦 𝐥𝐚 𝐮𝐧 𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐬𝐭𝐚𝐧𝐝𝐚𝐫𝐝.

𝐔𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐩𝐚̆𝐫𝐢𝐧𝐭̦𝐢𝐢 𝐟𝐨𝐧𝐝𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐚𝐢 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐚𝐮 𝐜𝐫𝐞𝐳𝐮𝐭 𝐜𝐚̆ 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞 𝐚𝐥𝐞 𝐀𝐦𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐢 𝐚𝐫 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐟𝐢 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐥𝐮𝐥 𝐬𝐚̆𝐮. 𝐃𝐚𝐫 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐚̆ 𝐢𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐀𝐦𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐮 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐟𝐞𝐫𝐢𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚. Oamenii au mers acolo pentru a scăpa de intoleranța și constrângerile vieții din Europa. Ei au căutat libertatea și oportunitățile; iar puternicul lor simț al scopului a ajutat, de-a lungul a două secole, la crearea unei noi unități și mândrii de a fi americani, la fel cum mândria noastră constă în a fi britanici sau belgieni sau olandezi sau germani.

Sunt prima care spune că, în multe probleme majore, țările Europei ar trebui să încerce să vorbească cu o singură voce. Vreau să ne văd lucrând mai strâns pe acele lucruri pe care le putem face mai bine împreună decât singuri. Europa este mai puternică atunci când facem acest lucru, fie că este vorba de comerț, de apărare sau de relațiile noastre cu restul lumii.

𝐃𝐚𝐫 𝐚 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐬 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐧𝐞𝐜𝐞𝐬𝐢𝐭𝐚̆ 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐥𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐱𝐞𝐥𝐥𝐞𝐬 𝐬𝐚𝐮 𝐥𝐮𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐨 𝐛𝐢𝐫𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐧𝐮𝐦𝐢𝐭𝐚̆. 𝐃𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐫𝐨𝐧𝐢𝐜 𝐜𝐚̆ 𝐞𝐱𝐚𝐜𝐭 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐭̦𝐚̆𝐫𝐢 𝐩𝐫𝐞𝐜𝐮𝐦 𝐔𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐒𝐨𝐯𝐢𝐞𝐭𝐢𝐜𝐚̆, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐮 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐮𝐜𝐚̆ 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮, 𝐢̂𝐧𝐯𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐬𝐮𝐜𝐜𝐞𝐬𝐮𝐥 𝐝𝐞𝐩𝐢𝐧𝐝𝐞 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐞𝐫𝐬𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮, 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐮𝐧𝐢𝐢 𝐢̂𝐧 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐚𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐦𝐞𝐚𝐫𝐠𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐝𝐢𝐫𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐨𝐩𝐮𝐬𝐚̆.

𝐍𝐮 𝐚𝐦 𝐫𝐞𝐮𝐬̦𝐢𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐚̆𝐦 𝐢̂𝐧𝐚𝐩𝐨𝐢 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐢̂𝐧 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐚, 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚 𝐥𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐚 𝐫𝐞𝐢𝐧𝐬𝐭𝐚𝐥𝐚𝐭𝐞 𝐥𝐚 𝐧𝐢𝐯𝐞𝐥 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧, 𝐜𝐮 𝐮𝐧 𝐬𝐮𝐩𝐞𝐫-𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐞𝐱𝐞𝐫𝐜𝐢𝐭𝐚̂𝐧𝐝 𝐨 𝐧𝐨𝐮𝐚̆ 𝐝𝐨𝐦𝐢𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐱𝐞𝐥𝐥𝐞𝐬.

𝐂𝐮 𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐦𝐚𝐢 𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐜𝐮 𝐮𝐧 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐜𝐨𝐩 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧. 𝐃𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐚̆𝐬𝐭𝐫𝐞𝐳𝐞 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐟𝐞𝐫𝐢𝐭𝐞, 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐦𝐚̂𝐧𝐝𝐫𝐢𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐚 𝐭̦𝐚𝐫𝐚̆; 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚 𝐚𝐮 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐬𝐮𝐫𝐬𝐚 𝐯𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢 𝐝𝐞-𝐚 𝐥𝐮𝐧𝐠𝐮𝐥 𝐬𝐞𝐜𝐨𝐥𝐞𝐥𝐨𝐫.

Încurajarea schimbării

Al doilea meu principiu călăuzitor este acesta: politicile comunitare trebuie să abordeze problemele actuale într-un mod practic, oricât de dificil ar fi acest lucru. 𝐃𝐚𝐜𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐫𝐞𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐞𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭 𝐠𝐫𝐞𝐬̦𝐢𝐭𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐢𝐧𝐞𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐩𝐞 𝐛𝐮𝐧𝐚̆ 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐨𝐚𝐜𝐚̆ 𝐧𝐞𝐦𝐮𝐥𝐭̦𝐮𝐦𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚̆, 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐯𝐨𝐦 𝐨𝐛𝐭̦𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐩𝐫𝐢𝐣𝐢𝐧𝐮𝐥 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢.

Europa deschisă întreprinderii

Al treilea meu principiu călăuzitor este nevoia de politici comunitare care să încurajeze întreprinderea. Dacă Europa dorește să prospere și să creeze locurile de muncă ale viitorului, întreprinderea este cheia. Cadrul de bază există: Tratatul de la Roma însuși a fost intenționat ca o Cartă pentru Libertatea Economică.

Dar asta nu este modul în care a fost întotdeauna interpretat, cu atât mai puțin aplicat. Lecția istoriei economice a Europei din anii ‘70 și ‘80 este că planificarea centralizată și controlul detaliat nu funcționează, iar efortul și inițiativa personală funcționează.

O economie controlată de stat este o rețetă pentru creștere scăzută, în timp ce libera întreprindere într-un cadru de lege aduce rezultate mai bune. Scopul unei Europe deschise întreprinderii este forța motrice din spatele creării Pieței Unice Europene până în 1992. Prin eliminarea barierelor, prin crearea posibilității pentru companii de a opera la scară europeană, putem concura cel mai bine cu Statele Unite, Japonia și alte noi puteri economice emergente în Asia și în alte părți.

Și asta înseamnă acțiuni pentru eliberarea piețelor, acțiuni pentru lărgirea alegerilor și acțiuni pentru reducerea intervenției guvernului.

𝐎𝐛𝐢𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐧𝐮 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐫𝐞𝐠𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚̆𝐫𝐢 𝐝𝐞𝐭𝐚𝐥𝐢𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮: 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐃𝐄𝐑𝐄𝐆𝐋𝐄𝐌𝐄𝐍𝐓𝐀𝐑𝐄𝐀 𝐬̦𝐢 𝐞𝐥𝐢𝐦𝐢𝐧𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥𝐮𝐢.

La fel este și cu frontierele dintre țările noastre. Desigur, dorim să facem mai ușoară trecerea bunurilor prin frontiere. Desigur, trebuie să facem mai ușoară călătoria persoanelor în toată Comunitatea.

Dar este o chestiune de bun simț că 𝐧𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐚𝐛𝐨𝐥𝐢 𝐭𝐨𝐭𝐚𝐥 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐨𝐚𝐥𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐣𝐚̆𝐦 𝐜𝐞𝐭𝐚̆𝐭̦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐜𝐫𝐢𝐦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐨𝐩𝐫𝐢𝐦 𝐭𝐫𝐚𝐟𝐢𝐜𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐝𝐫𝐨𝐠𝐮𝐫𝐢, 𝐭𝐞𝐫𝐨𝐫𝐢𝐬̦𝐭𝐢 𝐬̦𝐢 𝐢𝐦𝐢𝐠𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐢 𝐢𝐥𝐞𝐠𝐚𝐥𝐢.

Dacă vom avea un statut european al companiilor, acesta ar trebui să conțină reglementări minime. Și cu siguranță noi, în Marea Britanie, vom lupta împotriva tentativelor de a introduce colectivismul și corporatismul la nivel european.

Europa deschisă către lume

Al patrulea principiu călăuzitor este că EUROPA NU AR TREBUI SĂ FIE PROTECȚIONISTĂ. Expansiunea economiei mondiale ne cere să continuăm procesul de eliminare a barierelor comerciale și să facem acest lucru în negocierile multilaterale din cadrul GATT.

𝐀𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐭𝐫𝐚̆𝐝𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐚𝐜𝐚̆, 𝐢̂𝐧 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐜𝐞 𝐝𝐚̆𝐫𝐚̂𝐦𝐚̆𝐦 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐢̂𝐧 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐚𝐫 𝐫𝐢𝐝𝐢𝐜𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐛𝐚𝐫𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐞𝐱𝐭𝐞𝐫𝐧𝐞. 𝐓𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐦 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐛𝐨𝐫𝐝𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐝 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥 𝐦𝐨𝐧𝐝𝐢𝐚𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐢𝐬𝐭𝐞𝐧𝐭𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐩𝐫𝐞𝐝𝐢𝐜𝐚̆𝐦 𝐚𝐜𝐚𝐬𝐚̆.

Europa și apărarea

Ultimul meu principiu călăuzitor privește problema cea mai fundamentală—rolul țărilor europene în apărare.

𝐄𝐔𝐑𝐎𝐏𝐀 𝐓𝐑𝐄𝐁𝐔𝐈𝐄 𝐒𝐀̆ 𝐂𝐎𝐍𝐓𝐈𝐍𝐔𝐄 𝐒𝐀̆ 𝐌𝐄𝐍𝐓̦𝐈𝐍𝐀̆ 𝐎 𝐀𝐏𝐀̆𝐑𝐀𝐑𝐄 𝐒𝐈𝐆𝐔𝐑𝐀̆ 𝐏𝐑𝐈𝐍 𝐍𝐀𝐓𝐎. 𝐍𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐭̦𝐚 𝐫𝐞𝐥𝐚𝐱𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐞𝐟𝐨𝐫𝐭𝐮𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐞, 𝐜𝐡𝐢𝐚𝐫 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐥𝐮𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐚𝐬𝐮𝐦𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐜𝐨𝐬𝐭𝐮𝐫𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐢.

NATO este cea căreia îi datorăm pacea care a fost menținută timp de 40 de ani. Faptul este că lucrurile merg în favoarea noastră: modelul democratic al unei societăți cu liberă inițiativă s-a dovedit superior; libertatea este în ofensivă, o ofensivă pașnică în întreaga lume, pentru prima dată în viața mea.

𝐓𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐬𝐭𝐫𝐚̆𝐝𝐮𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐦𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐧𝐞𝐦 𝐚𝐧𝐠𝐚𝐣𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞 𝐟𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢. 𝐒̦𝐢 𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐞𝐜𝐮𝐧𝐨𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐦 𝐩𝐨𝐯𝐚𝐫𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐚𝐮 𝐫𝐞𝐬𝐮𝐫𝐬𝐞𝐥𝐞 𝐥𝐨𝐫 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐫𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐦𝐨𝐧𝐝𝐢𝐚𝐥 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢-𝐥 𝐚𝐬𝐮𝐦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐩𝐮𝐧𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐫𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐥𝐢𝐚𝐭̦𝐢𝐢 𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐮𝐩𝐨𝐫𝐭𝐞 𝐨 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢, 𝐢̂𝐧 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐢𝐚𝐥 𝐩𝐞 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐚̆ 𝐜𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐨𝐠𝐚𝐭𝐚̆. (...)

Trebuie să îndeplinim cerințele pentru o apărare convențională eficientă în Europa împotriva forțelor sovietice care sunt modernizate constant.

𝐀𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚̆𝐦 𝐔𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐎𝐜𝐜𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐚𝐥𝐚̆, 𝐧𝐮 𝐜𝐚 𝐨 𝐚𝐥𝐭𝐞𝐫𝐧𝐚𝐭𝐢𝐯𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐍𝐀𝐓𝐎, 𝐜𝐢 𝐜𝐚 𝐮𝐧 𝐦𝐢𝐣𝐥𝐨𝐜 𝐝𝐞 𝐚 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̆𝐫𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮𝐭̦𝐢𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢 𝐥𝐚 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐚̆ 𝐚 𝐕𝐞𝐬𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢. (...)

𝐒𝐚̆ 𝐥𝐚̆𝐬𝐚̆𝐦 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐨 𝐟𝐚𝐦𝐢𝐥𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢, 𝐢̂𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞𝐠𝐚̂𝐧𝐝𝐮-𝐬𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐢𝐧𝐞, 𝐚𝐩𝐫𝐞𝐜𝐢𝐢𝐧𝐝𝐮-𝐬𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭, 𝐟𝐚̆𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆, 𝐝𝐚𝐫 𝐬𝐚𝐯𝐮𝐫𝐚̂𝐧𝐝 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐞𝐟𝐨𝐫𝐭𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧.

𝐒𝐚̆ 𝐚𝐯𝐞𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐣𝐨𝐚𝐜𝐚̆ 𝐮𝐧 𝐫𝐨𝐥 𝐝𝐞𝐩𝐥𝐢𝐧 𝐢̂𝐧 𝐥𝐮𝐦𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐥𝐚𝐫𝐠𝐚̆, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐢̂𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚̆, 𝐧𝐮 𝐢̂𝐧 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐫, 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐚̆𝐬𝐭𝐫𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐭𝐥𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐚̆—𝐚𝐜𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐩𝐞 𝐚𝐦𝐛𝐞𝐥𝐞 𝐦𝐚𝐥𝐮𝐫𝐢 𝐚𝐥𝐞 𝐀𝐭𝐥𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐮𝐥𝐮𝐢—𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐧𝐨𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐦𝐨𝐬̦𝐭𝐞𝐧𝐢𝐫𝐞 𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐜𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐞 𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆.”

III. Philippe Seguin

“Philippe Seguin was one of the great figures and voices of our national life,” declared French President Nicolas Sarkozy upon his death, Philippe Seguin being one of the most respected politicians in the Hexagon.

Speech delivered by Philippe Seguin on 5 May 1992 in the National Assembly (French Chamber of Deputies)

“No, let us abandon these sophisms! I must say, together with many others and on behalf of many, that it is time to involve our people in the European question. For it has now been thirty-five years since the Treaty of Rome was signed and, from the Single Act into regulations, from regulations into directives, from directives into jurisprudence, the European construction has been made without the people, has been made in secret, in the secrecy of cabinets, in the shadow of commissions, in the penumbra of courts of justice.

For thirty-five years, a whole oligarchy of experts, judges, officials and governors has been making decisions in the name of the people, without having received any mandate, whose stakes are concealed by a formidable conspiracy of silence, and whose consequences are minimised.

In the defence of those absent, I recognise with goodwill that the dominant conformism, so as not to speak of the true intellectual terrorism which reigns today, disqualifies from the outset anyone who does not adhere to the new faith and exposes them literally to invective. Whoever wishes to distance themselves from the federalist cult is immediately considered, by the opinion-makers, at the very least a despiser of modernity, a nostalgic or a primitive; in the worst case, a raging nationalist ready to reduce Europe to the old demons that have made it so unhappy.

But there are moments when what is at stake is so important that everything must retreat into the background. And I do not speak here in the name of one France against another, for when it comes to France, the Republic and democracy, there can no longer be a question of right and left; the stakes, beyond parties, beyond the most natural divisions and the most legitimate oppositions, is nothing less than our community of destiny. And this community of destiny is gravely imperilled by agreements which are neither the condition of prosperity nor that of peace.

In the world as it is, idealism and realism demanded that an entirely different conception of Europe should prevail; this is what I would like to develop before you.

Mr President, Madam, gentlemen ministers, dear colleagues, let us not deceive ourselves: the logic of the economic and political process set in motion at Maastricht is that of a poor-quality federalism, fundamentally anti-democratic, falsely liberal and firmly technocratic. The Europe that is being proposed to us is neither free, nor just, nor efficient. It buries the concept of national sovereignty and the great principles stemming from the Revolution: 1992 is literally anti-1789. A fine anniversary present they make, for its 200 years, the Pharisees of this Republic which they praise in their speeches and risk ruining through their deeds!

I know well that it is desired at all costs to minimise the stakes and to make us believe that we are ceding nothing essential as regards our independence! Today it is fashionable to discuss endlessly the very meaning of the concept of sovereignty, to decompose it into small pieces, to affirm that it accepts multiple exceptions, that monetary sovereignty is not at all the same thing as collective identity, which would not be endangered. Or that taxation, defence, foreign affairs, in the end, play only a relative role in the exercise of sovereignty.

All these sophisms have only one purpose: to empty this disturbing word of its meaning, so that it will no longer be discussed in the debate.

The method is skilful. By presenting each partial renunciation as not being in itself decisive, one can permit oneself to abandon, one by one, the attributes of sovereignty without ever admitting that one is pursuing its complete destruction.

The process is not new. Following 2,500 years ago, step by step, Achilles approaches the tortoise that runs ahead, according to Zeno, without ever catching it. However, this is only a parable. In reality, Achilles does indeed win the race; likewise, through successive renunciations, however small they may be, we shall end up emptying sovereignty of its content. For it is a global, indivisible notion, like a prime number. You are sovereign or you are not! But you are never half-sovereign. By its very essence, sovereignty is an absolute that excludes any idea of subordination and compromise. A sovereign people owes nothing to anyone and has, in relation to others, only those obligations and duties which it freely chooses and imposes upon itself.

Remember the cry of Chateaubriand before the Chamber in 1816: “If civilised Europe wished to impose its charter upon me, I would go to live in Constantinople.”

Sovereignty is not shared and, of course, it is not limited.

Let us also remember, to have a more recent example of what you call “shared sovereignty”, the meaning which the doctrine of limited sovereignty had during the “Prague Spring”, for the truth is that “shared sovereignty”, “partitioned sovereignty” or “limited sovereignty” are all expressions that signify the total absence of sovereignty! And, in fact, when one accepts decisions being made by majority vote on crucial matters, and those decisions become binding for all, without being able to be contested subsequently at national level, one clearly moves from consultation to integration.

Therefore, when we are told that the Maastricht agreements organise a union of states based on intergovernmental cooperation, reality is deliberately distorted. On the contrary, these agreements aim to make the right of veto inapplicable and to create mechanisms that completely escape the control of states.

In fact, this treaty is an “anti-Luxembourg compromise”, because it not only forbids national parliaments, but also governments, from placing national interest above, since each commits to avoiding as much as possible blocking unanimity when a qualified majority is in favour of a decision.

This is true both for monetary policy and for social policy. But it will also be true for foreign policy and defence policy. Moreover, you mentioned, Mr Minister, that member countries commit to supporting only common positions within international organisations, and this commitment is valid also for France and Great Britain in their capacity as permanent members of the UN Security Council. This situation, contrary to the provisions of the Charter, is already being interpreted by some of our partners, as we know, as a transition towards the transfer of these two seats to the Community.

This entire apparatus is, therefore, very disrespectful towards the sovereignty of member states, both as regards the nature of decision-making rules and the irreversible character of the transfers of power envisaged.

Let us therefore cease playing games, dissimulating, juggling with words and multiplying sophisms. The alternative is clear: we must either keep our sovereignty or renounce it.

It is time to ask ourselves how we came to consider this question, which seemed inconceivable a few months ago, as being almost banal; how we came to consider the rupture of our social pact, if not as normal, at least as necessary.

Certainly, even today, we are bombarded with attempts to convince us that there is nothing new. Nothing new, perhaps, with regard to hidden thoughts, but a radical novelty in relation to the commitments we have made until now and which were of an entirely different nature.

We know the argument: we must make Europe, therefore we must cede part of our sovereignty. Why would this causal relation be self-evident! Why would respect for sovereignties forbid cooperation, openness, solidarity! Why would sovereign states be fatally condemned to splendid isolation and to a precautionary withdrawal policy!

It is forgotten that, if it considers it necessary, a state can decide sovereignly to delegate competences or to exercise them together with others. The dispute is not purely semantic. It is one thing, indeed, to delegate temporarily a power which can be recovered when the delegation is no longer in accordance with national interest or no longer meets the requirements of the moment. It is quite another to make an irreversible transfer which can oblige a state to apply a policy contrary to its interests and choices.

Cooperation, consultation, even when pushed very far, accommodate themselves very well with the right of veto. One could even say that the veto is the best incentive for consultation, because it obliges the prolongation of negotiation until the general consent of states is obtained. Moreover, this philosophy was at the basis of the famous Luxembourg compromise, to which I have returned, a compromise which de Gaulle imposed on our partners after the empty chair policy, and which did not prevent, on the contrary, the development of a common agricultural policy. It will be objected, of course, that all this is not very important, because treaties are never totally irreversible and that, if necessary, each member country will always be able to denounce them en bloc. Things are not, however, so simple.

Let us not deceive ourselves. Without currency, without an army, without defence, perhaps without diplomacy, tomorrow, France, at best, will have no more freedom of action than Ukraine and Azerbaijan have today.

Some accommodate themselves to that. As for me, this is not the future I desire for my country.

Moreover, the supporters of the advance towards federalism do not hide their intentions. They truly desire, and they say so, that the progress of federalism should be irreversible both legally and practically, and we must note that we are already caught in a formidable mechanism.

The Republic is not justice under orders: but it is not the government of judges either, much less when it concerns European judges who interpret the spirit of treaties!

However, soon, as Mr Delors has announced to us, at least 80% of our domestic legislation will have Community origin, and the judge will leave the legislator no other option than to comply fully or to denounce unilaterally and en bloc increasingly constraining treaties.

In short, when, due to the application of the Maastricht agreements, particularly as regards the single currency, the cost of denunciation becomes exorbitant, the trap will close and, tomorrow, no parliamentary majority, whatever the circumstances, will be able, reasonably, to go back on what has been achieved.

Let us therefore fear that, in what follows, national sentiments, after having been repressed for far too long, will not become exacerbated to the point of being transformed into nationalisms and will not lead Europe, once again, to the brink of great difficulties, for nothing is more dangerous than a nation which, for a long time, has been deprived of the sovereignty through which its freedom is expressed, that is to say its imprescriptible right to choose its own destiny.

One does not play with peoples and with their history without consequences. All political illusions are, sooner or later, destined to break against historical realities. Russia ended up absorbing communism like a sponge, because Russia had more historical consistency than communism, but at what price?

Therefore, if we organise Europe, let us do so starting from realities. And the realities in Europe are all the nationalities which compose it.

How shall we articulate the construction of Europe with these realities which have their roots so deeply in the past and in the collective unconscious? How shall we build a system of cooperation that ensures peace and prosperity without neglecting these national realities, whose movements seem imperceptible to us only because they belong to a very long time? This ought to be, naturally, the theme of a real and great public debate.

Of course, it can always be claimed—and it is beginning to be done here and there—that the problem is far too technical to be validly addressed in a public debate, in a passionate climate, at a time which is not propitious and before voters whom it is convenient to presume incompetent. A strange conception of democracy, behind which, once again, we glimpse distrust of universal suffrage, of the sovereign people and of the decline of the Republic.

All the more so since European construction is not at all, by its nature, a technical problem. It is tactical that, since the failure of the E.D.C. in 1954, the ideologues of federalism and the Eurocrats have tried to hide their political plans under the cloak of technicality.

The truth is that they have not managed so badly until now. But how far is it permissible to impose on the people, under the pretext of technicality, major political choices which belong to them and to them alone? How far can dissimulation be the instrument of a policy? It would be indecent and dangerous to go further.

The time has come to look the true nature of things in the face, which is not technical, but political, and to say openly, sincerely, honestly, what the stakes are. It is time for this debate to take place. It is time to show the French that there are several possible paths and that they have a choice. It is time to show them that they are being led towards an impasse and that hope lies elsewhere—in my opinion, on the side of the nation which belongs to them.

Whether we like it or not, the idea we have of the nation determines the idea we have of Europe.

This extreme political prudence has certainly led the authors of the Maastricht Treaty to eliminate the word “federal” from the text. However, this changes nothing fundamentally, because what matters in a treaty is its spirit and the mechanisms it institutes. And you yourself, Mr Dumas, with the frankness that characterises you, have acknowledged here, without circumlocution, that this Europe has a federal finality.

However, I gladly admit that what is being proposed to us today is not federalism in the sense in which we understand it when we speak of the United States or Canada. It is much worse, because it is a poor-quality federalism!

We would, indeed, do the treaty too much honour by affirming, without other precautions, that it has a federal essence. It does not even contain—it would be, after all this, a lesser evil—the guarantees of federalism.

For the power which we, the people, are losing is not taken up by another people or by a reunion of peoples. This power will be exercised by technocrats who are designated and controlled even less democratically than before, and the democratic deficit, the original vice of European construction, will be aggravated.

In these conditions, an authentic federalism, with a Government, a Senate, a House of Representatives, could appear tomorrow as progress, under the pretext that it would be the only way of getting out of the technocratic dead end into which we would have sunk even deeper.

This is, moreover, the reason why I oppose all the more resolutely such a solution of incomplete federalism, because it would be, inevitably, the prelude to a true and complete federalism.

Let us be realistic, there is no room for truly free nations in a federal state. There has never been room for truly distinct nations in a federal state. Some are free to feed themselves the illusion that they would create a “nation of nations”; this is a contradiction in terms and nothing more. Let us recognise, rather, the irony of proposing to our old nations federalism as an ideal precisely at the moment when all federations of nationalities are on the way to failure.

For those who, however, imagine that time and treaties will overcome everything, I would like simply to remind them how, for more than two centuries, the Quebec question has arisen. How, for more than two centuries, the Quebec people, at the same time so close and so different from their neighbours through their origins, language and culture, have lived their situation as a federal state within a federal state which is, however, much more democratic than the construction begun at Maastricht.

In reality, federalism functions well only when it comes from a nation-state, as is the case today in Germany, in the United States, in Mexico, in Brazil or in Australia. In these conditions, how can we reasonably believe that it is possible to bring together under a single law, under a single power, a transnational ensemble sufficiently stable and which will perpetuate itself without constraints?

In this eminently political affair, the real and only debate opposes, on the one hand, those who consider the nation a simple mode of social organisation surpassed in a race towards globalisation, which they invoke in their prayers, and, on the other hand, those who have an entirely different idea of the nation.

For the latter, the nation is something which has an affective dimension and a spiritual dimension. It is the result of an achievement, the product of a mysterious metamorphosis through which a people becomes more than a united community, almost a body and a soul. Of course, peoples do not all have the same conception of the nation: the French have their own vision, which is not that of the Germans or the English, but all nations resemble each other nonetheless and none achieves anything lasting outside themselves. Democracy itself is inconceivable without the nation.

De Gaulle said: “Democracy, for me, coincides exactly with national sovereignty.” One could not emphasise more clearly that, for democracy to exist, there must be a feeling of community belonging strong enough to determine the minority to accept the law of the majority! And the nation is precisely that element through which this feeling exists. Now, the nation cannot be invented and neither can it be decreed, just as sovereignty cannot be!

The national fact imposes itself of its own accord, without anyone being able to decide otherwise; it is neither withdrawal, nor rejection, but an act of adherence.

For the nation is neither a clan, nor a race, nor a tribe. The nation is more than the idea of homeland, more than patriotism, that noble reflex by which someone defends their native land, their field, their graves. National sentiment is what makes man become a citizen, what confers that supreme dignity of free men, called citizenship!

It is sufficient to say that citizenship cannot be decreed either, that it belongs neither to law nor to treaty. For European citizenship to exist, there would have to be a European nation.

So, yes, it is possible to lock the inhabitants of Community countries into a corset of legal norms, to impose upon them procedures, rules, prohibitions, to create, if we wish, new categories of subjects.

But one cannot create a new citizenship through a treaty. A curious citizenship, moreover, the one we are being told about, adorned with rights, but devoid of obligations!

The right to vote thus expresses a profound adherence without which it has no meaning. One does not vote in a country simply because one lives there, but because one wishes to share its values and destiny. The obstacle to European citizenship is not, therefore, so much constitutional as moral.

At least, we shall have profited from this opportunity to remember that national sentiment is not the same thing as nationalism. For nationalism, with its excesses and its extreme egoism, has something pathological which has nothing to do with the nation and, certainly, nothing to do with the Republic either.

But let us be careful: it is when national sentiment is ridiculed that the path is opened towards nationalism and all extremisms!

It is, moreover, significant that the word “identity” was chosen to designate what is being granted to us. This assurance which it is believed necessary to give us is already an indication of a major danger.

One speaks of identity when the soul is already in danger, when experience has already given way to anguish. One speaks of identity when the landmarks are already lost!

The search for identity is not an affirmation of self. It is the defensive reflex of those who feel they have already conceded too much. To leave us only our identity is, therefore, not to grant us much, whilst awaiting the moment when we shall no longer be granted anything.

What is it desired to put in place of what is to be erased? What is it desired that we should adhere to once our national renunciation has been obtained? Upon what will this government of Europe be founded to which it is desired that we should submit?

Upon European consciousness? It is true, this consciousness exists; there even exists something like a European civilisation, at the confluence of Promethean will, Christianity and freedom of spirit. Certainly, we Europeans have a heritage and all sorts of similarities, but that is not sufficient to forge a state.

If there is a European consciousness, it is in a manner similar to universal consciousness; it belongs to the sphere of concept and has nothing to do with the soul of a people or with the profound solidarity of a nation. The French nation is a multi-secular experience. European consciousness is an idea, which, moreover, does not stop at the frontiers of the Community. And one cannot build a legitimate state upon an abstract idea, much less upon a technocratic will.

Thus, the European federal state would lack real foundation and profound justifications. It would be an arbitrary and distant state, in which no people would recognise themselves. The most lucid amongst European federalists know this well and already have a prepared answer. It concerns the Europe of regions, which presents the double quality of bringing power closer to the citizen, they say, and of putting out of play, that is certain, the nation-states.

However, this regionalist federalism would certainly mean the end of our Republic. It would mean the annihilation of ten centuries of will to unify the country, ten centuries of reuniting provinces, ten centuries of struggle against local feudalisms, ten centuries of effort to strengthen solidarity between regions, ten centuries of fertile perseverance to forge, generation after generation, an authentic national community.

What will happen in the end? We shall replace the few existing national frontiers with a multitude of invisible, but real, local frontiers. We shall form small provinces where great states have existed, with just as many communities concentrated upon their local egoisms. We shall allow rich regions to become ever richer and poor regions to become ever poorer.

We shall entrust affairs to notables whom the federal government, because of distance and lack of legitimacy, will not be able to control, just as national governments, politically weakened and limited in their competences, will not be able to do so either. This will be the great return of feudalisms, a process which, I acknowledge, has already begun on a large scale.

This will be, finally, that Europe of tribes which the President of the Republic fears so much. In France there will no longer be redistribution, balancing or territorial planning. The rule “each for himself and God for none” will predominate.

Relations will be concluded from region to region, passing over the heads of states—this has already begun! It will be the opposite of the Republic and the opposite of democracy.

The same people who have multiplied administrative levels now tell us that there are too many, that we must eliminate them, to rationalise, to simplify. There are too many levels, just as there are too many communes. And even if there is no calculation involved, even if there is no premeditation, even if Mr Delors is probably sincere when he declares that he does not want to make nations disappear, the mechanism that is being set in motion is such that, in the end, it will no longer be a question of choosing between departments and regions in the multitude of levels of power: it will be the disappearance of the nation-state!

This is exactly what is at stake today, and that is why it is vital that we be aware of this problem. It is not just a question of economics or technology, but of our national destiny. France, as it has existed and been built over the centuries, risks being dissolved into a structure which, under the pretext of bringing power closer to the citizen, actually makes it more inaccessible and lacking in legitimacy.

In such a structure, governance would be conducted ever further from the citizen, not only geographically, but also through lack of transparency and democratic control. This state of affairs will weaken the national state even further and, gradually, deprive it of its capacity to protect and organise the nation.

Let us not forget that our Republic, in its present form, was forged through struggle, particularly against local feudalisms and fragmentations of power. This Republic, which has brought unity and cohesion, is today threatened by dissolution into regions and by the transfer of authority towards a weak and distant federal government.

Over the centuries, the national state has had the essential role of ensuring balance between rich and poor regions, of maintaining solidarity between the different parts of the country and of organising the redistribution of resources to guarantee national cohesion. If we renounce this mechanism in favour of a “Europe of regions”, we shall favour not solidarity, but competition between rich and poor regions.

France risks becoming a country divided into small provinces which will compete with each other for resources, investments and influence. This will not be a strong and unitary nation, but a collection of regions concentrated on their own selfish interests. This is the image of Europe that some supporters of federalism propose, and it is exactly the opposite of what generations of French people have built, fighting for national union and unity.

In such a Europe, in which political power is distant and weak, local notables will gain ever greater influence. Regions will seek to establish direct relations amongst themselves, over the heads of national governments, and the national state will become ever weaker and more marginalised.

This is the threat to the Republic as we know it. There will no longer be an equitable redistribution of resources, there will no longer be a national mechanism of balance between rich and poor regions. Instead, we shall have a Europe of regional egoisms, in which each region will concentrate only on its own interests.

That is why we cannot accept sacrificing the nation-state, France, in the name of a mistakenly understood European construction. We cannot allow the ideal of a united Europe to be transformed into a mechanism of fragmentation and weakening of nations. The nation remains the basis of democracy, the basis of solidarity and social cohesion, and it must remain at the centre of European construction.

Today, we stand at a crossroads. We can choose to continue along the path of federalism and the Europe of regions, which will lead to a weakening of nation-states and to an internal division of France. Or we can choose to keep our nations strong and sovereign, collaborating amongst themselves in a spirit of solidarity and mutual respect, without renouncing what defines us and gives us strength.

I, for one, refuse to accept the dissolution of the nation-state and the renunciation of our national sovereignty. I refuse to believe that France’s future must be one of subordination within a federal Europe. I believe, instead, that we can build a Europe of nations, in which each country keeps its identity and sovereignty, but collaborates closely for the common good.

This is the Europe in which I believe and for which I shall fight. A Europe of free nations, which respects its diversity, but which works together to ensure prosperity and peace on the continent. A Europe in which France remains France, and nations remain the foundation of democracy and social cohesion.

Dear colleagues, it is not a question of denying the future, of closing ourselves behind our frontiers or of refusing cooperation with other European states. It is a question of building Europe in a way that respects historical and political realities, that respects nations and their sovereignty. We must not delude ourselves: we cannot build a strong and legitimate Europe if we do so upon the ruins of nations, forcing peoples to renounce what is dearest to them—their sovereignty.

I know that many supporters of Maastricht speak of European solidarity, of the necessity of uniting our forces to face the challenges of the future. But let us not confuse solidarity with submission. It is possible to cooperate, to be united, without losing our sovereignty. It is possible to build a Europe of nations, in which each state keeps its identity and participates freely in common decisions, without being obliged to accept rules which contradict its national interests.

Europe must be a union of sovereign states, not a federation in which decisions are imposed by a majority against the will of a part of the member states. We must not give in to the temptation to simplify things by creating a European superstate that replaces nations. On the contrary, we must be capable of building a complex Europe, based on mutual respect, on voluntary cooperation and on the sovereignty of each nation.

I have often heard in this debate the argument of inevitability: “There is no alternative to Maastricht,” we are told. “If we do not accept this treaty, we shall be isolated, marginalised, condemned to stagnation.” But is this argument truly valid? Is there truly no other way to build Europe?

I believe there is an alternative, and this alternative is that of a Europe of nations, a Europe of cooperation and solidarity, without nations being obliged to renounce what defines them. This is the Europe I propose, a Europe in which each member state remains sovereign and free, but unites its forces with other states to respond to common challenges.

France must not renounce its sovereignty to be European. On the contrary, a strong, sovereign France is the best contribution we can make to building a strong Europe. France has a mission to fulfil in Europe, but this mission is not to dissolve into a superstate, but to contribute to creating a Europe of free nations, which collaborate in mutual respect.

We cannot accept that the Maastricht Treaty should be a point of no return, a trap which will deprive us of the freedom to reverse our decisions if the future requires it. We cannot accept a treaty which irreversibly limits national sovereignty and prevents us from making decisions in the interest of our people. Sovereignty is not an abstract concept or a question of prestige; it is the foundation of democracy and freedom. Without sovereignty, there is no democracy, for a people which is not sovereign can no longer decide its own destiny.

Mr President, ladies and gentlemen deputies, I have spoken much today about the nation and sovereignty, but this is not a question of nostalgia for the past. I am not asking you to turn your backs on Europe or to reject European cooperation. I am only asking you to be lucid and not to confuse cooperation with total integration, not to confuse solidarity with subordination. I am asking you to protect what is dearest to us: our freedom and our national sovereignty.

This is the Europe I desire for France, for our future and for the future of the generations to come.

IV. Charles Pasqua

Charles Pasqua, a French senator who wrote an article in “Revue politique et parlementaire” in March 1999 about the disappearance of national sovereignty and opposition to a federal Europe, entitled “The Amsterdam Illusion”:

“Europe has been made, for approximately fifty years, through failed treaties and small compromises that accumulate errors. First and foremost, there was a desire to separate Amsterdam’s Europe, this new sovereign power, from any political contingency, beginning with the most important of them all: democracy. No one can claim, in fact, that in the face of these very powerful executives, the embryonic European Parliament is anything other than a pleasant ornament for contemplation. As for national parliaments, they are deprived of three-quarters of their legislative prerogatives through European directives, the establishment of the euro currency, the stability pact and the articles of the Amsterdam Treaty. Having reached this point, European leaders feel, moreover, somewhat anxious about the future of the child they have brought into the world. What if they had invented a monster? The Brussels incident regarding the appointment of the president of the central bank is, in this respect, not at all encouraging. We are told about a political Europe, just as we are told about a social Europe. But what does a political Europe actually mean? The Europe of Maastricht is a very advanced and, in fact, precarious compromise between the different conceptions that the Union countries had about it. Thus, for England, the stake was free trade, for France, cooperation, and for Germany, federalism. To these was added the single currency, whose federalist character the French endeavour not to acknowledge. The European Central Bank is, in fact, a historical oddity. One can very well understand the independence of such a body within a unified political, economic and social whole. What happens when this body exists in the affair of a formation without solid political foundations and without a governance project? With the Amsterdam Treaty, the same operation was repeated with regard to law. Thus, the greater part of national sovereignty disappears, along with the total and definitive subordination of our national law to Community law. Gone from discussion are the interpretations of our Constitution and of principles with constitutional value. Likewise public liberties, individual freedoms, the separation of powers... From this results an observation: The Republic and the European Union are not compatible, precisely because the Republic in France also means Nation and democracy. The Bank of France and finance can ignore borders, but democracy cannot; it merges with national sovereignty. Alas, the European state is being built without democracy; sacrifices must be made! For it is indeed a state that is being put in place with its three capital cities: minting currency in Frankfurt, making law in Brussels and administering justice in Luxembourg. But, whilst the geographical reality is “clear and distinct”, the same cannot be said of the division and organisation of powers. Between a Council of Ministers that legislates and a Parliament that plays a supplementary role, the room for manoeuvre is immense for an autocratic and technocratic Commission. The ease with which one can slip is so great that it leads to disaster, such as the one experienced a few weeks ago. Today, there remains a phantom Commission that continues to exercise power, but which can no longer be censured by Parliament, since it has been officially dismissed from office. (...) The reality is that Europe has been a great Spanish tavern, where everyone could bring their own representation of things. France saw in it a way to renew, by enlarging it, its universal vocation, in accordance with changing its “exception” in favour of the superior model, the European exception. Europe served as politics for Germany, as long as it did not have one. For Italians, Europe is a belief, a superstition without great consequences. The Spaniards and Portuguese are recovering with forced steps a twentieth century from which their political regimes kept them. England negotiates. The Scandinavian countries have chosen to preserve solidarity, therefore their currencies. Finland remains Finlandised. How could one make a federal Europe with all of this? That is, a set of policies about which citizens would be capable and willing to judge the same things, at the same time, in the same terms? (...) And on what direct universal sovereignty could this new legitimacy be based? We are lulled by illusions. The truth is that this Europe, against which we fight and for which we propose alternatives, is condemned to remain an oligarchy. We shall enter this bravery into a kind of more or less enlightened despotism. If at least Euroland’s policy were not so Malthusian, we could have gained prosperity! Instead, the choice of deflation condemns us, in the event of an economic downturn, to a clash of Nations or to class struggle. It will not be the least paradox of this Europe without conscience, which we call Euroland, to thus bring us back exactly one century.”

Leave a comment

Subscribe now

Romanian Version

Aseară am urmărit „The Darkest Hour”, filmul care îl înfățișează pe Winston Churchill în cel mai critic moment al Marii Britanii. Imaginea care mi-a rămas întipărită nu a fost una de pe câmpul de luptă, ci una mult mai subtilă și totuși mai profundă: Churchill coborând pentru prima dată în viața lui în metroul londonez, căutând cu disperare răspunsul la întrebarea care îi frământa sufletul – să negocieze sau să reziste?

În jurul lui, presiunea era asfixiantă. Din interior, vocile celor care vedeau în pace cu Hitler singura șansă de supraviețuire îl împresurau. Dar Churchill, având sprijinul Regelui, a făcut ceva neobișnuit pentru un politician: a coborât printre oameni. Nu la un eveniment oficial, nu înconjurat de escorte și protocoale, ci acolo, în venele orașului, unde pulsa adevărata Britanie. A întrebat. A ascultat. Și ceea ce a auzit l-a transformat.

Niciunul dintre acei oameni obișnuiți – muncitori, femei, bătrâni – nu voia să capituleze. Nimeni nu-și imagina svastica fluturând deasupra Parlamentului Britanic. Churchill și-a notat numele lor pe o simplă cutie de chibrituri, ca și cum ar fi fost semnatarii unui pact invizibil, dar mai puternic decât orice tratat. Apoi s-a dus în fața guvernului britanic și le-a rostit acele nume, acele voci. Și guvernul, la rândul său, a spus nu capitulării. În final, în Parlament, discursul lui a fost întâmpinat cu ovații. Nu pentru că le-a spus ce să gândească, ci pentru că le-a articulat ceea ce deja simțeau.

În acel moment s-a întâmplat ceva rar: o legătură autentică între lider și cetățean. Oamenii se simțeau parte a deciziei, nu simpli spectatori ai istoriei. Dar era și mai mult de atât: exista un plan ambițios, o viziune clară, o direcție. Churchill nu administra doar criza, nu se mulțumea să gestioneze status quo-ul. El dădea sens luptei. El îndrăznea să viseze victoria atunci când totul părea pierdut. Și oamenii, simțind că sunt parte a acestei viziuni, și-au asumat costurile, jertfele, suferința.

României îi lipsește exact asta.

Nu ne lipsesc administratorii, avem destui care știu să taie cheltuieli, să crească taxe, să echilibreze bugete pe hârtie. Dar asta e meseria unui administrator de bloc, nu a unui lider de țară. Unde este liderul care să creioneze o direcție? Unde este planul ambițios? Noi nu avem un președinte, nu avem un prim-ministru care să facă ceea ce a făcut Churchill, să coboare printre noi, să asculte, și apoi să transforme acel puls colectiv într-o viziune națională.

Nu avem un lider inspirațional. Nu avem un proiect de țară.

Ce vrem să fim? Vrem să fim cea mai bună țară în domeniul agriculturii? Să transformăm câmpiile într-un coș de pâine nu doar pentru Europa, ci pentru regiune? Vrem să fim hub logistic pentru industria de armament, aprovizionând Flancul Estic al NATO cu capacitate industrială și know-how? Vrem să fim lideri în domeniul securității cibernetice într-o lume din ce în ce mai vulnerabilă? Sau poate altceva, ceva care să ne definească, să ne mobilizeze, să ne unească?

Nu știm. Pentru că nimeni nu ne întreabă. Și mai ales, nimeni nu ne oferă o viziune.

Am avut agende – NATO, UE, OCDE – și au fost importante, necesare chiar. Dar le-am tratat ca pe niște liste de bifat, nu ca pe instrumente prin care să creștem ca țară, să devenim lideri regionali, dacă nu chiar globali. Am bifat cerințele, dar nu am îndrăznit să visăm mai mult. Nu am transformat aceste oportunități în trambulină către ceva grandios, ci le-am văzut ca pe un plafon pe care să-l atingem și apoi să respirăm ușurați că am scăpat.

Asta îi lipsește României: ambiția de a fi cel mai bun. Ambiția care vine cu costuri pe care să ni le asumăm pe de altă parte. Pentru că ambițiile autentice cer sacrificii, investiții masive în educație, în cercetare, în infrastructură. Cer reforme dureroase, alegeri dificile, renunțări la confortul de moment pentru gloria de mâine. Asumate de toți.

Dar mai înainte de toate, cer un lider care să coboare în „metroul” României, să asculte, să înțeleagă, și apoi să aibă curajul să spună: „Iată direcția. Iată viziunea. Haideți să o facem realitate împreună.” Un lider care să nu administreze declinul, ci să construiască ascensiunea. Un Churchill al nostru, care să ne scrie numele pe o cutie de chibrituri și să ne transforme din spectatori în protagoniști ai propriei noastre istorii

Până atunci, România rămâne o țară fără ambițiile pe care le merită.

Last night I watched “The Darkest Hour”, the film that portrays Winston Churchill in Great Britain’s most critical moment. The image that remained etched in my mind was not one from the battlefield, but one far more subtle and yet more profound: Churchill descending for the first time in his life into the London Underground, desperately seeking the answer to the question that troubled his soul – to negotiate or to resist?

Around him, the pressure was suffocating. From within, the voices of those who saw in peace with Hitler the only chance of survival surrounded him. But Churchill, with the King’s support, did something unusual for a politician: he descended amongst the people. Not to an official event, not surrounded by escorts and protocols, but there, in the city’s veins, where true Britain pulsed. He asked. He listened. And what he heard transformed him.

Not one of those ordinary people – workers, women, the elderly – wanted to capitulate. No one could imagine the swastika flying above the British Parliament. Churchill noted their names on a simple matchbox, as if they were signatories to an invisible pact, yet more powerful than any treaty. Then he went before the British government and spoke those names, those voices. And the government, in turn, said no to capitulation. Finally, in Parliament, his speech was met with ovations. Not because he told them what to think, but because he articulated what they already felt.

In that moment something rare occurred: an authentic connection between leader and citizen. People felt they were part of the decision, not mere spectators of history. But there was more: there existed an ambitious plan, a clear vision, a direction. Churchill did not merely manage the crisis, he did not content himself with managing the status quo. He gave meaning to the struggle. He dared to dream of victory when all seemed lost. And the people, feeling they were part of this vision, assumed the costs, the sacrifices, the suffering.

Romania lacks precisely this.

We do not lack administrators; we have enough who know how to cut expenses, raise taxes, balance budgets on paper. But that is the job of a block administrator, not a country leader. Where is the leader who would sketch out a direction? Where is the ambitious plan? We do not have a president, we do not have a prime minister who would do what Churchill did: descend amongst us, listen, and then transform that collective pulse into a national vision.

We do not have an inspirational leader. We do not have a national project.

What do we want to be? Do we want to be the best country in agriculture? To transform our plains into a breadbasket not just for Europe, but for the region? Do we want to be a logistics hub for the armaments industry, supplying NATO’s Eastern Flank with industrial capacity and know-how? Do we want to be leaders in cybersecurity in an increasingly vulnerable world? Or perhaps something else, something that defines us, mobilises us, unites us?

We do not know. Because no one asks us. And above all, no one offers us a vision.

We have had agendas – NATO, EU, OECD – and they were important, even necessary. But we treated them as tick-box lists, not as instruments through which to grow as a country, to become regional leaders, if not even global. We ticked off the requirements, but we did not dare to dream bigger. We did not transform these opportunities into a springboard towards something grand, but saw them as a ceiling to reach and then breathe a sigh of relief that we had escaped.

This is what Romania lacks: the ambition to be the best. The ambition that comes with costs we must assume on the other hand. Because authentic ambitions require sacrifices, massive investments in education, in research, in infrastructure. They require painful reforms, difficult choices, renunciations of present comfort for tomorrow’s glory. Assumed by all.

But above all, they require a leader who would descend into Romania’s “Underground”, listen, understand, and then have the courage to say: “Here is the direction. Here is the vision. Let us make it reality together.” A leader who would not manage decline, but construct ascent. Our own Churchill, who would write our names on a matchbox and transform us from spectators into protagonists of our own history.

Until then, Romania remains a country without the ambitions it deserves.

Leave a comment

Romanian Version

Democrația europeană se confruntă cu o criză paradoxală. Instrumentul creat pentru a o apăra, cordonul sanitar, a devenit principala amenințare la adresa sa. Ceea ce elitele politice numesc „protecție împotriva extremismului” este, în realitate, o formă sofisticată de negare a voinței populare. Iar această negare nu doar că eșuează în scopul declarat, dar generează exact radicalismul pe care pretinde că îl previne.

Este timpul pentru o reevaluare fundamentală. Ceea ce Europa, și în mod special România, necesită nu este un cordon sanitar, ci un cordon salutar: o delimitare clară între conservatorismul democratic legitim, pe care democrația trebuie să-l integreze, și extremismul autentic, care trebuie izolat, dar și monitorizat pentru ca și el este un simptom al unei boli lungi. Actuala confuzie deliberată între aceste categorii nu protejează democrația, ci o sabotează.

Marea mistificare: Etichetarea strategică a conservatorismului

Observăm în toată Europa un fenomen: orice forță politică care contestă consensul liberalo-progresist este prompt etichetată drept „extremă dreaptă”. Marine Le Pen, care pledează pentru suveranitate națională și control al imigrației? Extremă dreaptă. Giorgia Meloni, care apără valorile tradiționale și familia? Extremă dreaptă. Alternative für Deutschland, care critică politicile energetice și imigrația necontrolată? Extremă dreaptă. AUR în România, care promovează valorile naționale și creștine? Desigur, extremă dreaptă.

Această etichetare nu este accidentală, ea este strategică. Prin extinderea categoriei „extremism”” până la a cuprinde orice deviere de la religia liberal-progresistă, establishment-ul politic își creează o justificare convenabilă pentru a ignora milioane de votanți și a-și conserva privilegiile. Dar când treizeci la sută din francezi votează Rassemblement National, când AfD devine primul partid în sondajele germane, când Fratelli d’Italia guvernează Italia, mai putem vorbi despre „margini extremiste”?

Realitatea este că aceste forțe nu sunt extremiste, ele sunt conservatoare. Diferența este fundamentală. Extremismul contestă principiile democratice de bază: statul de drept, separația puterilor, drepturile fundamentale. Conservatorismul contestă direcția politicilor publice: imigrație, „integrare europeană” adică federalizarea UE, valori culturale, promovarea obsesivă a LGBTQ. Prima categorie este incompatibilă cu democrația. A doua este democrația în acțiune.

Antidemokratismul cordonului sanitar

Iată adevărul incomod: cordonul sanitar este profund antidemocratic în esența sa. El spune cetățenilor: „Votați liber, dar doar dacă alegeți din opțiunile pe care noi le-am pre-aprobat. Dacă votați greșit, votul vostru va fi ignorat/anulat.” Aceasta nu este democrație, este oligarhie cu fațadă electorală.

Să luăm exemplul concret al Franței. În nenumărate rânduri, „frontul republican” a mobilizat toate partidele mainstream pentru a bloca Rassemblement National, chiar când acesta obținea scoruri majoritare în primul tur. Mesajul către votanții RN este explicit: „Preferințele voastre nu contează. Știm noi mai bine”. Este greu de imaginat o strategie mai eficientă pentru a eroda încrederea în instituțiile democratice.

Sau Germania, unde în landurile estice AfD devine regulat cel mai votat partid, dar este sistematic exclus de la guvernare prin coaliții „ale tuturor împotriva AfD”. Rezultatul? Cetățenii văd că votul lor nu produce nicio schimbare, că sistemul este „aranjat”, că democrația este o farsă. Această percepție nu întărește democrația, ci o distruge.

În esență, cordonul sanitar creează o categorie de cetățeni de rang secund: cei al căror vot este „prea periculos” pentru a fi respectat. Aceasta este o negare fundamentală a principiului egalității democratice. Într-o democrație adevărată, toate voturile sunt egale. Într-o democrație cu cordon sanitar, unele voturi sunt mai egale decât altele.

Mecanismul pervers: Cum excluderea creează extremismul

Iată paradoxul fatal al strategiei actuale: prin tratarea forțelor conservatoare ca extremiste, cordonul sanitar le transformă efectiv în ceea ce pretinde că sunt. Mecanismul este simplu și devastator pentru democrație. Totul începe cu etichetarea: un partid conservator care critică imigrația sau birocrația UE este etichetat drept „extremist” și exclus din procesul politic normal. Aceasta conduce inevitabil la victimizare. Excluderea conferă partidului un narativ puternic și adevărat: „Elitele ne cenzurează pentru că spunem adevărul. Se tem pentru că reprezentăm poporul adevărat”. Acest narativ rezonează puternic cu alegătorii frustrați.

Următoarea etapă este radicalizarea totală sau parțială a alegătorilor și, pentru a răspunde alegătorilor, eventual și a partidului respectiv. Poate face orice afirmație, oricât de simplificată, fără a fi testat de realitate. Opoziția perpetuă permite populism neîngrădit. În paralel, se acumulează frustrarea. Alegătorii văd că, indiferent cât de mult votează pentru schimbare, democrația nu răspunde. Frustrarea crește. Cererea pentru soluții mai radicale se intensifică.

Finalul acestui proces este apariția extremismului real. În acest mediu toxic, extremiștii autentici găsesc teren fertil. Când frustrarea democratică este suficient de mare, când moderații conservatori au fost deja etichetați drept „extremiști”, diferența față de extremiștii reali se estompează. „Dacă oricum suntem numiți extremiști, de ce să nu votăm cu adevărații extremiști?” devine o logică perversă, dar înțeleasă de cei marginalizați.

Rezultatul final: cordonul sanitar, în loc să prevină extremismul, creează condițiile perfecte pentru emergența sa. El transformă conservatorismul moderat în extremism prin excludere sistematică și frustrare acumulată.

Italia: Studiul de caz al integrării reușite

Experiența italiană oferă o demonstrație clară a alternativei funcționale. Fratelli d’Italia era exact tipul de formațiune pe care cordonul sanitar ar fi trebuit-o să marginalizeze definitiv.

În schimb, s-a întâmplat ceva fascinant: prin participare graduală la procesul politic, prin asumarea responsabilității la nivel local și apoi național, Giorgia Meloni a transformat partidul. Nu prin renunțarea la valorile conservatoare, ci prin traducerea lor în politici viabile, prin acceptarea constrângerilor realității guvernamentale, prin moderarea retoricii în fața responsabilității concrete.

Astăzi, Meloni guvernează Italia într-o coaliție funcțională. Ea nu a distrus democrația italiană, ci dimpotrivă, a adus stabilitate într-un sistem politic notoriu pentru instabilitatea sa. A integrat preocupările unei părți semnificative a electoratului italian în procesul decizional legitim. A demonstrat că se poate guverna responsabil menținând în același timp o agendă conservatoare.

Mai mult, succesul Meloni a moderat scena politică italiană. Extremiștii reali, cei care chiar contestă democrația constituțională, au fost marginalizați, pentru că Fratelli d’Italia a oferit o alternativă conservatoare viabilă și responsabilă. Aceasta este lecția pe care trebuie să o învățăm, integrarea conservatorilor moderați împinge extremiștii autentici către irelevanță.

Comparați acest rezultat cu Franța, unde excluderea sistematică a Rassemblement National nu l-a slăbit, ci l-a întărit. Sau cu Germania, unde ostracizarea AfD nu a oprit ascensiunea sa spectaculoasă. Strategia de integrare funcționează; strategia de excludere eșuează.

Cazul României: AUR și falsa extremizare

În context românesc, această dinamică devine și mai evidentă. AUR – Aliața pentru Unirea Românilor – este sistematic prezentat de către establishment-ul politic și mediatic drept „extremă dreaptă”, „legionar”, „fascist” (deși acesta înseamnă, de fapt, extrema stângă). Dar o analiză onestă a platformei sale relevă ceva diferit, faptul că e un partid conservator, cu poziții critice față de establishment, dar fundamental democratic în structură și funcționare.

AUR pledează pentru apărarea valorilor creștine și tradiționale, pentru prioritizarea intereselor naționale în negocierile europene și internaționale, pentru control al imigrației și apărarea identității naționale, pentru reducerea birocrației și a corupției sistemice, pentru drepturi și libertăți mai largi, precum și pentru politici sociale pro-familie. Sunt acestea poziții extremiste? Sau sunt poziții conservatoare pe care milioane de români le împărtășesc, dar care nu găsesc reprezentare în partidele tradiționale? Etichetarea lor ca „extremism” este mai degrabă o strategie de delegitimare decât o analiză obiectivă.

AUR oferă singura alternativă reală la acest consens al partidele tradiționale românești, PSD, PNL, USR, și exact de aceea e nevoie ca acestea să îl eticheteze drept „inacceptabil”.

Dar ce se întâmplă când o parte semnificativă a electoratului român împărtășește aceste viziuni conservatoare? Când acești cetățeni văd că partidul lor este ostracizat, că liderii săi sunt demonizați, că preocupările lor sunt respinse ca „extremism”? Se produc exact mecanismele descrise anterior: frustrare, radicalizare, pierderea încrederii în sistem.

Iar dacă AUR își păstrează structura conservatoare, pierde electorat spre forțe cu adevărat extremiste și anti-democratice care să capteze electoratul frustrat.

Consecințele practice ale excluderii în România

Să vedem ce înseamnă menținerea cordonului sanitar în context românesc. La nivel parlamentar, AUR, chiar dacă obține scoruri de cincisprezece-douăzeci la sută, nu poate influența nicio legislație într-un mod semnificativ. Toate celelalte partide refuză sistematic colaborarea, chiar pe teme unde ar putea exista convergență. Mesajul către alegători este brutal de simplu: „Votul vostru nu contează”.

La nivel local, în localitățile unde AUR câștigă primării sau consilii, administrațiile centrale controlate de PSD sau PNL pot sabota proiectele locale. Rezultatul este că alegătorii văd cum sunt efectiv pedepsiți pentru că au votat „greșit”.

La nivel mediatic, reprezentanții AUR sunt fie excluși din dezbaterile principale, fie invitați doar pentru a fi demonizați. Nu există dialog real, doar etichetare și respingere. Efectul este întărirea narativului de victimizare. La nivel european, România se aliniază automat cu poziția „cordon sanitar” din Parlamentul European, chiar când aceasta înseamnă ignorarea preferințelor unei părți semnificative a propriului electorat.

Toate acestea generează o spirală descendentă. Alegătorii AUR, văzând că votul lor nu produce rezultate, devin mai radicali în cereri.

Cordonul salutar: O alternativă funcțională

Soluția nu este eliminarea oricărei linii de demarcație, extremismul autentic există și trebuie izolat. Dar linia trebuie trasată corect, bazată pe criterii clare și obiective, nu pe preferințe ideologice ale establishment-ului.

Există trei zone fundamentale. Prima zonă este aceea a conservatorismului democratic, care merită integrare deplină și un cordon salutar întins către el. Aceasta include partidele care acceptă statul de drept constituțional, care funcționează democratic intern, care nu promovează violență și care acceptă alternarea la putere. AUR, Rassemblement National, Fratelli d’Italia, sau AfD în forța sa majoritară intră în această categorie. Aceste partide trebuie tratate ca parteneri legitimi de dialog, cu care se poate negocia, face compromisuri, chiar guverna. Excluderea lor este antidemocratică și contraproductivă.

A doua zonă este aceea a populismului radical, care necesită angajament selectiv. Aceasta cuprinde partidele cu retorică excesivă, dar care nu contestă fundamental democrația, care pot avea elemente problematice, dar și componente moderabile. Abordarea corectă aici este colaborarea pe subiecte specifice, responsabilizarea graduală, integrarea condiționată.

A treia zonă este aceea a extremismului autentic, care justifică izolare. Aici găsim partidele care contestă explicit democrația constituțională, care vor desființarea partidelor, care vor tribunalele poporului, care promovează violență sistematică, care neagă drepturi fundamentale unor categorii de cetățeni.

Această delimitare clară permite democrației să funcționeze normal, integrează diversitatea legitimă de opinii, responsabilizează forțele conservatoare prin participare, izolează doar ceea ce este cu adevărat periculos.

Beneficiile integrării conservatorilor

Includerea forțelor conservatoare în procesul politic normal ar produce multiple beneficii pentru democrația românească.

Canalizarea constructivă a frustrării. Preocupările legitime ale alegătorilor conservatori, despre imigrație, valori tradiționale, suveranitate, ar fi abordate în procesul politic normal, nu marginalizate până devin toxice.

Al doilea beneficiu este eliminarea monopolului narativ. Când există alternativă conservatoare legitimă și funcțională, extremiștii reali pierd teren. De ce să votezi cu radicali periculoși când există conservatori responsabili care îți reprezintă valorile?

Al treilea beneficiu este revitalizarea democratică. Prezența unei opoziții reale face dezbaterea politică mai autentică. Alegătorii văd alternative reale, nu variații pe aceeași temă.

Finalmente, avem întărirea instituțiilor. Paradoxal, integrarea conservatorilor întărește statul de drept. De ce? Pentru că transformă instituțiile din „arme ale establishment-ului” în arbitri neutri. Când toate forțele democratice pot folosi instituțiile, ele devin legitime pentru toată lumea.

Costul continuării actualei strategii

În schimb, persistența în strategia cordonului sanitar produce consecințe devastatoare. Prima consecință este erodarea încrederii democratice. Când sistemul ignoră sistematic o parte a electoratului, acea parte își pierde încrederea în sistem. Nu în AUR, nu în RN, nu în AfD, ci în democrația însăși.

A doua consecință este radicalizarea accelerată. Frustrarea acumulată nu dispare – ea se transformă. Alegătorii conservatori moderați de azi devin alegătorii extremiști de mâine. Nu pentru că și-au schimbat valorile, ci pentru că sistemul i-a împins către opțiuni mai radicale.

A treia consecință este creșterea extremismului real. Când granița dintre „conservator moderat” și „extremist” este artificială, ambii fiind etichetați similar de establishment, extremiștii reali beneficiază. „Dacă oricum sunt tratat ca extremist, măcar să votez cu cei care chiar sunt radicali” devine o logică perversă, dar funcțională.

A patra consecință este fragmentarea socială. Societatea se divide între „cei acceptabili” și „cei inacceptabili”, între „democrați” și „extremiști”, între „pro-europeni” și „anti-europeni”. Această fragmentare face imposibil dialogul și compromisul – esența democrației.

Finalmente, avem vulnerabilitatea instituțională. Când o parte semnificativă a populației vede instituțiile ca partizane, ca instrumente ale unei facțiuni împotriva lor, acele instituții devin fragile. Statul de drept nu poate funcționa fără legitimitate largă.

România la răscruce

Țara noastră se află la un moment de alegere crucială. Putem continua să importăm mecanic modelul cordonului sanitar occidental, un model care, ironic, eșuează chiar în țările care l-au inventat. Sau putem învăța din eșecurile altora și adopta o abordare mai inteligentă.

România are avantajul de a putea observa ce funcționează și ce nu în alte părți ale Europei. Italia ne arată că integrarea moderează. Franța și Germania ne arată că excluderea radicalizează. Lecția este clară, dar o vom învăța?

Partidele tradiționale românești trebuie să ia o decizie: vor continua să trateze 15-25% (poate chiar 50%) din electorat ca „inacceptabil”, sau vor recunoaște că acești cetățeni au dreptul la reprezentare democratică? Vor continua să eticheteze orice critică a consensului liberal ca „extremism”, sau vor accepta pluralismul autentic?

Pentru că, în lipsa integrării democratice, alternativa nu este menținerea status quo-ului, este radicalizarea accelerată. Alegătorii AUR de azi, frustrați de excludere sistematică, vor deveni alegătorii unor forțe cu adevărat extremiste mâine. Nu pentru că valorile lor s-au schimbat, ci pentru că democrația i-a trădat.

Salvarea democrației prin includere, nu excludere

Democrația europeană nu este amenințată de partidele conservatoare care critică establishment-ul. Ea este amenințată de un establishment care refuză să accepte că democrația înseamnă reprezentarea tuturor preferințelor legitime, nu doar a celor conformiste.

Cordonul sanitar nu protejează democrați, o sabotează. El creează exact extremismul pe care pretinde că îl previne. El transformă conservatori moderați în radicali prin excludere sistematică. El erodează încrederea în instituții prin ignorarea sistematică a unei părți din electorat.

Cordonul salutar reprezintă alternativa matură: integrarea forțelor conservatoare democratice, responsabilizarea lor prin participare la guvernare, canalizarea constructivă a preocupărilor legitime. Această abordare nu abandonează principiile, dimpotrivă, le apără mai eficient, prin izolarea extremismului autentic și moderarea conservatorismului prin responsabilitate.

Pentru România, AUR și alegătorii săi nu sunt inamicul democrației, ei sunt o parte din democrație. Tratați-i ca atare. Angajați-i în dialog. Alternativa, excluderea lor continuă, nu va face extremismul să dispară. Îl va crea.

Democrația nu se apără prin limitarea pluralismului, se apără prin extinderea sa responsabilă. Nu prin reducerea la tăcere a vocilor incomode, ci prin integrarea lor în procesul deliberativ normal. Nu prin cordonul sanitar care separă „acceptabilii” de „inacceptabili”, ci prin cordonul salutar care se întinde spre ei și separă democrații de antidemocrați, indiferent de poziționarea lor pe spectrul ideologic.

Aceasta nu este o alegere ideologică, este o alegere pragmatică despre ce funcționează. Integrarea conservă democrația. Excluderea o distruge.

European democracy faces a paradoxical crisis. The instrument created to defend it—the sanitary cordon—has become the principal threat to its existence. What political elites call ‘protection against extremism’ is, in reality, a sophisticated form of denial of the popular will. And this denial not only fails in its declared purpose but generates precisely the radicalism it claims to prevent.

It is time for a fundamental reassessment. What Europe, and Romania in particular, needs is not a sanitary cordon but a salutary cordon: a clear demarcation between legitimate democratic conservatism, which democracy must integrate, and authentic extremism, which must be isolated—but also monitored, as it too is a symptom of a long-standing malaise. The current deliberate confusion between these categories does not protect democracy; it sabotages it.

The Great Mystification: The Strategic Labelling of Conservatism

We observe throughout Europe a phenomenon: any political force that challenges the liberal-progressive consensus is promptly labelled ‘far-right’. Marine Le Pen, who advocates for national sovereignty and immigration control? Far-right. Giorgia Meloni, who defends traditional values and the family? Far-right. Alternative für Deutschland, which criticises energy policies and uncontrolled immigration? Far-right. AUR in Romania, which promotes national and Christian values? Naturally, far-right.

This labelling is not accidental; it is strategic. By extending the category of ‘extremism’ to encompass any deviation from the liberal-progressive religion, the political establishment creates a convenient justification for ignoring millions of voters and preserving its privileges. But when thirty per cent of French voters support Rassemblement National, when AfD becomes the leading party in German polls, when Fratelli d’Italia governs Italy, can we still speak of ‘extremist margins’?

The reality is that these forces are not extremist; they are conservative. The difference is fundamental. Extremism contests the basic principles of democracy: the rule of law, separation of powers, fundamental rights. Conservatism contests the direction of public policies: immigration, ‘European integration’—meaning EU federalisation—cultural values, obsessive LGBTQ promotion. The first category is incompatible with democracy. The second is democracy in action.

The Anti-Democratic Nature of the Sanitary Cordon

Here is the uncomfortable truth: the sanitary cordon is profoundly anti-democratic in its essence. It tells citizens: ‘Vote freely, but only if you choose from the options we have pre-approved. If you vote wrongly, your vote will be ignored/annulled.’ This is not democracy; it is oligarchy with an electoral façade.

Let us take the concrete example of France. On countless occasions, the ‘republican front’ has mobilised all mainstream parties to block Rassemblement National, even when it obtained majority scores in the first round. The message to RN voters is explicit: ‘Your preferences do not matter. We know better.’ It is difficult to imagine a more effective strategy for eroding trust in democratic institutions.

Or Germany, where in the eastern Länder AfD regularly becomes the most-voted party but is systematically excluded from government through coalitions of ‘everyone against AfD’. The result? Citizens see that their vote produces no change, that the system is ‘rigged’, that democracy is a farce. This perception does not strengthen democracy; it destroys it.

In essence, the sanitary cordon creates a category of second-class citizens: those whose vote is ‘too dangerous’ to be respected. This is a fundamental denial of the principle of democratic equality. In a true democracy, all votes are equal. In a democracy with a sanitary cordon, some votes are more equal than others.

The Perverse Mechanism: How Exclusion Creates Extremism

Here is the fatal paradox of the current strategy: by treating conservative forces as extremist, the sanitary cordon effectively transforms them into what it claims they are. The mechanism is simple and devastating for democracy. It all begins with labelling: a conservative party that criticises immigration or EU bureaucracy is labelled ‘extremist’ and excluded from the normal political process. This inevitably leads to victimisation. Exclusion gives the party a powerful and truthful narrative: ‘The elites are censoring us because we speak the truth. They fear us because we represent the real people.’ This narrative resonates strongly with frustrated voters.

The next stage is total or partial radicalisation of voters and, to respond to voters, potentially of the party itself. It can make any claim, however simplified, without being tested by reality. Perpetual opposition allows unbridled populism. In parallel, frustration accumulates. Voters see that, no matter how much they vote for change, democracy does not respond. Frustration grows. The demand for more radical solutions intensifies.

The end of this process is the emergence of real extremism. In this toxic environment, authentic extremists find fertile ground. When democratic frustration is sufficiently great, when moderate conservatives have already been labelled ‘extremists’, the difference from real extremists blurs. ‘If we are called extremists anyway, why not vote for the real extremists?’ becomes a perverse but understandable logic for those marginalised.

The final result: the sanitary cordon, instead of preventing extremism, creates the perfect conditions for its emergence. It transforms moderate conservatism into extremism through systematic exclusion and accumulated frustration.

Italy: The Case Study of Successful Integration

The Italian experience offers a clear demonstration of the functional alternative. Fratelli d’Italia was precisely the type of formation that the sanitary cordon should have marginalised definitively.

Instead, something fascinating happened: through gradual participation in the political process, through assuming responsibility at local and then national level, Giorgia Meloni transformed the party. Not by abandoning conservative values, but by translating them into viable policies, by accepting the constraints of governmental reality, by moderating rhetoric in the face of concrete responsibility.

Today, Meloni governs Italy in a functional coalition. She has not destroyed Italian democracy but, on the contrary, has brought stability to a political system notorious for its instability. She has integrated the concerns of a significant portion of the Italian electorate into the legitimate decision-making process. She has demonstrated that one can govern responsibly whilst maintaining a conservative agenda.

Moreover, Meloni’s success has moderated the Italian political scene. Real extremists, those who genuinely contest constitutional democracy, have been marginalised, because Fratelli d’Italia has offered a viable and responsible conservative alternative. This is the lesson we must learn: integrating moderate conservatives pushes authentic extremists towards irrelevance.

Compare this result with France, where systematic exclusion of Rassemblement National has not weakened it but strengthened it. Or with Germany, where ostracising AfD has not stopped its spectacular rise. The integration strategy works; the exclusion strategy fails.

The Romanian Case: AUR and False Extremisation

In the Romanian context, this dynamic becomes even more evident. AUR—the Alliance for the Union of Romanians—is systematically presented by the political and media establishment as ‘far-right’, ‘Legionary’, ‘fascist’ (although this actually means far-left). But an honest analysis of its platform reveals something different: it is a conservative party, with critical positions towards the establishment, but fundamentally democratic in structure and functioning.

AUR advocates for the defence of Christian and traditional values, for prioritising national interests in European and international negotiations, for immigration control and defence of national identity, for reducing bureaucracy and systemic corruption, for broader rights and freedoms, as well as for pro-family social policies. Are these extremist positions? Or are they conservative positions shared by millions of Romanians but which find no representation in traditional parties? Labelling them as ‘extremism’ is more a strategy of delegitimisation than an objective analysis.

AUR offers the only real alternative to this consensus of traditional Romanian parties—PSD, PNL, USR—and precisely for this reason they need to label it as ‘unacceptable’.

But what happens when a significant part of the Romanian electorate shares these conservative views? When these citizens see that their party is ostracised, that its leaders are demonised, that their concerns are dismissed as ‘extremism’? The very mechanisms described earlier occur: frustration, radicalisation, loss of trust in the system.

And if AUR maintains its conservative structure, it loses voters to truly extremist and anti-democratic forces that can capture the frustrated electorate.

The Practical Consequences of Exclusion in Romania

Let us see what maintaining the sanitary cordon means in the Romanian context. At parliamentary level, AUR, even if it obtains scores of fifteen to twenty per cent, cannot influence any legislation in a significant way. All other parties systematically refuse collaboration, even on topics where there could be convergence. The message to voters is brutally simple: ‘Your vote does not count.’

At local level, in localities where AUR wins mayoralties or councils, central administrations controlled by PSD or PNL can sabotage local projects. The result is that voters see how they are effectively punished for voting ‘wrongly’.

At media level, AUR representatives are either excluded from main debates or invited only to be demonised. There is no real dialogue, only labelling and rejection. The effect is to strengthen the victimisation narrative. At European level, Romania automatically aligns with the ‘sanitary cordon’ position in the European Parliament, even when this means ignoring the preferences of a significant part of its own electorate.

All of this generates a downward spiral. AUR voters, seeing that their vote produces no results, become more radical in their demands.

The Salutary Cordon: A Functional Alternative

The solution is not the elimination of any line of demarcation; authentic extremism exists and must be isolated. But the line must be drawn correctly, based on clear and objective criteria, not on the ideological preferences of the establishment.

There are three fundamental zones. The first zone is that of democratic conservatism, which deserves full integration and a salutary cordon extended towards it. This includes parties that accept constitutional rule of law, which function democratically internally, which do not promote violence, and which accept alternation in power. AUR, Rassemblement National, Fratelli d’Italia, or AfD in its majority force fall into this category. These parties must be treated as legitimate dialogue partners, with whom one can negotiate, make compromises, even govern. Their exclusion is anti-democratic and counterproductive.

The second zone is that of radical populism, which requires selective engagement. This comprises parties with excessive rhetoric but which do not fundamentally contest democracy, which may have problematic elements but also moderatable components. The correct approach here is collaboration on specific subjects, gradual responsibilisation, conditional integration.

The third zone is that of authentic extremism, which justifies isolation. Here we find parties that explicitly contest constitutional democracy, which want the abolition of parties, which want people’s tribunals, which promote systematic violence, which deny fundamental rights to certain categories of citizens.

This clear demarcation allows democracy to function normally, integrates legitimate diversity of opinions, responsibilises conservative forces through participation, isolates only what is truly dangerous.

The Benefits of Conservative Integration

Including conservative forces in the normal political process would produce multiple benefits for Romanian democracy.

Constructive channelling of frustration. The legitimate concerns of conservative voters, about immigration, traditional values, sovereignty, would be addressed in the normal political process, not marginalised until they become toxic.

The second benefit is elimination of the narrative monopoly. When there exists a legitimate and functional conservative alternative, real extremists lose ground. Why vote for dangerous radicals when there are responsible conservatives who represent your values?

The third benefit is democratic revitalisation. The presence of a real opposition makes political debate more authentic. Voters see real alternatives, not variations on the same theme.

Finally, we have strengthening of institutions. Paradoxically, integrating conservatives strengthens the rule of law. Why? Because it transforms institutions from ‘weapons of the establishment’ into neutral arbiters. When all democratic forces can use institutions, they become legitimate for everyone.

The Cost of Continuing the Current Strategy

In contrast, persistence in the sanitary cordon strategy produces devastating consequences. The first consequence is erosion of democratic trust. When the system systematically ignores part of the electorate, that part loses trust in the system. Not in AUR, not in RN, not in AfD, but in democracy itself.

The second consequence is accelerated radicalisation. Accumulated frustration does not disappear—it transforms. Today’s moderate conservative voters become tomorrow’s extremist voters. Not because they have changed their values, but because the system has pushed them towards more radical options.

The third consequence is growth of real extremism. When the boundary between ‘moderate conservative’ and ‘extremist’ is artificial, both being labelled similarly by the establishment, real extremists benefit. ‘If I am treated as an extremist anyway, at least let me vote for those who truly are radical’ becomes a perverse but functional logic.

The fourth consequence is social fragmentation. Society divides between ‘the acceptable’ and ‘the unacceptable’, between ‘democrats’ and ‘extremists’, between ‘pro-Europeans’ and ‘anti-Europeans’. This fragmentation makes dialogue and compromise—the essence of democracy—impossible.

Finally, we have institutional vulnerability. When a significant part of the population sees institutions as partisan, as instruments of one faction against them, those institutions become fragile. The rule of law cannot function without broad legitimacy.

Romania at a Crossroads

Our country stands at a moment of crucial choice. We can continue to mechanically import the Western sanitary cordon model, a model that, ironically, is failing in the very countries that invented it. Or we can learn from others’ failures and adopt a more intelligent approach.

Romania has the advantage of being able to observe what works and what does not in other parts of Europe. Italy shows us that integration moderates. France and Germany show us that exclusion radicalises. The lesson is clear, but will we learn it?

Traditional Romanian parties must make a decision: will they continue to treat 15-25% (perhaps even 50%) of the electorate as ‘unacceptable’, or will they recognise that these citizens have the right to democratic representation? Will they continue to label any critique of the liberal consensus as ‘extremism’, or will they accept authentic pluralism?

Because, in the absence of democratic integration, the alternative is not maintaining the status quo; it is accelerated radicalisation. Today’s AUR voters, frustrated by systematic exclusion, will become voters for truly extremist forces tomorrow. Not because their values have changed, but because democracy has betrayed them.

Saving Democracy Through Inclusion, Not Exclusion

European democracy is not threatened by conservative parties that criticise the establishment. It is threatened by an establishment that refuses to accept that democracy means representation of all legitimate preferences, not just conformist ones.

The sanitary cordon does not protect democracy; it sabotages it. It creates precisely the extremism it claims to prevent. It transforms moderate conservatives into radicals through systematic exclusion. It erodes trust in institutions through systematic ignoring of part of the electorate.

The salutary cordon represents the mature alternative: integration of democratic conservative forces, responsibilising them through participation in government, constructive channelling of legitimate concerns. This approach does not abandon principles; on the contrary, it defends them more effectively, by isolating authentic extremism and moderating conservatism through responsibility.

For Romania, AUR and its voters are not the enemy of democracy; they are a part of democracy. Treat them as such. Engage them in dialogue. The alternative—their continued exclusion—will not make extremism disappear. It will create it.

Democracy is not defended by limiting pluralism; it is defended by responsibly extending it. Not by silencing uncomfortable voices, but by integrating them into the normal deliberative process. Not through the sanitary cordon that separates ‘the acceptable’ from ‘the unacceptable’, but through the salutary cordon that extends towards them and separates democrats from anti-democrats, regardless of their positioning on the ideological spectrum.

This is not an ideological choice; it is a pragmatic choice about what works. Integration preserves democracy. Exclusion destroys it.

Leave a comment

Subscribe now

Conceptul separației puterilor în stat constituie piatra de temelie a oricărei democrații moderne. Montesquieu a observat că puterea trebuie să oprească puterea. Această idee aparent simplă conține esența protecției împotriva tiraniei.

Justiția independentă nu este un capriciu al juriștilor sau o preferință ideologică, ci o necesitate funcțională a democrației. Fără o instanță independentă care să poată judeca fără teamă și fără favoare, drepturile cetățenilor devin simple declarații de intenție, iar legea se transformă în instrument de oprimare în mâinile celui puternic. Separația puterilor nu înseamnă izolare totală, ci un sistem de echilibru și control reciproc (checks and balances), în care fiecare putere monitorizează și limitează potențialele abuzuri ale celorlalte.

În România, Constituția consacră explicit, prin articolul 24, dreptul la apărare. Acest drept nu este o simplă facilitate oferită din generozitate de către stat, ci o garanție fundamentală fără de care toate celelalte drepturi riscă să devină iluzorii. Dreptul la apărare presupune existența unei profesii independente, capabile să se opună abuzurilor autorității și să asigure că vocea celui acuzat, indiferent cât de neputincios ar părea, este auzită într-o sală de judecată.

Avocatul este, în esența sa, un apărător al libertății. Profesia de avocat are o dublă natură: pe de o parte, este o profesie liberală, exercitată în baza unui contract privat între avocat și client; pe de altă parte, ea îndeplinește o funcție de interes public, fiind esențială pentru funcționarea sistemului de justiție. Această natură duală explică de ce avocații au nu doar dreptul, ci și datoria morală de a se implica în apărarea valorilor democratice, chiar și în absența unui contract de asistență juridică și a unui onorariu plătit.

În primele decenii ale secolului XX, avocații au jucat un rol esențial în consolidarea instituțiilor democratice ale statelor moderne. În România interbelică, avocați de prestigiu au fost nu doar practicieni ai dreptului, ci și lideri politici și intelectuali care au contribuit la dezbaterile publice despre natura statului și a democrației.

Profesia de avocat a fost, în această perioadă, profund legată de ideile de liberalism, constituționalism și protecție a drepturilor individuale. Avocații apărau nu doar clienții în procese particulare, ci și principii fundamentale. În multe țări europene, barourile au devenit centre de rezistență intelectuală împotriva tendințelor autoritare care începeau să se manifeste.

Ascensiunea nazismului în Germania a marcat începutul unei perioade întunecate pentru profesia de avocat. Regimul nazist a înțeles foarte bine că avocații independenți reprezentau o amenințare pentru autoritarismul pe care îl promova. Printr-o lege din 1933, avocații evrei au fost excluși din profesie, iar în cațiva ani mulți dintre ei au fost deportați și uciși în lagăre de concentrare.

Dar persecuția nu s-a limitat la avocații evrei. Orice avocat care îndrăznea să apere dizidenți politici, opozanți ai regimului sau persoane acuzate de „infracțiuni” împotriva statului nazist era supus represiunii. Tribunalele speciale (Sondergerichte) și Tribunalul Poporului (Volksgerichtshof) funcționau ca instrumente de teroare, în care drepturile apărării erau sistematic încălcate. Avocați curajoși care au încercat să își apere clienții au fost ei înșiși arestați, torturați sau executați.

Un exemplu emblematic este cel al lui Hans Litten, un avocat german care, în 1931, înainte de ascensiunea nazistă la putere, l-a interogat pe Adolf Hitler timp de trei ore într-un proces, expunând brutalitatea mișcării naziste. După venirea la putere a lui Hitler, Litten a fost arestat și supus la cinci ani de tortură în diverse lagăre de concentrare, murind în cele din urmă la Dachau în 1938. Povestea lui Litten este un memento al prețului pe care avocații curajoși l-au plătit pentru a apăra statul împotriva tiraniei.

După cel de-al Doilea Război Mondial, România a intrat într-una dintre cele mai întunecate perioade ale istoriei sale. Instaurarea regimului comunist a însemnat lichidarea sistematică a tuturor instituțiilor, inclusiv a unei avocaturi independente. Procesul a fost gradual, dar implacabil.

Regimul comunist a înțeles că nu poate să construiască un stat totalitar atâta timp cât există o clasă de avocați independenți, capabili să apere drepturile individuale împotriva abuzurilor statului. În 1947, imediat după preluarea puterii, comuniștii au început „epurarea” barourilor. Avocații considerați „reacționari”, „burghezi” sau „fasciști” au fost excluși din profesie. Mulți dintre cei mai renumiți avocați ai României interbelice au fost arestați, deportați sau obligați să își abandoneze profesia.

În 1948 barourile au fost practic desființate ca organizații independente. Avocații au fost transformați în „apărători din oficiu”, angajați și controlați de stat. Profesia liberală a dispărut, iar avocatul a devenit un funcționar al statului socialist, al cărui rol era să contribuie la „construirea socialismului”, nu să apere drepturi individuale împotriva abuzurilor puterii.

Perioada 1948-1964 a cunoscut o serie de procese politice montate, în care intelectuali, politicieni ai vechiului regim, ofițeri, preoți și țărani au fost judecați pentru „crime” precum “conspiratia împotriva ordinii sociale”, “sabotaj” sau “spionaj”. Aceste procese erau farse judiciare, în care verdictul era decis dinainte, iar rolul tribunalului era doar să legitimeze represiunea.

Avocații care erau desemnați să apere acuzații în aceste procese se aflau într-o situație imposibilă. Dacă încercau să își apere cu adevărat clienții, riscau ei înșiși arestarea și persecuția. Dacă deveneau parte la farsa juridică, își trădau însăși esența profesiei. Mulți au ales să colaboreze cu regimul. Alții au încercat să practice o „apărare pasivă”, limitându-se la formalități minime.

Mulți avocați au fost trimiși în lagăre de muncă sau deportați în Bărăgan. La Canal, la Salcia, la Periprava, în multe alte locuri de detenție și muncă silnică, avocați care în trecut apăraseră drepturile cetățenilor au fost supuși la tortură, foame, boli și umilințe. Regimul comunist a încercat să distrugă nu doar fizic acești oameni, ci și memoria a ceea ce reprezentau ei: idealurile de dreptate, libertate și demnitate umană.

După 1964 avocații trebuiau să fie membri ai organizațiilor de masă ale partidului și să demonstreze „vigilență revoluționară”.

Cu toate acestea, în această perioadă, unii avocați curajoși au încercat să practice o formă de rezistență pasivă, folosind fisurile din sistemul legal pentru a apăra, pe cât posibil, drepturile clienților lor. Au apărat disidenți, au reprezentat Biserica în litigii cu statul, au încercat să limiteze abuzurile autorităților în procesele penale. Acești avocați au fost constant monitorizați de Securitate, amenințați, șantajați și, uneori, arestați.

Democrația nu este un stat natural și permanent al societății. Ea este o construcție fragilă care necesită efort constant pentru a fi menținută. Istoria ne arată că erodarea democrației nu se întâmplă brusc, peste noapte, printr-o lovitură de stat spectaculoasă. Mai des, ea se întâmplă gradual, prin acumularea de mici încălcări, prin normalizarea abuzurilor, prin acceptarea tacită a faptului că „așa trebuie să fie” sau că „scopul justifică mijloacele”.

Atacurile asupra independenței justiției sunt adesea prezentate sub sloganuri nobile: „lupta împotriva corupției”, „eficientizarea sistemului judiciar”, „reforma pensiilor speciale” (care nu se mai termină de ani de zile) etc. Totuși, sub aceste sloganuri se ascunde adesea intenția reală de a subjuga justiția intereselor politice ale momentului.

Avocații care au suferit în lagărele naziste, în închisorile comuniste, sub dictaturi militare sau în regimuri autoritare contemporane ne-au lăsat o moștenire prețioasă: exemplul curajului civic, al demnității profesionale și al angajamentului fără compromisuri față de valorile fundamentale ale dreptății și libertății.

A uita aceste sacrificii, a trata cu indiferență sau cu cinism atacurile la adresa independenței justiției înseamnă a dezonora memoria acestor martiri ai profesiei și a ne expune pe noi înșine riscului de a repeta greșelile istoriei.

Protestul din 14 noiembrie 2025 se înscrie în această lungă tradiție de responsabilitate civică a avocaților. Nu am protestat din capriciu sau din motive politice partizane. Am protestat pentru că am observat semnale îngrijorătoare care ne aminteau de patternul istoric al erodării statului de drept.

Când independența justiției este amenințată – fie prin atacuri publice împotriva judecătorilor și a deciziilor lor, fie prin încercări de modificare a legislației în scopuri politice, fie prin campanii de denigrare a instituțiilor judiciare – avocații au datoria profesională și morală de a semnaliza aceste pericole.

Am purtat robele pentru că acestea nu sunt simple veșminte profesionale. Roba de avocat este un simbol al angajamentului față de justiție, al demnității profesiei și al continuității unei tradiții care transcende individul. Când un avocat îmbracă roba, el nu mai reprezintă doar pe sine însuși, ci toate valorile pe care profesia le apără.

A purta roba într-un protest în apărarea justiției este cea mai legitimă utilizare a acestui simbol. Ce ar fi mai potrivit decât să porți simbolul profesiei tale când aperi însăși esența acelei profesii?

Reacția violentă și insultele care au urmat protestului nostru nu au făcut decât să confirme necesitatea acestui demers. Comentariile care generalizează că toți avocații sunt corupți, că „șpaga de la inculpat la judecător este dată prin nemernicii de avocați”, că merităm să fim agresați fizic („luați și la palme”), sunt exact tipul de discurs care pregătește terenul pentru atacuri mai serioase împotriva profesiei și a statului de drept.

Una dintre cele mai grave probleme cu care ne confruntăm astăzi este lipsa acută de înțelegere a modului în care funcționează instituțiile democratice și a importanței acestora pentru protejarea libertăților noastre.

Concepte fundamentale precum separația puterilor în stat, independența justiției, echilibrul instituțional, drepturile și libertățile fundamentale, prezumția de nevinovăție sau rolul avocatului în sistemul judiciar sunt fie necunoscute, fie profund înțelese greșit de către o parte semnificativă a populației.

Această ignoranță nu este vina cetățenilor. Ea este rezultatul unui sistem educațional care nu a reușit să transmită aceste cunoștințe esențiale. Educația civică, care în trecut era o materie importantă în curriculum școlar, a fost marginalizată sau transformată într-o formă de educație abstractă, care nu reușește să transmită esența funcționării democrației.

Lipsa de educație civică creează o vulnerabilitate critică la manipulare și populism. Când cetățenii nu înțeleg de ce este importantă separația puterilor sau de ce independența justiției este esențială, ei pot fi ușor convinși că aceste principii sunt „obstacole birocratice” care trebuie eliminate în numele „voinței poporului”.

Discursurile populiste care promit să asigure că „justiția să fie a poporului, nu a judecătorilor” pot părea atractive pentru un public neinformat. Totuși, istoria ne arată că astfel de discursuri au fost întotdeauna preludiul unor atacuri grave împotriva statului de drept.

Barourile au încercat, prin diverse programe de educație juridică, să contribuie la această misiune. Totuși, eforturile lor nu pot înlocui o reformă sistemică a educației. Este nevoie de o implicare susținută a Ministerului Educației și a corpului profesoral pentru a crea o cultură civică solidă în România.

Protestul din 14 noiembrie 2025 nu a fost o abatere de la responsabilitățile noastre profesionale, ci o expresie a acestora. Ca avocați, avem nu doar dreptul, ci și datoria de a apăra statul de drept, chiar și atunci când acest lucru ne expune la critici, la campanii de denigrare sau la amenințări.

Istoria ne-a învățat că tăcerea în fața abuzurilor nu este neutralitate, ci complicitate. Când instituțiile democratice sunt amenințate, indiferența este o formă de abandonare a responsabilității față de societate și față de valorile pe care profesia noastră le reprezintă.

Atacurile care au urmat protestului nostru nu mai sunt o chestiune personală. Când se afirmă public că toți avocații sunt corupți, că profesăm prin șantaj și șpagă, că merităm agresiune fizică, este afectată demnitatea întregii profesii.

În cele din urmă, protestul din 14 noiembrie a fost un act de îndrăzneală – îndrăzneala de a reprezenta nu doar clienți individuali în dosare particulare, ci valorile fundamentale ale dreptății, libertății și demnității umane. Avocații din trecut care au înfruntat nazismul, comunismul și alte forme de tiranie ne-au arătat că profesia noastră nu se rezumă doar la aplicarea legii, ci presupune un angajament moral față de principiile pe care le servește legea.

În fața presiunilor, a amenințărilor și a campaniilor de denigrare, rămânem fermi în convingerea că am făcut ceea ce trebuia făcut. Pentru că avocatul care își abandonează principiile din teamă sau din calcul oportunist își pierde esența profesiei. Iar o societate fără avocați curajoși, capabili să se opună abuzurilor puterii, este o societate pe calea de a-și pierde libertatea.

Protestul nostru a fost un memento: STATUL DE DREPT DEMOCRATIC NU SE APĂRĂ DE LA SINE. El necesită vigilență constantă, curaj civic și voința de a lua atitudine atunci când valorile fundamentale sunt amenințate. Aceasta este lecția pe care am învățat-o din istoria avocaturii și aceasta este moștenirea pe care o datorăm generațiilor viitoare de avocați și de cetățeni.

Leave a comment

Subscribe now

Romanian Version

În contextul actual al dezvoltării tehnologice, poziția unor profesori de drept față de utilizarea inteligenței artificiale de către studenți pare să reflecte mai degrabă o rezistență la schimbare decât o abordare pedagogică bine fundamentată. Această atitudine conservatoare nu doar că este contraproductivă, dar poate avea consecințe negative atât pentru formarea viitorilor juriști, cât și pentru calitatea serviciilor juridice oferite în practică.

Avantajele incorporării responsabile a AI-ului în educația juridică sunt evidente, în primul rând prin viteza cu care poate fi generat un punct de plecare pentru cercetare. În loc să petreacă ore întregi căutând prin volume de doctrină și jurisprudență, studenții pot obține rapid o bază de lucru care, deși necesită verificare minuțioasă, le permite să își concentreze eforturile pe analiza critică și aprofundarea aspectelor relevante. Este adevărat că instrumentele de inteligență artificială produc frecvent erori în domeniul juridic, dar tocmai din această cauză utilizarea lor responsabilă devine esențială pentru formarea unei gândiri juridice riguroase.

Realitatea este că studenții folosesc deja aceste tehnologii, indiferent de restricțiile impuse. Prin urmare, mai importantă decât interzicerea este educarea lor privind modalitățile corecte de utilizare. Să ne imaginăm că acum câteva decenii cineva ar fi susținut că nu trebuie folosit calculatorul pentru redactarea documentelor juridice, ci doar scrisul de mână, din teama pierderii unei abilități fundamentale. Astăzi, o astfel de poziție ar părea absurdă, pentru că am învățat să valorificăm avantajele tehnologiei fără a renunța la competențele esențiale.

Experiența personală demonstrează clar beneficiile adaptării la noile instrumente. Pe o tabletă pot accesa o bibliotecă cu mii de cărți, resurse care altfel ar necesita un spațiu fizic considerabil și ar fi limitate geografic. Accesibilitatea informației este revoluționară, dar ea trebuie însoțită de capacitatea de a evalua critic și verifica conținutul găsit.

Cel mai mare risc al utilizării excesive a AI-ului în practica juridică este acela că aceasta nu inovează cu adevărat. AI-ul operează prin recombinarea informațiilor existente pe baza de probabilități, generând soluții care reprezintă, în esență, o sinteză a celor mai frecvente abordări găsite în datele pe care a fost antrenat. Această caracteristică fundamentală a tehnologiei poate avea consecințe devastatoare pentru evoluția dreptului și calitatea serviciilor juridice.

Dreptul progresează prin inovație juridică, prin dezvoltarea de noi teorii, prin găsirea de soluții creative la probleme complexe și prin adaptarea principiilor fundamentale la realități în continuă schimbare. Marile dezvoltări în jurisprudență, doctrinele revoluționare și strategiile juridice care au schimbat cursul istoriei nu au apărut prin aplicarea mecanică a probabilităților asupra informațiilor existente, ci prin gândirea creativă, intuiția juridică și capacitatea de a vedea conexiuni dincolo de cele evidente.

În goana după un răspuns rapid și aparent eficient, există riscul major ca profesioniștii să nu mai acorde gândirii suficient timp pentru a veni cu soluții cu adevărat noi. Procesul de reflecție profundă, de analiză critică prelungită și de explorare a direcțiilor neconvenționale este exact ceea ce produce inovația juridică. Când ne mulțumim cu răspunsul rapid generat de AI, care este, prin natura sa, o colecție a soluțiilor deja existente, riscăm să intrăm într-un cerc vicios al stagnării intelectuale.

Această problemă este cu atât mai gravă cu cât poate trece neobservată. Răspunsurile generate de AI par adesea coerente și chiar sofisticate, creând iluzia că oferă soluții complete și de calitate. În realitate, ele reprezintă doar o compilare inteligentă a celor mai comune abordări, lipsită de acea scânteie de originalitate care caracterizează gândirea juridică de înaltă calitate.

Consecințele pe termen lung ale acestei tendințe ar putea fi dramatice pentru profesia juridică. Riscăm să formăm generații de juriști care sunt foarte eficienți în aplicarea soluțiilor standard, dar care au pierdut capacitatea de a gândi original, de a dezvolta strategii inovatoare sau de a răspunde adecvat la provocări juridice fără precedent. În plus, dependența excesivă de AI poate duce la o omogenizare periculoasă a practicii juridice, unde diversitatea de abordări și creativitatea strategică sunt înlocuite de aplicarea uniformă a pattern-urilor statistice.

Profesorii de drept au responsabilitatea să înțeleagă și să utilizeze aceste instrumente înainte de a-I putea ghida pe studenții lor. Este esențial să cunoască atât potențialul, cât și limitele tehnologiei pentru a putea oferi o educație relevantă și actuală. În practica juridică, metodele de lucru s-au transformat radical. Dacă până recent îi învățam pe tinerii juriști să caute mai întâi pe Google ori în diverse motoare o informație care ar putea fi deja disponibilă într-un articol specializat, iar apoi să verifice această informație în surse clasice, astăzi integrarea AI-ului în acest proces devine naturală.

Îmi amintesc când aveam nevoie urgentă de un răspuns juridic într-o oră și i-am găsit pe stagiari căutând prin cărți înșirate prin tot biroul, deși informația necesară era disponibilă la un click distanță. Această imagine reflectă perfect tensiunea dintre metodele tradiționale și eficiența modernă.

Consecințele unei educații juridice neadaptate la realitățile tehnologice actuale sunt deja vizibile în practică. Pe de o parte, vedem juriști retrograzi care refuză să se adapteze și riscă să devină irelevanți pe piața muncii. Pe de altă parte, observăm profesioniști care folosesc intensiv AI-ul, dar fără cunoștințele necesare pentru a evalua critic rezultatele. Până acum am primit deja 3 contracte de la cocontractanții unor clienți, redactate cu ajutorul AI-ului și conținând aberații juridice, iar asta demonstrează încă o dată pericolele unei utilizări neînțelese a acestor tehnologii.

Soluția nu constă în interzicerea folosirii inteligenței artificiale, ci în educarea utilizatorilor privind modalitățile corecte de utilizare. Trebuie să preluăm ceea ce tehnologia oferă mai bun, dar să rămânem conștienți de riscurile aferente. Dacă nu explicăm care sunt aceste riscuri și cum pot fi evitate, dacă preferăm să considerăm că ele nu există sau să interzicem pur și simplu utilizarea unei anumite tehnologii, aceasta va fi oricum folosită, dar într-un mod necontrolat și potențial periculos.

Apelul meu către profesorii de drept este unul simplu, dar fundamental pentru viitorul educației juridice. Ei trebuie să facă primul pas către înțelegerea și utilizarea responsabilă a acestor instrumente, pentru a putea ghida în mod competent generațiile viitoare de juriști. Adaptarea metodelor didactice la realitățile zilelor noastre nu înseamnă abandonarea principiilor fundamentale ale dreptului, ci modernizarea modalităților prin care aceste principii sunt transmise și aplicate.

Educația juridică trebuie să integreze utilizarea AI-ului ca pe un instrument auxiliar, nu ca pe un substitut pentru gândirea critică și creativitatea juridică. Studenții trebuie învățați să folosească aceste tehnologii pentru cercetare și documentare rapidă, dar și să dezvolte capacitatea de a depăși limitele acestora prin gândire originală și analiză profundă. Doar astfel vom putea forma juriști capabili să exceleze în lumea contemporană, fără a compromite rigoarea, creativitatea și etica profesională care definesc această profesie.

In the current context of technological development, the position of some law professors regarding students' use of artificial intelligence appears to reflect resistance to change rather than a well-founded pedagogical approach. This conservative attitude is not only counterproductive but may have negative consequences both for the training of future lawyers and for the quality of legal services provided in practice.

The advantages of responsibly incorporating AI into legal education are evident, primarily through the speed with which a starting point for research can be generated. Instead of spending hours searching through volumes of doctrine and jurisprudence, students can rapidly obtain a working foundation which, whilst requiring meticulous verification, allows them to concentrate their efforts on critical analysis and deepening relevant aspects. It is true that artificial intelligence tools frequently produce errors in the legal domain, but precisely for this reason their responsible use becomes essential for developing rigorous legal thinking.

The reality is that students already use these technologies, regardless of any restrictions imposed. Therefore, more important than prohibition is educating them regarding correct methods of use. Let us imagine that several decades ago someone had argued that computers should not be used for drafting legal documents, only handwriting, for fear of losing a fundamental skill. Today, such a position would seem absurd, because we have learnt to harness the advantages of technology without abandoning essential competencies.

Personal experience clearly demonstrates the benefits of adapting to new tools. On a tablet, I can access a library containing thousands of books, resources which would otherwise require considerable physical space and would be geographically limited. The accessibility of information is revolutionary, but it must be accompanied by the capacity to critically evaluate and verify the content found.

The greatest risk of excessive AI use in legal practice is that it does not truly innovate. AI operates by recombining existing information based on probabilities, generating solutions which represent, in essence, a synthesis of the most frequent approaches found in the data upon which it was trained. This fundamental characteristic of the technology may have devastating consequences for the evolution of law and the quality of legal services.

Law progresses through legal innovation, through the development of new theories, through finding creative solutions to complex problems, and through adapting fundamental principles to continuously changing realities. The great developments in jurisprudence, revolutionary doctrines, and legal strategies which have changed the course of history did not emerge through the mechanical application of probabilities to existing information, but through creative thinking, legal intuition, and the capacity to perceive connections beyond the evident ones.

In the rush for a rapid and apparently efficient answer, there exists the major risk that professionals may no longer allow thinking sufficient time to develop truly new solutions. The process of profound reflection, of prolonged critical analysis, and of exploring unconventional directions is precisely what produces legal innovation. When we content ourselves with the rapid answer generated by AI, which is, by its very nature, a collection of already existing solutions, we risk entering a vicious circle of intellectual stagnation.

This problem is all the more serious as it may go unnoticed. Answers generated by AI often appear coherent and even sophisticated, creating the illusion that they offer complete and quality solutions. In reality, they represent merely an intelligent compilation of the most common approaches, lacking that spark of originality which characterises high-quality legal thinking.

The long-term consequences of this tendency could be dramatic for the legal profession. We risk forming generations of lawyers who are very efficient in applying standard solutions but who have lost the capacity to think originally, to develop innovative strategies, or to respond adequately to unprecedented legal challenges. Moreover, excessive dependence on AI may lead to a dangerous homogenisation of legal practice, where diversity of approaches and strategic creativity are replaced by the uniform application of statistical patterns.

Law professors have the responsibility to understand and utilise these tools before they can guide their students. It is essential that they know both the potential and the limitations of the technology in order to offer relevant and current education. In legal practice, working methods have been radically transformed. Whilst until recently we taught young lawyers to search first on Google or in various search engines for information which might already be available in a specialised article, and then to verify this information in classical sources, today the integration of AI into this process becomes natural.

I remember when I urgently needed a legal answer within an hour and found the trainees searching through books arranged throughout the entire office, despite the necessary information being available at the click of a button. This image perfectly reflects the tension between traditional methods and modern efficiency.

The consequences of legal education unadapted to current technological realities are already visible in practice. On one hand, we see retrograde lawyers who refuse to adapt and risk becoming irrelevant in the labour market. On the other hand, we observe professionals who use AI intensively but without the knowledge necessary to critically evaluate the results. So far, I have already received three contracts from counterparties of some of my clients, drafted with AI assistance and containing legal absurdities, and this demonstrates once again the dangers of uninformed use of these technologies.

The solution does not consist in prohibiting the use of artificial intelligence, but in educating users regarding correct methods of utilisation. We must take what technology offers that is best, but remain conscious of the attendant risks. If we do not explain what these risks are and how they can be avoided, if we prefer to consider that they do not exist or to simply prohibit the use of a particular technology, it will be used anyway, but in an uncontrolled and potentially dangerous manner.

My appeal to law professors is a simple one, but fundamental for the future of legal education. They must take the first step towards understanding and responsibly using these tools, in order to competently guide future generations of lawyers. Adapting teaching methods to today's realities does not mean abandoning the fundamental principles of law, but modernising the ways in which these principles are transmitted and applied.

Legal education must integrate the use of AI as an auxiliary tool, not as a substitute for critical thinking and legal creativity. Students must be taught to use these technologies for rapid research and documentation, but also to develop the capacity to transcend their limitations through original thinking and profound analysis. Only thus can we train lawyers capable of excelling in the contemporary world, without compromising the rigour, creativity, and professional ethics which define this profession.

Leave a comment

Subscribe now

Romanian Version

Guvernul României a adoptat luni, 1 septembrie 2025, prin angajarea răspunderii, ceea ce ne prezintă ca fiind o „lege de redresare bugetară". În realitate, această lege reprezintă una dintre cele mai periculoase încercări de subminare a democrației din istoria postdecembristă a țării. Ca avocat care urmărește îndeaproape evoluțiile constituționale, consider că asistăm la o operațiune de manipulare la scară națională în care, sub pretextul tehnocratic al „eficientizării resurselor publice", bugetul național se va prăbuși, investitorii străini serioși vor fi îndepărtați și se introduce un sistem de control total asupra societății românești.

Coaliția Bolojan a ales să adopte această lege prin angajarea răspunderii nu din urgență economică, ci din frică. Frică de dezbaterile parlamentare în care ar fi fost obligați să justifice fiecare măsură. Frică de consultările publice în care specialiștii, antreprenorii și societatea civilă ar fi demontat punct cu punct aberațiile propuse. Frică de adevărul că ceea ce propun nu are nimic de-a face cu redresarea bugetară.

O reformă adevărată ar fi fost prezentată transparent, dezbătută public, amendată pe baza observațiilor specialiștilor și adoptată cu largă susținere parlamentară și socială. În schimb, această lege face exact opusul: complică extrem de mult sistemul fiscal, introduce discriminări arbitrare, creează incertitudine juridică și transformă administrația publică într-un aparat de supraveghere și represiune. Și face toate acestea aproape în secret, fără dezbatere, fără consultare, prin forțarea procedurilor.

Strategia antidemocratică: fuga de responsabilitate

Coaliția guvernamentală a adoptat o strategie cinic calculată pentru a evita orice formă de control democratic. În primul rând, au „împachetat" măsuri complet disparate într-o singură lege monstruoasă care modifică 19 acte normative diferite. Aceasta nu este întâmplător - este o tactică deliberată pentru a face extrem de greoaie analiza detaliată și opoziția punctuală.

Când opinia publică critică testarea psihologică abuzivă, ei răspund că legea este despre redresarea bugetară. Când economiștii critică discriminările fiscale, ei răspund că legea combate evaziunea. Când juriștii critică încălcările constituționale, ei răspund că opinia publică vrea disciplină fiscală. Este o tactică de manipulare prin care fiecare critică punctuală este relativizată prin invocarea altor aspecte din pachetul legislativ.

Deficitul bugetar excesiv datează din 2019. Guvernele au avut șase ani să adopte măsurile necesare prin procedurile normale parlamentare. Dar coaliția Bolojan a preferat să amâne orice măsură reală până după alegerile din mai 2025, pentru a nu-și afecta șansele electorale, iar acum folosește urgența pe care și-a creat-o pentru a ocoli complet controlul democratic.

Cinismul consultărilor inexistente

Unul dintre cele mai cinice aspecte ale acestei operațiuni este modul în care guvernul a simulat un proces de consultare publică.

Nu au organizat dezbateri publice reale. Nu au invitat patronatele, sindicatele, camerele de comerț sau organizațiile profesionale la consultări substanțiale. Nu au răspuns la observațiile făcute în timpul „consultării" formale.

Această abordare nu este accidentală. Guvernul știa foarte bine că dacă ar fi organizat consultări publice reale, măsurile ar fi fost demolate de către specialiști. Economiștii ar fi arătat că discriminările fiscale sunt contraproductive. Juriștii ar fi demonstrat că încălcă Constituția. Antreprenorii ar fi explicat că vor distruge mediul de afaceri. Societatea civilă ar fi denunțat sistemul de supraveghere.

De asemenea, au calculat că între momentul adoptării și intrarea în vigoare, perioada este prea scurtă pentru ca societatea civilă, patronatele sau organizațiile profesionale să se organizeze și să reacționeze eficient. În trei-patru săptămâni, este foarte greu să organizezi o campanie de informare publică, să mobilizezi oamenii și să construiești o opoziție eficientă.

Prin urmare, au ales să evite complet acest proces democratic, preferând să adopte legea prin forță și să se confrunte ulterior cu consecințele. Este o abordare de tip „fapt împlinit" - adoptăm măsurile prin surprindere și forță, iar apoi societatea va fi nevoită să se adapteze sau să încerce să le conteste prin proceduri lungi și costisitoare, apoi acuzi pe critici că „destabilizează" sau că „sabotează" reformele.

Au ales să evite complet confruntarea cu adevărul, preferând să adopte măsurile prin surprindere și forță. Este o recunoaștere implicită a faptului că ceea ce fac este greșit, ilegal și dăunător pentru România, dar că nu le pasă, atâta timp cât pot impune aceste măsuri.

Aceasta nu este comportamentul unei administrații democratice care crede în propriile politici. Este comportamentul unei administrații autoritare care știe că politicile sale sunt greșite dar care preferă să le impună prin forță decât să le justifice prin argumente.

Ipocrizia criticilor la adresa opoziției

Un aspect deosebit de cinic al strategiei guvernamentale este modul în care criticii opoziția pentru că „nu vine cu soluții constructive". Este o ipocrizie monumentală din mai multe motive.

În primul rând, opinia guvernamentală este că opoziția trebuie să propună soluții, dar când aceasta face acest lucru, propunerile sunt ignorate sistematic. Opoziția a făcut nenumărate propuneri de-a lungul timpului. Toate au fost respinse nu pe fond, ci pe criterii politice.

În al doilea rând, prin adoptarea prin angajarea răspunderii, guvernul a eliminat complet posibilitatea ca opoziția să propună amendamente sau soluții alternative. Nu poți critica pe cineva că nu vine cu soluții când îi interzici să le prezinte. Este ca și cum ai închide ușa în fața cuiva și apoi l-ai critica că nu intră în cameră.

În al treilea rând, procedura de angajare a răspunderii elimină prin definiție orice posibilitate de dezbatere parlamentară substanțială. Parlamentul este pus în fața alternativei: fie acceptă legea în bloc, fie demite guvernul. Nu există spațiu pentru propuneri constructive, pentru amendamente sau pentru îmbunătățiri punctuale.

Distrugerea sistematică a mediului de afaceri

Sub pretextul „disciplinei fiscale", se introduce cea mai drastică ofensivă împotriva mediului privat din istoria postdecembristă. Zecile de mii de societăți vor fi dizolvate forțat dacă nu respectă termene arbitrare de reactivare. O societate declarată inactivă pentru mai mult de trei ani are doar 30 de zile să se reactiveze, altfel este dizolvată automat.

Pentru antreprenorul a cărui societate a fost declarată inactivă pentru că traversa o perioadă de criză sectorială, aceasta înseamnă pierderea totală a investiției, chiar dacă afacerea ar putea fi viabilă. Termenele sunt deliberat imposibil de respectat pentru a forța eliminarea unui număr maxim de societăți.

Sistemul de eșalonare la plată devine practic inaccesibil prin introducerea obligativității fideiusiunii. Pentru antreprenorul în dificultate care încearcă să negocieze o eșalonare, aceasta înseamnă că trebuie să găsească pe cineva dispus să garanteze personal datoria sa fiscală. Prietenii și rudele vor fi reticente să își asume asemenea riscuri, astfel că multe afaceri viabile vor fi forțate să închidă.

Micile afaceri vor fi obligate să instaleze terminal de plăți cu cardul și să suporte costurile acestuia, chiar dacă clienții lor preferă să plătească cash. Dacă refuză, riscă amenzi substanțiale. Tânărul care și-a deschis o firmă de consultanță anul acesta va afla că nu poate beneficia de eșalonare pentru că societatea nu are încă un an, fiind forțat să închidă afacerea chiar dacă are comenzi și perspectiva de profit.

Confiscarea prin impozitare

Majorările dramatice de impozite sunt prezentate ca „echilibrare fiscală", dar reprezintă în realitate o formă de confiscare progresivă. Impozitele pe clădiri cresc cu până la 168% pentru unele categorii.

Pentru pensionarul care locuiește în casa părintească pe care a moștenit-o, aceasta poate însemna o creștere prohibitivă. Cu o pensie de 2.000 lei pe lună, va fi forțat să își vândă casa în care s-a născut pentru a face față taxelor sau să se împrumute la bătrânețe.

Se introduce și un „impozit pe bunurile de lux" care taxează cu 0,9% clădirile peste 2,5 milioane lei și autoturismele peste 375.000 lei. Medicul care și-a cumpărat o mașină mai bună prin credit va fi șocat să afle că aceasta poate intra la categoria „bunuri de lux". Ce te faci dacă le moștenești, dar nu ai veniturile necesare să plătești impozitele? Ești obligat să le vinzi.

Discriminarea fiscală ca instrument de control

Legea creează multiple forme de discriminare fiscală care nu au nimic de-a face cu echitatea, ci servesc la fragmentarea și controlul societății. Veniturile din închirierea a șapte camere sunt tratate diferit față de cele din închirierea a opt camere, deși este vorba despre aceeași activitate economică. Antreprenorul din sectorul imobiliar descoperă că regulile se schimbă dramatic odată cu depășirea unor praguri arbitrare.

Câștigurile de capital sunt impozitate diferit în funcție de durata de deținere, cu cote de 3% pentru peste un an și 6% pentru sub un an. Investitorul care are nevoie de lichiditate și vinde după 11 luni va plăti dublul impozitului față de cel care poate să aștepte 13 luni. Aceasta nu este politică fiscală rațională, ci discriminare arbitrară.

Moneda virtuală este supusă unui regim special extrem de nefavorabil, fără posibilitatea compensării pierderilor cu câștigurile. Tânărul programator care a investit în criptomonede va descoperi că dacă pierde 10.000 lei pe Bitcoin dar câștigă 5.000 lei pe Ethereum, va plăti impozit pe cei 5.000 lei câștigați, ignorându-se complet pierderile de 10.000 lei. În timp ce investițiile tradiționale beneficiază de compensarea pierderilor, sectorul tehnologic este discriminat și penalizat.

Anihilarea autonomiei locale

Sub pretextul „disciplinei financiare", autoritățile locale vor fi supuse unui control financial total prin posibilitatea sistării finanțării pentru încălcări administrative. Primarul care încearcă să reducă taxele locale pentru a ajuta familiile defavorizate sau pentru a atrage investitori va afla că nu poate face cote mai mici decât cele din 2025. Dacă se opune politicilor guvernului central, finanțarea poate fi sistată pentru diverse „încălcări" administrative interpretate subiectiv.

Aceasta transformă autonomia locală dintr-un principiu constituțional într-o ficțiune. Primarul nu mai poate lua decizii în interesul comunității sale, ci devine un simplu executor al ordinelor de la București. Consilierul local care vrea să acorde scutiri substanțiale pentru familiile cu mulți copii va afla că poate face acest lucru doar în limita a 5% din veniturile încasate anul trecut.

Pentru locuitorii unei comunități locale, aceasta înseamnă că nu mai contează pe cine votează la alegerile locale, pentru că primarul nu va avea puterea reală să le apere interesele. Democrația locală moare, înlocuită de un sistem de control centralizat.

Transformarea statului în cenzor economic

Prin restricțiile asupra cesiunii părților sociale și asupra acordării de împrumuturi între societăți și asociați, statul devine cenzor al deciziilor de afaceri private. Cesiunea părților sociale la o societate cu datorii fiscale este condiționată de constituirea unor garanții care să acopere valoarea obligațiilor restante.

Pentru investitorul care vrea să salveze o întreprindere în dificultate, aceasta înseamnă că va fi descurajat de perspectiva de a garanta personal toate datoriile fiscale ale societății. Multe societăți care ar putea fi salvate prin investiții noi vor fi forțate să intre în faliment. Antreprenorul de succes care vrea să investească într-o afacere promițătoare dar cu istoric fiscal complicat va prefera să evite România în favoarea unor jurisdicții mai prietene cu investițiile.

Transformarea României într-un stat de supraveghere

Sub eticheta „modernizării administrației publice", se introduc instrumente de supraveghere care depășesc prin amploare chiar și cele folosite de regimurile totalitare din secolul trecut. Se creează "RO e-Proprietate", prezentat ca un sistem de „fundamentare a politicilor publice", dar care în realitate este o bază de date centralizată cu informații despre toate proprietățile din România.

Aceasta înseamnă că statul va cunoaște în detaliu unde locuiește fiecare român, ce proprietăți deține, cum le folosește și cât valorează acestea. Orice autoritate va fi obligată să furnizeze gratuit „orice fel de date sau informații cu privire la bunurile imobile". Pentru familia tipică românească, aceasta înseamnă sfârșitul intimității locuinței și al confidențialității investițiilor. Nu mai există secrete patrimoniale în fața unui stat care colectează și stochează totul.

Paralel, sub pretextul „îmbunătățirii activității de control", administrația fiscală și vamală este echipată cu camere video portabile care înregistrează fără consimțământ toate interacțiunile cu cetățenii. Funcționarii primesc uniforme, insigne distinctive și „mijloace tehnice utilizate ca mijloc individual de apărare". Nu mai avem de-a face cu o administrație publică civilă, ci cu un aparat de tip paramilitar.

Atmosfera de afaceri se transformă din una de colaborare într-una de teamă și suspiciune.

Sub pretextul "combaterii evaziunii fiscale", se introduc instrumente care transformă instituțiile de control în agenți de represiune politică. Funcționarii ANAF sunt echipați cu camere video, ca și cum ar controla infractori periculoși, nu contribuabili. Inspecția Muncii filmează activitățile, intimidând atât angajatori cât și angajați.

Pentru angajatul care vrea să raporteze probleme reale de muncă, faptul că discuțiile cu inspectorii sunt înregistrate îl va face să se gândească de două ori, temându-se de represalii din partea angajatorului. Pentru angajatorul corect care colaborează cu autoritățile, perspectiva de a fi tratat ca un suspect și de a fi înregistrat în permanență va deteriora relația de colaborare.

Sub masca „profesionalizării administrației publice", se introduce testarea psihologică și cu poligraful pentru tot mai mulți angajați publici. Funcționarii din sectorul jocurilor de noroc trebuie să treacă la fiecare doi ani prin evaluări psihologice complexe care analizează „nivelul cognitiv, maturitatea socioafectivă, stabilitatea emoțională". Această practică se extinde apoi la întreg sectorul fiscal-vamal.

Aceasta nu este profesionalizare, ci o formă de tortură psihologică instituționalizată. Funcționarul public se trezește obligat să își expună cele mai intime aspecte ale personalității în fața unui evaluator, să fie conectat la un poligraf și să îi fie măsurate reacțiile fiziologice în timp ce i se pun întrebări. Sub amenințarea cu „declanșarea cercetării disciplinare", orice angajat poate fi supus acestor proceduri umilitoare pe baza unor „date și indicii" care nu sunt definite obiectiv.

Scopul real este crearea unui climat de teamă în administrația publică, în care fiecare funcționar să știe că poate fi oricând supus unei astfel de investigații psihologice dacă nu se conformează întru totul. Nu mai vorbim despre o administrație independentă și profesionistă, ci despre un aparat de control în care loialitatea politică devine mai importantă decât competența profesională.

Prăbușirea economică programată

Efectele cumulate ale acestor măsuri vor produce o prăbușire economică programată. Tinerii vor pleca masiv în străinătate, nu doar pentru oportunități mai bune, ci și pentru a scăpa de un sistem opresiv. Tânărul medic va prefera să emigreze în Germania decât să își deschidă cabinet în România, unde va fi tratat cu suspiciune și supus unei fiscalități discriminatorii.

Investitorii străini vor evita România ca pe o zonă de risc. Compania internațională care se gândea să deschidă un centru de servicii la București va alege Praga sau Varșovia, unde cadrul juridic este stabil și administrația publică nu este militarizată.

Antreprenorii români de succes vor începe să relocalizeze afacerile. Când vezi că succesul economic atrage penalizări fiscale discriminatorii și când realizezi că statul te tratează ca pe un inamic, nu ca pe un partener în dezvoltarea economică, alegerea devine evidentă.

Studenții români vor studia în străinătate și nu se vor mai întoarce. Când îți dai seama că în țara ta poți fi supus testărilor psihologice abuzive pentru a lucra la stat sau că afacerea ta poate fi dizolvată forțat pentru încălcări administrative minore, perspectiva de a construi o carieră acasă devine una neatractivă.

Capcana sărăciei și autoritarismului

Poate cel mai crud aspect este că aceste măsuri creează o capcană din care România va fi foarte greu să iasă. Prin distrugerea antreprenoriatului, prin alungarea investitorilor și prin descurajarea inovației, economia va stagna și apoi va intra în declin. Joburile bine plătite vor dispărea odată cu firmele străine care se retrag și cu antreprenorii care emigrează.

România va rămâne cu o populație îmbătrânită, cu o economie dependentă de transferurile de la UE și cu un aparat de stat hipertrofiat care va trebui întreținut de tot mai puțini contribuabili. Sărăcia nu va fi doar materială, ci și intelectuală și morală. O societate în care oamenii sunt constant supravegheați și în care succesul este penalizat va produce conformism, mediocritate și acceptarea pasivă a autorității.

De ce acceptăm minciuna?

Cea mai mare problemă nu sunt măsurile în sine, ci faptul că guvernul minte deliberat despre natura lor și că o parte din societate pare dispusă să accepte aceste minciuni. Când ni se spune că supravegherea masivă este pentru „eficiența administrației", când ni se explică că testarea psihologică abuzivă este pentru „profesionalizare", când ni se prezintă dizolvarea forțată a societăților ca „disciplină fiscală", asistăm la o pervertire totală a limbajului politic.

O societate democratică nu poate supraviețui când guvernanții mint în mod sistematic și când cetățenii încep să accepte că aceasta este normalitatea. Retorica tehnocratică este folosită deliberat pentru a camufla natura autoritară a măsurilor. Cuvinte ca „eficientizare", „modernizare" și „disciplină" sunt folosite ca mascare pentru „control", „supraveghere" și „represiune".

România se află la o răscruce istorică. Nu asistăm la o reformă administrativă sau fiscală, ci la o încercare de reconstitui fundamental natura statului românesc. Transformarea vizată este de la o democrație constituțională la un stat disfuncțional, în care executivul concentrează puterea, cetățenii sunt monitorizați permanent și economia este controlată discreționară.

Acceptarea acestei legi nu ar însemna doar acordul cu nişte măsuri fiscal-administrative, ci acceptarea sfârșitului României democratice pe care o cunoaștem. Democrația nu moare brusc printr-un puci militar, ci treptat, prin erodarea graduală a garanțiilor constituționale și prin normalizarea practicilor autoritare.

Ca societate, avem obligația de a respinge nu doar măsurile în sine, ci și minciuna care le însoțește. Avem datoria de a numi lucrurile pe numele lor real: aceasta nu este reformă, ci involuție; nu este modernizare, ci autoritarism; nu este disciplină fiscală, ci control social total.

Dacă acceptăm ca guvernanții să ne mintă în mod sistematic despre natura măsurilor pe care le adoptă, dacă acceptăm că supravegherea masivă este prețul pentru „eficiența administrativă", dacă acceptăm că discriminarea fiscală și controlul economic total sunt măsuri de „redresare bugetară", vom fi acceptat sfârșitul nu doar al democrației, ci și al adevărului în viața publică românească.

Aceasta este România pe care o vor moșteni copiii noștri dacă acceptăm această lege: o țară în care succesul este penalizat, libertatea este supravegheată constant, adevărul este înlocuit cu retorica oficială și speranța este înlocuită cu teamă. Nu este doar despre taxe și proceduri administrative. Este despre tipul de societate în care vrem să trăim și pe care vrem să o lăsăm generațiilor viitoare.

The Government of Romania adopted on Monday, September 1, 2025, through assumption of responsibility, what it presents to us as a "budgetary recovery law." In reality, this law represents one of the most dangerous attempts to undermine democracy in the post-December history of the country. As a lawyer who closely follows constitutional developments, I consider that we are witnessing a national-scale manipulation operation in which, under the technocratic pretext of "public resource efficiency," the national budget will collapse, serious foreign investors will be driven away, and a system of total control over Romanian society is being introduced.

The Bolojan Coalition chose to adopt this law through assumption of responsibility not out of economic urgency, but out of fear. Fear of parliamentary debates in which they would have been obliged to justify each measure. Fear of public consultations in which specialists, entrepreneurs, and civil society would have dismantled point by point the proposed aberrations. Fear of the truth that what they propose has nothing to do with budgetary recovery.

A true reform would have been presented transparently, debated publicly, amended based on specialists' observations, and adopted with broad parliamentary and social support. Instead, this law does exactly the opposite: it extremely complicates the fiscal system, introduces arbitrary discriminations, creates legal uncertainty, and transforms public administration into a surveillance and repression apparatus. And it does all this almost in secret, without debate, without consultation, by forcing procedures.

The Anti-Democratic Strategy: Flight from Responsibility

The governmental coalition has adopted a cynically calculated strategy to avoid any form of democratic control. First, they have "packaged" completely disparate measures into a single monstrous law that modifies 19 different normative acts. This is not accidental - it is a deliberate tactic to make detailed analysis and specific opposition extremely cumbersome.

When public opinion criticises abusive psychological testing, they respond that the law is about budgetary recovery. When economists criticize fiscal discriminations, they respond that the law combats evasion. When lawyers criticise constitutional violations, they respond that public opinion wants fiscal discipline. It is a manipulation tactic through which each specific criticism is relativized by invoking other aspects of the legislative package.

The excessive budgetary deficit dates from 2019. Governments have had six years to adopt necessary measures through normal parliamentary procedures. But the Bolojan coalition preferred to postpone any real measures until after the May 2025 elections, so as not to affect their electoral chances, and now uses the urgency they created for themselves to completely bypass democratic control.

The Cynicism of Non-Existent Consultations

One of the most cynical aspects of this operation is how the government simulated a public consultation process. They did not organise real public debates. They did not invite employers' associations, trade unions, chambers of commerce, or professional organisations to substantial consultations. They did not respond to observations made during the formal "consultation."

This approach is not accidental. The government knew very well that if they had organised real public consultations, the measures would have been demolished by specialists. Economists would have shown that fiscal discriminations are counterproductive. Lawyers would have demonstrated that they violate the Constitution. Entrepreneurs would have explained that they will destroy the business environment. Civil society would have denounced the surveillance system.

They also calculated that between the moment of adoption and entry into force, the period is too short for civil society, employers' associations, or professional organisations to organise and react effectively. In three-four weeks, it is very difficult to organise a public information campaign, mobilise people, and build effective opposition.

Therefore, they chose to completely avoid this democratic process, preferring to adopt the law by force and face the consequences later. It is a "fait accompli" approach - we adopt measures by surprise and force, and then society will be forced to adapt or try to contest them through long and costly procedures, then accuse critics of "destabilising" or "sabotaging" reforms.

They chose to completely avoid confrontation with the truth, preferring to adopt measures by surprise and force. It is an implicit recognition of the fact that what they are doing is wrong, illegal, and harmful to Romania, but that they don't care, as long as they can impose these measures.

This is not the behaviour of a democratic administration that believes in its own policies. It is the behaviour of an authoritarian administration that knows its policies are wrong but prefers to impose them by force rather than justify them through arguments.

The Hypocrisy of Criticism Toward the Opposition

A particularly cynical aspect of the governmental strategy is how they criticise the opposition for "not coming with constructive solutions." It is monumental hypocrisy for several reasons.

First, the governmental view is that the opposition must propose solutions, but when it does this, the proposals are systematically ignored. The opposition has made countless proposals over time. All have been rejected not on substance, but on political criteria.

Second, by adopting through assumption of responsibility, the government has completely eliminated the possibility for the opposition to propose amendments or alternative solutions. You cannot criticise someone for not coming with solutions when you forbid them to present them. It's like shutting the door in someone's face and then criticising them for not entering the room.

Third, the procedure of assumption of responsibility eliminates by definition any possibility of substantial parliamentary debate. Parliament is faced with the alternative: either accept the law as a whole, or dismiss the government. There is no space for constructive proposals, for amendments, or for specific improvements.

Systematic Destruction of the Business Environment

Under the pretext of "fiscal discipline," the most drastic offensive against the private environment in post-December history is being introduced. Tens of thousands of companies will be forcibly dissolved if they do not meet arbitrary reactivation deadlines. A company declared inactive for more than three years has only 30 days to reactivate, otherwise it is automatically dissolved.

For the entrepreneur whose company was declared inactive because it was going through a period of sectoral crisis, this means total loss of investment, even if the business could be viable. The deadlines are deliberately impossible to meet in order to force the elimination of a maximum number of companies.

The payment instalment system becomes practically inaccessible through the introduction of mandatory surety bonds. For the entrepreneur in difficulty trying to negotiate an instalment, this means they must find someone willing to personally guarantee their fiscal debt. Friends and relatives will be reluctant to assume such risks, so many viable businesses will be forced to close.

Small businesses will be obliged to install card payment terminals and bear their costs, even if their clients prefer to pay cash. If they refuse, they risk substantial fines. The young person who opened a consulting firm this year will find out they cannot benefit from instalments because the company is not yet one year old, being forced to close the business even if they have orders and profit prospects.

Confiscation Through Taxation

Dramatic tax increases are presented as "fiscal balancing," but represent in reality a form of progressive confiscation. Taxes on buildings increase by up to 168% for some categories.

For the pensioner living in their parents' inherited house, this can mean a prohibitive increase. With a pension of 2,000 lei per month, they will be forced to sell the house where they were born to cope with taxes or borrow money in old age.

A "luxury goods tax" is also introduced that taxes buildings over 2.5 million lei and cars over 375,000 lei at 0.9%. The doctor who bought a better car through credit will be shocked to find out it might fall into the "luxury goods" category. What do you do if you inherit them but don't have the income necessary to pay the taxes? You're forced to sell them.

Fiscal Discrimination as a Control Instrument

The law creates multiple forms of fiscal discrimination that have nothing to do with equity, but serve to fragment and control society. Income from renting seven rooms is treated differently from income from renting eight rooms, although it's the same economic activity. The entrepreneur in the real estate sector discovers that rules change dramatically once arbitrary thresholds are exceeded.

Capital gains are taxed differently depending on holding duration, with rates of 3% for over one year and 6% for under one year. The investor who needs liquidity and sells after 11 months will pay double the tax compared to one who can wait 13 months. This is not rational fiscal policy, but arbitrary discrimination.

Virtual currency is subject to an extremely unfavourable special regime, without the possibility of offsetting losses with gains. The young programmer who invested in cryptocurrencies will discover that if they lose 10,000 lei on Bitcoin but gain 5,000 lei on Ethereum, they will pay tax on the 5,000 lei gained, completely ignoring the 10,000 lei losses. While traditional investments benefit from loss offsetting, the technological sector is discriminated against and penalised.

Annihilation of Local Autonomy

Under the pretext of "financial discipline," local authorities will be subject to total financial control through the possibility of stopping funding for administrative violations. The mayor who tries to reduce local taxes to help disadvantaged families or attract investors will find out they cannot make rates lower than those from 2025. If they oppose central government policies, funding can be stopped for various administrative "violations" subjectively interpreted.

This transforms local autonomy from a constitutional principle into a fiction. The mayor can no longer make decisions in the interest of their community, but becomes a simple executor of orders from Bucharest. The local council who wants to grant substantial exemptions for families with many children will find out they can only do this within the limit of 5% of revenues collected last year.

For residents of a local community, this means it no longer matters who they vote for in local elections, because the mayor will not have the real power to defend their interests. Local democracy dies, replaced by a centralised control system.

Transforming the State into an Economic Censor

Through restrictions on the transfer of social shares and on granting loans between companies and associates, the state becomes a censor of private business decisions. The transfer of social shares to a company with fiscal debts is conditioned by constituting guarantees that cover the value of outstanding obligations.

For the investor who wants to save an enterprise in difficulty, this means they will be discouraged by the prospect of personally guaranteeing all the company's fiscal debts. Many companies that could be saved through new investments will be forced into bankruptcy. The successful entrepreneur who wants to invest in a promising business but with a complicated fiscal history will prefer to avoid Romania in favor of jurisdictions more friendly to investments.

Transforming Romania into a Surveillance State

Under the label of "public administration modernisation," surveillance instruments are introduced that exceed in scope even those used by totalitarian regimes of the past century. "RO e-Property" is created, presented as a system for "substantiating public policies," but which in reality is a centralized database with information about all properties in Romania.

This means the state will know in detail where each Romanian lives, what properties they own, how they use them, and how much they are worth. Any authority will be obliged to provide free "any kind of data or information regarding real estate." For the typical Romanian family, this means the end of housing privacy and investment confidentiality. There are no more patrimonial secrets in front of a state that collects and stores everything.

In parallel, under the pretext of "improving control activity," fiscal and customs administration is equipped with portable video cameras that record without consent all interactions with citizens. Officials receive uniforms, distinctive badges, and "technical means used as individual defence means." We no longer have a civilian public administration, but a paramilitary-type apparatus.

The business atmosphere transforms from one of collaboration to one of fear and suspicion.

Under the pretext of "combating fiscal evasion," instruments are introduced that transform control institutions into agents of political repression. ANAF officials are equipped with video cameras, as if they were controlling dangerous criminals, not taxpayers. Labor Inspection films activities, intimidating both employers and employees.

For the employee who wants to report real work problems, the fact that discussions with inspectors are recorded will make them think twice, fearing retaliation from the employer. For the correct employer who collaborates with authorities, the prospect of being treated as a suspect and being permanently recorded will deteriorate the collaborative relationship.

Under the mask of "public administration professionalisation," psychological testing and polygraph testing are introduced for more and more public employees. Officials in the gambling sector must pass complex psychological evaluations every two years that analyse "cognitive level, socio-affective maturity, emotional stability." This practice then extends to the entire fiscal-customs sector.

This is not professionalisation, but a form of institutionalised psychological torture. The public official finds themselves obliged to expose the most intimate aspects of their personality to an evaluator, to be connected to a polygraph and have their physiological reactions measured while being asked questions. Under threat of "triggering disciplinary investigation," any employee can be subjected to these humiliating procedures based on "data and evidence" that are not objectively defined.

The real purpose is creating a climate of fear in public administration, where each official knows they can be subjected at any time to such psychological investigation if they do not conform entirely. We no longer speak of an independent and professional administration, but of a control apparatus where political loyalty becomes more important than professional competence.

Programmed Economic Collapse

The cumulative effects of these measures will produce a programmed economic collapse. Young people will leave massively abroad, not just for better opportunities, but also to escape an oppressive system. The young doctor will prefer to emigrate to Germany rather than open a practice in Romania, where they will be treated with suspicion and subjected to discriminatory taxation.

Foreign investors will avoid Romania like a risk zone. The international company that was thinking of opening a service center in Bucharest will choose Prague or Warsaw, where the legal framework is stable and public administration is not militarised.

Successful Romanian entrepreneurs will begin relocating their businesses. When you see that economic success attracts discriminatory fiscal penalties and when you realise the state treats you as an enemy, not as a partner in economic development, the choice becomes evident.

Romanian students will study abroad and will no longer return. When you realise that in your country you can be subjected to abusive psychological testing to work for the state or that your business can be forcibly dissolved for minor administrative violations, the prospect of building a career at home becomes unattractive.

The Poverty and Authoritarianism Trap

Perhaps the cruelest aspect is that these measures create a trap from which Romania will be very hard to escape. By destroying entrepreneurship, by driving away investors and by discouraging innovation, the economy will stagnate and then enter decline. Well-paid jobs will disappear along with foreign companies that withdraw and entrepreneurs who emigrate.

Romania will remain with an aging population, with an economy dependent on EU transfers and with a hypertrophied state apparatus that will have to be maintained by fewer and fewer taxpayers. Poverty will not only be material, but also intellectual and moral. A society where people are constantly surveilled and where success is penalised will produce conformism, mediocrity, and passive acceptance of authority.

Why Do We Accept the Lie?

The biggest problem is not the measures themselves, but the fact that the government deliberately lies about their nature and that part of society seems willing to accept these lies. When we are told that massive surveillance is for "administrative efficiency," when it is explained to us that abusive psychological testing is for "professionalisation," when forced dissolution of companies is presented as "fiscal discipline," we witness a total perversion of political language.

A democratic society cannot survive when rulers lie systematically and when citizens begin to accept that this is normality. Technocratic rhetoric is deliberately used to camouflage the authoritarian nature of measures. Words like "efficiency," "modernisation," and "discipline" are used as masking for "control," "surveillance," and "repression."

Conclusion

Romania is at a historic crossroads. We are not witnessing an administrative or fiscal reform, but an attempt to fundamentally reconstitute the nature of the Romanian state. The targeted transformation is from a constitutional democracy to a dysfunctional state, where the executive concentrates power, citizens are permanently monitored, and the economy is discretionarily controlled.

Accepting this law would not only mean agreeing with some fiscal-administrative measures, but accepting the end of democratic Romania as we know it. Democracy does not die suddenly through a military coup, but gradually, through the gradual erosion of constitutional guarantees and through the normalisation of authoritarian practices.

As a society, we have the obligation to reject not only the measures themselves, but also the lie that accompanies them. We have the duty to call things by their real names: this is not reform, but involution; not modernisation, but authoritarianism; not fiscal discipline, but total social control.

If we accept that rulers systematically lie to us about the nature of measures they adopt, if we accept that massive surveillance is the price for "administrative efficiency," if we accept that fiscal discrimination and total economic control are "budgetary recovery" measures, we will have accepted the end not only of democracy, but also of truth in Romanian public life.

This is the Romania that our children will inherit if we accept this law: a country where success is penalised, freedom is constantly surveilled, truth is replaced with official rhetoric, and hope is replaced with fear. It is not just about taxes and administrative procedures. It is about the type of society we want to live in and which we want to leave to future generations.

Leave a comment

Subscribe now

Romanian Version

Laura Scântei, unul dintre judecătorii Curții Constituționale a României, care a participat și la luarea hotărârii privind anularea alegerilor prezidențiale din 6 decembrie 2025, a explicat cu ocazia unui eveniment public (găsiți aici amănunte: Judecătoarea CCR Iuliana Scântei a explicat anularea alegerilor prezidențiale. „Îmi pare rău că CCR nu a găsit prilejul de a cere scuze alegătorilor”. Ea a spus că nu votul oamenilor a fost sancționat, ci faptele unui competitor ) că nu a existat fraudă electorală în ziua alegerilor.

Cu toate acestea, citind rapoartele serviciilor secrete prezentate în Consiliul Suprem de Apărare a Țării, au decis pentru prima dată în istorie să interpreteze că procesul electoral începe de la data stabilirii de către Guvern prin hotărâre a datei alegerilor prezidențiale și de atunci trebuie evaluat dacă alegerile au fost: libere, periodice și corecte.

Concluzia lor (de fapt, premisa de la care au plecat ca să găsească un raționament juridic care să servească premisei) a fost că alegerile nu au fost corecte, prin urmare trebuie anulat întregul proces electoral.

Aici avem 2 probleme și o să vă ofer două scenarii ca să înțelegi absurditatea ”raționamentului lor logico-juridic” și faptul că au deschis o Cutie a Pandorei care a înghițit democrația noastră și așa nu extrem de consolidată:

Scenariul I: Judecătorul care are doar rolul de a valida premisa procurorului

Să ne imaginăm un judecător care primește un dosar penal în care procurorul susține că inculpatul este vinovat de o anumită faptă. În loc să examineze obiectiv toate probele pentru a ajunge la o concluzie, judecătorul decide dinainte că procurorul are dreptate și începe să administreze probe exclusiv în sensul confirmării acestei convingeri prealabile. Astfel, judecătorul va admite doar martorii care depun mărturie în sensul acuzării, va respinge expertizele care ar putea disculpa inculpatul invocând motive formale discutabile, va interpreta orice dubiu în defavoarea acestuia și va căuta activ noi mijloace de probă care să întărească poziția procurorului. În esență, rolul judecătorului de arbitru imparțial se transformă într-unul de colaborator al acuzării.

Eroarea fundamentală de logică constă în inversarea procesului de gândire juridică. În loc să pornească de la analizarea probelor pentru a ajunge la o concluzie, judecătorul pornește de la concluzia dorită și apoi caută să o justifice prin selectarea și interpretarea tendențioasă a probelor.

În cazul CCR nu era vorba despre o interpretare tendențioasă a probelor, ci doar despre găsirea justificării potrivite plecând de la considerentul că acele rapoarte ar putea fi considerate „probe”.

Scenariul II: Un președinte democratic devine un dictator pe viață

Să ne gândim la un președinte în exercițiu care se confruntă cu un competitor electoral puternic în alegerile viitoare. Realizând că cel mai probabil va pierde, președintele decide să folosească pârghiile puterii pentru a elimina această amenințare. Președintele îi instruiește pe șefii serviciilor secrete să producă rapoarte care să demonstreze că adversarul său politic a beneficiat de interferențe externe ilegale sau finanțare neautorizată în procesul electoral.

Serviciile produc rapoartele solicitate, conținând acuzații grave împotriva competitorului electoral. Președintele numise și sefii serviciilor, și câțiva judecători constituționali. Pe baza acestor rapoarte, instanța constituțională decide anularea întregului proces electoral, permițând președintelui să își continue mandatul prin eliminarea competiției. După care decide și anularea candidaturii adversarului pentru un viitor proces electoral. Iar acest ciclu continuă la nesfârșit.

Mecanismul relevă o eroare de logică fundamentală prin crearea unui circuit închis de putere, exact lucrul de care judecătorii constituționali ar fi trebuit să fie conștienți. Pentru că hotărârile lor devin jurisprudență, în principiu obligatorie (în principiu, pentru că, iată, aceștia au încălcat jurisprudența anterioară a CCR). Odată acceptat principiul că instituțiile pot fi folosite pentru a valida decizii luate din motive politice, sub pretextul unor interpretări juridice creative, orice rezultat electoral viitor poate fi contestat și anulat pe baze similare.

Concluzie

Acceptarea unor astfel de practici deschide calea către erodarea sistemică a democrației. Când regulile jocului democratic pot fi modificate retroactiv pentru a produce rezultatul dorit de cei aflați la putere, încrederea cetățenilor în sistem se prăbușește. Exact asta s-a întâmplat cu jumătate din România, iar acest joc extrem de periculos poate să conducă la regimuri similare vremurilor de acum un secol (pentru cine știe istorie). Democrația nu poate funcționa fără predictibilitatea regulilor și fără garanția că toți vor fi tratați conform acelorași standarde.

Pe mine nu mă interesează dacă este vorba despre personajul Georgescu, ci mă interesează ca indiferent despre cine este la conducere, să nu depind de bunăvoința acelui om în a-mi respecta drepturile și libertățile, pentru că întregul sistem democratic mă protejează. Altfel, o mai putem numi democrație?

La intrarea în profesia de avocat am depus jurământ să apăr Constituția României și acesta este singurul meu obiectiv.

Laura Scântei, one of the judges of Romania's Constitutional Court, who also participated in the decision to annul the presidential elections of December 6, 2025, explained during a public event that there was no electoral fraud on election day.

However, after reading the secret service reports presented to the Supreme National Defence Council, they decided for the first time in history to interpret that the electoral process begins from the date when the Government establishes the date of the presidential elections through a government decision, and from that moment it must be evaluated whether the elections were: free, periodic, and fair.

Their conclusion (actually, the premise they started with in order to find a legal reasoning that would serve that premise) was that the elections were not fair, therefore the entire electoral process must be annulled.

Here we have two problems, and I will offer you two scenarios to understand the absurdity of their "logical-juridical reasoning" and the fact that they have opened a Pandora's Box that has swallowed our already not extremely consolidated democracy:

Scenario I: The judge whose only role is to validate the prosecutor's premise

Let us imagine a judge who receives a criminal case in which the prosecutor claims that the defendant is guilty of a certain act. Instead of objectively examining all evidence to reach a conclusion, the judge decides beforehand that the prosecutor is right and begins to admit evidence exclusively to confirm this preconceived conviction. Thus, the judge will admit only witnesses who testify in favor of the prosecution, will reject expert opinions that could exonerate the defendant by invoking questionable formal grounds, will interpret any doubt against the defendant, and will actively seek new means of evidence to strengthen the prosecutor's position. In essence, the judge's role as an impartial arbiter transforms into that of a collaborator with the prosecution.

The fundamental logical error consists in reversing the juridical thinking process. Instead of starting from the analysis of evidence to reach a conclusion, the judge starts from the desired conclusion and then seeks to justify it through biased selection and interpretation of evidence.

In the case of the Constitutional Court, it was not about biased interpretation of evidence, but only about finding the appropriate justification starting from the consideration that those reports could be considered "evidence."

Scenario II: A democratic president becomes a dictator for life

Let us think of a sitting president who faces a strong electoral competitor in the upcoming elections. Realizing that he will most likely lose, the president decides to use the levers of power to eliminate this threat. The president instructs the heads of the secret services to produce reports that demonstrate that his political adversary has benefited from illegal external interference or unauthorized financing in the electoral process.

The services produce the requested reports, containing serious accusations against the electoral competitor. The president had also appointed the heads of the services and several constitutional judges. Based on these reports, the constitutional court decides to annul the entire electoral process, allowing the president to continue his mandate by eliminating competition. After which he also decides to annul the adversary's candidacy for a future electoral process. And this cycle continues endlessly.

The mechanism reveals a fundamental logical error through the creation of a closed circuit of power, exactly what the constitutional judges should have been aware of. Because their decisions become jurisprudence, in principle binding (in principle, because, behold, they violated the previous jurisprudence of the Constitutional Court). Once the principle is accepted that institutions can be used to validate decisions made for political reasons, under the pretext of creative legal interpretations, any future electoral result can be contested and annulled on similar grounds.

Conclusion

Accepting such practices opens the way to the systemic erosion of democracy. When the rules of the democratic game can be retroactively modified to produce the result desired by those in power, citizens' trust in the system collapses. This is exactly what happened with half of Romania, and this extremely dangerous game can lead to regimes similar to those of a century ago (for those who know history). Democracy cannot function without the predictability of rules and without the guarantee that everyone will be treated according to the same standards.

I am not interested in whether we are talking about the character Georgescu, but I am interested that regardless of who is in charge, I do not depend on that person's goodwill to respect my rights and freedoms, because the entire democratic system protects me. Otherwise, can we still call it democracy?

When entering the legal profession, I took an oath to defend Romania's Constitution, and this is my only objective.

Leave a comment

Subscribe now

I. Scrisoare către Președintele Volodimir Zelenski

Domnule Președinte Zelenski,

A sosit momentul unei sincerități brutale: ați fost victima unei manipulări. Poporul ucrainean a fost îndemnat să facă sacrificii uriașe într-un război care servește în primul rând interesele altora, și abia ca notă de subsol intereselor lui.

Complexul militar-industrial occidental a văzut în acest conflict o oportunitate bună, în timp ce soldații ucraineni mor pe front. Un lider occidental manifesta semne evidente de deteriorare cognitivă așa că a promovat escaladarea fără să înțeleagă pe deplin complexitatea situației sau consecințele pe termen lung. Experiența din Războiul Rece l-a făcut să vadă lumea prin prisma unei bipolarități care nu mai există. A aplicat automatisme strategice învechite unei realități geopolitice complet diferite.

Cea mai periculoasă categorie o constituie promotorii ideologiei federalismului european. Pentru aceștia, criza ucraineană reprezintă un pretext perfect pentru accelerarea „integrării europene”. Ei au nevoie de o amenințare externă credibilă (nu puteau prelungi la nesfârșit pandemia) pentru a convinge populațiile statelor membre să accepte cedarea suveranității către Bruxelles (știu, ironic, în timp ce se luptă pentru suveranitatea Ucrainei, subminează sistematic suveranitatea statelor membre UE - sau, altfel spus, în timp ce soldații voștri se luptă împotriva reconstituirii URSS, contribuie la constituirea unui alt tip de uniune de tip neosovietic, de data asta mai la vest). Războiul din Ucraina le oferă argumentul perfect: „trebuie să ne unim pentru a face față pericolului rusesc" (ar încadra perfect scrisoarea mea în „război hibrid”, deși e doar o expunere a realității). Fără această criză, proiectul lor de Statele Unite ale Europei ar fi imposibil de vândut cetățenilor care văd deja cum birocrația de la Bruxelles le complică viața cotidiană.

Să conduci o națiune aflată în război, să iei decizii care costă vieți omenești, să porți răspunderea pentru soarta unui popor întreg - acestea sunt poveri care depășesc imaginația celor care nu au trecut prin așa ceva.

Totuși, geografia nu poate fi negociată prin declarații politice sau prin alianțe militare. Ucraina se află într-o zonă de intersecție între influențele occidentale și rusești, și această realitate nu poate fi schimbată nici de NATO, nici de Uniunea Europeană. Țările care au înțeles această realitate geografică și au dezvoltat politici de echilibru au prosperat.

Administrația Trump se confruntă cu o situație complexă moștenită de la predecesori. Lumea multipolară de astăzi include nu doar Statele Unite și Rusia, ci și superputeri emergente, puteri regionale în ascensiune sau care revendică un rol în politica globală. În acest context, prelungirea unui conflict regional european deturnează atenția și resursele de la provocările globale reale, în timp ce alte crize latente amenință să erupă, inclusiv la nivel intern.

Iar Europa trebuie să își recapete rolul de factor de stabilitate și prosperitate, nu de sursă de conflicte care complică echilibrul global.

De asemenea, România se confruntă cu consecințe economice severe ale acestui conflict: inflația și datoriile externe, criza refugiaților pe care ne-am asumat să îi sprijinim, deturnarea resurselor de la proiecte de dezvoltare națională către sprijinul militar. Economia noastră nu mai poate susține această povară. Avem propriile noastre probleme structurale care necesită atenție urgentă.

Analiza rațională a intereselor geopolitice relevă că toate marile puteri ar beneficia de pe urma încheierii acestui conflict, iar de acest lucru se pare că sunt conștienți atât Trump, cât și Putin. Ucraina poate începe reconstrucția și poate dezvolta un model de neutralitate prosperă.

Singurii care par să nu dorească această rezoluție pașnică sunt liderii europeni. Observ că unii dintre aceștia manifestă comportamente care sugerează instabilitate emoțională în gestionarea acestei crize. Alții sunt clar motivați de agenda federalistă și văd în prelungirea conflictului o oportunitate de a-și realiza visurile politice pe seama sângelui ucrainean.

Pacea nu înseamnă capitulare. Înseamnă recunoașterea realităților și găsirea unor soluții care să permită tuturor părților să își păstreze demnitatea în timp ce opresc distrugerea.

Cu speranța că înțelepciunea va prevala…

II. Scrisoare către Liderii Europeni

Către Liderii Uniunii Europene,

Politica dumneavoastră privind criza ucraineană dezvăluie o combinație toxică de naivitate strategică, aroganță ideologică și dispreț pentru realitățile geopolitice elementare. Este timpul pentru o evaluare brutală a eșecurilor voastre și a costurilor pe care le impuneți popoarelor europene.

Proiectul dumneavoastră de federalizare europeană ignoră fundamental lecțiile istoriei și realitățile culturale ale continentului nostru. Europa nu este o extensie a experimentului american de federalism. Națiunile europene au mii de ani de istorie distinctă, limbi diferite dezvoltate de-a lungul secolelor, tradiții juridice specifice, culturi naționale profund înrădăcinate. Încercarea de a șterge aceste diferențe pentru a crea un super-stat centralizat este nu doar utopică, ci și profund distructivă.

Exemplele de federalizări eșuate sunt în manualele noastre de istorie. De ce credeți că versiunea dumneavoastră de unificare forțată va avea un deznodământ diferit?

Prin promisiunile voastre care niciodată nu ar fi putut fi onorate, ați transformat o parte semnificativă dintr-o țară într-un câmp de bătălie pentru visurile voastre ideologice, ignorând costurile umane.

Din perspectivă economică, integrarea Ucrainei în Uniunea Europeană ar fi fost teoretic benefică pentru ambele părți. Însă ați ignorat complet realitățile juridice și instituționale. Ucraina înregistrează unul dintre cele mai ridicate numere de condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiind depășită doar de Rusia. Respectarea principiilor statului de drept - unul dintre pilonii fundamentali ai integrării europene - este grav afectată. Cum ați putut să ignorați aceste realități flagrante și să pretindeți că Ucraina poate fi integrată ușor în structurile europene?

Situația devine și mai absurdă când analizăm dimensiunea NATO. Rusia a comunicat constant și explicit că extinderea NATO către granițele sale constituie o linie roșie absolută.

Să vă imaginați că Rusia va accepta fără reacție ca o țară cu o graniță foarte întinsă și cu o importanță strategică fundamentală să devină membru NATO înseamnă să ignorați complet lecțiile de bază ale geopoliticii. Este echivalentul american al unei încercări chineze de a instala sisteme militare în Mexic - de neconceput pentru orice administrație de la Washington. Cunoașteți criza rachetelor din Cuba?

Cu toate acestea, vă amintiți că actuala administrație de la Washington a spus că art. 5 NATO suscită mai multe interpretări și tocmai de aceea în prezent discutăm despre acceptarea unor garanții de securitate similare pentru Ucraina?

Ați încurajat Kievul să adopte poziții maximale, știind că nu veți putea oferi sprijinul militar necesar pentru a le susține. Ați transformat Ucraina într-un câmp de testare pentru teoriile voastre geopolitice, plătind prețul în sânge ucrainean.

Mai aveți o oportunitate istorică de a demonstra că sunteți capabili de leadership responsabil. Puteți rămâne în istorie ca liderii care au avut curajul să recunoască că strategia lor nu funcționează și să schimbe cursul înainte ca distrugerea să devină ireversibilă. Alternativa este să rămâneți în memoria posterității ca generația de politicieni care a sacrificat prosperitatea și stabilitatea Europei pe altarul orgoliilor personale și al obsesiilor ideologice.

Situația economică a României ilustrează perfect costurile politicii dumneavoastră iresponsabile. În loc să ne concentrăm pe priorități naționale, suntem forțați să cheltuim miliarde de euro pentru susținerea unui război care putea fi evitat prin diplomație realistă și negocieri de bună credință. Nu avem luxul să ne risipim resursele în aventuri geopolitice care ne îndepărtează de la rezolvarea problemelor interne reale.

Încetați cu obsesia federalizării, care nu corespunde nici aspirațiilor popoarelor europene, nici realităților istorice și culturale ale continentului. Concentrați-vă pe problemele concrete ale cetățenilor europeni, nu transformați UE în UERSS.

Europa poate prospera ca o confederație de națiuni suverane care cooperează în domenii de interes comun, nu ca o super-stat centralizat care distruge diversitatea și autonomia națională care constituie bogăția noastră istorică și culturală.

Cu speranța unei Europe care își va regăsi busola…

I. Letter to President Volodimir Zelenski

Mr. President Zelenski,

The time has come for brutal honesty: you have been the victim of manipulation. The Ukrainian people have been encouraged to make enormous sacrifices in a war that primarily serves the interests of others, with their interests only as a footnote.

The Western military-industrial complex has seen this conflict as a good opportunity, while Ukrainian soldiers die on the front. A Western leader showed obvious signs of cognitive deterioration and promoted escalation without fully understanding the complexity of the situation or the long-term consequences. Cold War experience made him see the world through the lens of a bipolarity that no longer exists. He applied outdated strategic automatisms to a completely different geopolitical reality.

The most dangerous category consists of promoters of European federalism ideology. For them, the Ukrainian crisis represents a perfect pretext for accelerating "European integration." They need a credible external threat (they couldn't extend the pandemic indefinitely) to convince the populations of member states to accept the transfer of sovereignty to Brussels (I know, ironic, while fighting for Ukraine's sovereignty, they systematically undermine the sovereignty of EU member states - or, in other words, while your soldiers fight against the reconstitution of the USSR, they contribute to the constitution of another type of NeoSoviet-style union, this time further west). The war in Ukraine provides them with the perfect argument: "we must unite to face the Russian danger" (they would perfectly frame my letter as "hybrid warfare," although it's just an exposition of reality). Without this crisis, their project of a United States of Europe would be impossible to sell to citizens who already see how Brussels bureaucracy complicates their daily lives.

To lead a nation at war, to make decisions that cost human lives, to bear responsibility for the fate of an entire people - these are burdens that exceed the imagination of those who have not been through such things.

However, geography cannot be negotiated through political declarations or military alliances. Ukraine is located in an intersection zone between Western and Russian influences, and this reality cannot be changed by either NATO or the European Union. Countries that have understood this geographical reality and developed balance policies have prospered.

The Trump administration faces a complex situation inherited from predecessors. Today's multipolar world includes not only the United States and Russia, but also emerging superpowers, rising regional powers or those claiming a role in global politics. In this context, prolonging a European regional conflict diverts attention and resources from real global challenges, while other latent crises threaten to erupt, including at the domestic level.

And Europe must regain its role as a factor of stability and prosperity, not as a source of conflicts that complicate global balance.

Also, Romania faces severe economic consequences from this conflict: inflation and external debt, the refugee crisis that we undertook to support, diversion of resources from national development projects to military support. Our economy can no longer sustain this burden. We have our own structural problems that require urgent attention.

Rational analysis of geopolitical interests reveals that all major powers would benefit from ending this conflict, and both Trump and Putin seem to be aware of this. Ukraine can begin reconstruction and develop a model of prosperous neutrality.

The only ones who seem not to want this peaceful resolution are European leaders. I observe that some of them exhibit behaviours suggesting emotional instability in managing this crisis. Others are clearly motivated by the federalist agenda and see in prolonging the conflict an opportunity to realise their political dreams at the expense of Ukrainian blood.

Peace does not mean capitulation. It means recognising realities and finding solutions that allow all parties to maintain their dignity while stopping destruction.

With hope that wisdom will prevail...

II. Letter to European Leaders

To the Leaders of the European Union,

Your policy regarding the Ukrainian crisis reveals a toxic combination of strategic naivety, ideological arrogance, and contempt for elementary geopolitical realities. It is time for a brutal assessment of your failures and the costs you impose on European peoples.

Your European federalisation project fundamentally ignores the lessons of history and the cultural realities of our continent. Europe is not an extension of the American federalism experiment. European nations have thousands of years of distinct history, different languages developed over centuries, specific legal traditions, deeply rooted national cultures. The attempt to erase these differences to create a centralised super-state is not only utopian but also profoundly destructive.

Examples of failed federalisations are in our history textbooks. Why do you think your version of forced unification will have a different outcome?

Through your promises that could never have been honoured, you have transformed a significant part of a country into a battlefield for your ideological dreams, ignoring human costs.

From an economic perspective, Ukraine's integration into the European Union would have been theoretically beneficial for both parties. But you completely ignored legal and institutional realities. Ukraine records one of the highest numbers of convictions at the European Court of Human Rights, surpassed only by Russia. Respect for rule of law principles - one of the fundamental pillars of European integration - is severely affected. How could you ignore these flagrant realities and pretend that Ukraine can be easily integrated into European structures?

The situation becomes even more absurd when we analyse the NATO dimension. Russia has constantly and explicitly communicated that NATO expansion toward its borders constitutes an absolute red line.

To imagine that Russia will accept without reaction that a country with a very extensive border and fundamental strategic importance becomes a NATO member means completely ignoring basic geopolitics lessons. It is the American equivalent of a Chinese attempt to install military systems in Mexico - inconceivable for any Washington administration. Do you remember the Cuban missile crisis?

Nevertheless, you remember that the current Washington administration said that NATO Article 5 raises multiple interpretations and that's precisely why we are currently discussing accepting similar security guarantees for Ukraine?

You encouraged Kiev to adopt maximum positions, knowing you could not provide the necessary military support to sustain them. You transformed Ukraine into a testing ground for your geopolitical theories, paying the price in Ukrainian blood.

You still have a historic opportunity to demonstrate that you are capable of responsible leadership. You can remain in history as leaders who had the courage to recognise that their strategy doesn't work and change course before destruction becomes irreversible. The alternative is to remain in posterity's memory as the generation of politicians who sacrificed Europe's prosperity and stability on the altar of personal pride and ideological obsessions.

Romania's economic situation perfectly illustrates the costs of your irresponsible policy. Instead of focusing on national priorities, we are forced to spend billions of euros supporting a war that could have been avoided through realistic diplomacy and good faith negotiations. We don't have the luxury of squandering our resources on geopolitical adventures that distance us from solving real internal problems.

Stop the federalisation obsession, which corresponds neither to European peoples' aspirations nor to the continent's historical and cultural realities. Focus on concrete problems of European citizens, don't transform the EU into the EUSSR.

Europe can prosper as a confederation of sovereign nations that cooperate in areas of common interest, not as a centralised super-state that destroys the diversity and national autonomy that constitute our historical and cultural wealth.

With hope for a Europe that will regain its compass...

Leave a comment

Subscribe now

Romanian Version

Întâlnirea din Alaska reprezintă un moment paradigmatic al tranziției de la diplomația hegemonică către o nouă formă de negociere între puteri rivale care sunt, paradoxal, condamnate la cooperare. Spre deosebire de precedentele istorice - când fie o putere domina complet, fie două blocuri antagoniste se confruntau în mod existențial - lumea contemporană necesită forme noi de coexistență competitivă.

Ceremonialul întâlnirii - locația în Alaska, momentul ales, protocoalele observate - reflectă căutarea unui nou limbaj diplomatic care să permită recunoașterea reciprocă a statutului fără cedarea poziției strategice. Putin și Trump nu negociază ca învingător și învins, nici ca parteneri egali, ci ca reprezentanți ai unor puteri care se află în redefinirea constantă a relației lor în funcție de evoluția contextului global.

Instrumentalizarea nostalgiei pentru legitimarea prezentului

Utilizarea sistematică a referințelor istorice de către Putin nu constituie simplu exercițiu retoric, ci o strategie de construire a unei legitimități alternative la ordinea occidentală post-1991. Prin evocarea cooperării din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a patrimoniului rusesc din Alaska și a tradițiilor comune, Putin propune o narațiune în care Rusia nu este un provocator revizionist al ordinii internaționale, ci un participant legitim la restaurarea unui echilibru istoric natural care a fost temporar distrus de momentul unipolar american.

Această strategie este deosebit de sofisticată pentru că evită contestarea directă a legitimității sistemului internațional contemporan, preferând să sugereze că acest sistem a evoluat într-o direcție nesustenabilă care trebuie corectată prin revenirea la principii mai echilibrate. Trump răspunde acestei strategii nu prin contestare, ci prin acceptarea parțială a narațiunii, sugerând că problemele sunt conjuncturale, nu structurale, și pot fi rezolvate prin diplomația personală și pragmatismul de tip tranzacțional.

Emergența diplomației informaționale

O dimensiune crucială a acestor discursuri este modul în care ambii lideri adaptează comunicarea la era informațională, în care fiecare declarație este analizată instantaneu de audiențe multiple și poate declanșa reacții în lanț. Putin structurează discursul să reziste analizei amănunțite, fiecare segment fiind defensibil independent și capabil să susțină interpretări multiple. Trump adoptă o strategie opusă, folosind ambiguitatea deliberată pentru a menține flexibilitatea interpretării în funcție de evoluția situației.

Această adaptare la mediul informațional contemporan transformă diplomația de la un exercițiu de comunicare între state la un exercițiu de gestionare a percepțiilor multiple în timp real. Ambii lideri demonstrează conștientizarea că succesul diplomatic depinde nu doar de acordurile concrete atinse, ci de modul în care aceste acorduri sunt percepute și interpretate de diferite audiențe care au capacitatea de a influența implementarea lor.

Putin trebuie să echilibreze așteptările elitelor rusești care doresc restaurarea statutului de superputere cu realitatea limitărilor rusești. Trump trebuie să echilibreze dorința de rezultate spectaculoase cu obligațiile față de aliați și recunoașterea suveranității Ucrainei. Această echilibrare transformă liderul de la cel care ia decizii omnipotent la orchestrator al unui proces de negociere multiplă și continuă.

Adaptarea tradițiilor diplomatice la realitățile multipolare

Tradițiile diplomatice rusești și americane suferă adaptări fundamentale pentru a răspunde provocărilor multipolarității. Diplomația rusă, încă ancorată în conceptele de prestigiu și solemnitate moștenite din epoca imperială și sovietică, învață să încorporeze flexibilitatea și pragmatismul necesare pentru un sistem international fără ierarhii clare. Diplomația americană, obișnuită cu poziția de hegemon benevolent, învață să opereze ca putere privilegiată într-un sistem competitiv.

Aceste adaptări se reflectă în stilurile discursive distincte. Putin menține formalitatea și profunzimea istorică specifice tradițiilor diplomatice rusești, dar le combină cu deschiderea către cooperarea pragmatică. Trump abandonează triumfalismul specific momentului unipolar american, adoptând un ton de parteneriat competitiv care recunoaște legitimitatea preocupărilor adverse fără a le accepta în mod expres.

Pragmatismul american

Arhitectura acestei negocieri din Alaska reflectă geometria puterii globale: marile puteri stabilesc cadrul general, iar ceilalți actori trebuie să își recalibreze strategiile pentru a se alinia cu această realitate. Ucraina și țările europene nu sunt invitate la masa negocierilor nu din aroganță, ci pentru că Trump operează cu presupunerea că, odată ce America și Rusia ajung la o înțelegere care servește interesele lor vitale, va fi în interesul rațional al celorlalți să găsească modalități de a se adapta acestei noi configurații. Aceștia nu sunt ignorați, ci sunt așteptați să demonstreze înțelepciune strategică prin alinierea cu aranjamentul stabilit de puterile care pot determina rezultatul final.

Acest moment diplomatic abandonează ficțiunea consultării universale. Trump nu încearcă să convingă Europa sau Ucraina că deal-ul său cu Putin le servește direct interesele - el creează un context în care acestor actori li se oferă opțiunea de a se alinia cu decizia americană sau de a-și asuma costurile. Succesul se măsoară nu prin entuziasmul tuturor părților, ci prin capacitatea marilor puteri de a produce o stabilitate suficient de robustă încât actorii secundari să găsească mai avantajos să coopereze decât să reziste unei realități pe care nu o mai pot modifica.

The Alaska meeting represents a paradigmatic moment in the transition from hegemonic diplomacy toward a new form of negotiation between rival powers that are, paradoxically, condemned to cooperation. Unlike historical precedents - when either one power dominated completely or two antagonistic blocs confronted each other existentially - the contemporary world requires new forms of competitive coexistence.

The ceremonial aspects of the meeting - the location in Alaska, the chosen moment, the observed protocols - reflect the search for a new diplomatic language that allows mutual recognition of status without yielding strategic position. Putin and Trump do not negotiate as victor and vanquished, nor as equal partners, but as representatives of powers that find themselves in constant redefinition of their relationship based on the evolution of the global context.

Instrumentalising Nostalgia for Present Legitimation

Putin's systematic use of historical references constitutes not a simple rhetorical exercise, but a strategy for constructing an alternative legitimacy to the post-1991 Western order. Through evoking cooperation during World War II, Russian heritage in Alaska, and common traditions, Putin proposes a narrative in which Russia is not a revisionist provocateur of the international order, but a legitimate participant in restoring a natural historical balance that was temporarily destroyed by the American unipolar moment.

This strategy is particularly sophisticated because it avoids direct contestation of the contemporary international system's legitimacy, preferring to suggest that this system has evolved in an unsustainable direction that must be corrected through a return to more balanced principles. Trump responds to this strategy not through contestation, but through partial acceptance of the narrative, suggesting that problems are conjunctural, not structural, and can be resolved through personal diplomacy and transactional pragmatism.

The Emergence of Informational Diplomacy

A crucial dimension of these discourses is how both leaders adapt communication to the informational era, where every statement is instantly analyzed by multiple audiences and can trigger chain reactions. Putin structures his discourse to resist detailed analysis, with each segment being independently defensible and capable of supporting multiple interpretations. Trump adopts an opposite strategy, using deliberate ambiguity to maintain interpretational flexibility based on situational evolution.

This adaptation to the contemporary informational environment transforms diplomacy from an exercise in communication between states to an exercise in managing multiple perceptions in real time. Both leaders demonstrate awareness that diplomatic success depends not only on concrete agreements reached, but on how these agreements are perceived and interpreted by different audiences that have the capacity to influence their implementation.

Putin must balance the expectations of Russian elites who desire restoration of superpower status with the reality of Russian limitations. Trump must balance the desire for spectacular results with obligations to allies and recognition of Ukrainian sovereignty. This balancing transforms the leader from an omnipotent decision-maker to an orchestrator of a multiple and continuous negotiation process.

Adapting Diplomatic Traditions to Multipolar Realities

Russian and American diplomatic traditions undergo fundamental adaptations to respond to the challenges of multipolarity. Russian diplomacy, still anchored in concepts of prestige and solemnity inherited from the imperial and Soviet eras, learns to incorporate the flexibility and pragmatism necessary for an international system without clear hierarchies. American diplomacy, accustomed to the position of benevolent hegemon, learns to operate as a privileged power in a competitive system.

These adaptations are reflected in distinct discursive styles. Putin maintains the formality and historical depth specific to Russian diplomatic traditions, but combines them with openness toward pragmatic cooperation. Trump abandons the triumphalism specific to the American unipolar moment, adopting a tone of competitive partnership that recognises the legitimacy of adverse concerns without explicitly accepting them.

American Pragmatism

The architecture of this Alaska negotiation reflects the geometry of global power: great powers establish the general framework, while other actors must recalibrate their strategies to align with this reality. Ukraine and European countries are not invited to the negotiating table not out of arrogance, but because Trump operates with the assumption that once America and Russia reach an understanding that serves their vital interests, it will be in the rational interest of others to find ways to adapt to this new configuration. They are not ignored, but are expected to demonstrate strategic wisdom through alignment with the arrangement established by powers that can determine the final outcome.

This diplomatic moment abandons the fiction of universal consultation. Trump does not attempt to convince Europe or Ukraine that his deal with Putin directly serves their interests - he creates a context in which these actors are offered the option of aligning with the American decision or assuming the costs. Success is measured not by the enthusiasm of all parties, but by the capacity of great powers to produce stability robust enough that secondary actors find it more advantageous to cooperate than to resist a reality they can no longer modify.

Leave a comment

Subscribe now

Romanian Version

Principiul separației puterilor nu înseamnă izolarea absolută a puterilor statului, ci crearea unui sistem de control și echilibru care să prevină concentrarea abuzivă a puterii. În cadrul acestui sistem, Parlamentul nu este doar o autoritate legislativă, ci și gardianul democrației, având legitimitate democratică superioară prin faptul că este singurul organ ales direct de către popor în totalitatea sa.

Controlul parlamentar derivă din principiul fundamental că puterea aparține poporului, iar Guvernul, deși investit de Parlament, exercită puterea executivă în numele și în interesul cetățenilor. Prin urmare, acest control nu este o opțiune politică, ci o obligație constituțională derivată din suveranitatea poporului.

Parlamentul are două modalități prin care poate să verifice activitatea Guvernului și să îi atragă răspunderea (Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială).

Prima modalitate – accesul la informațiile și documentele Guvernului actual

Guvernul are obligația să răspundă la informațiile și documentele cerute de către Camera Deputaților, Senat sau comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora. Refuzul nejustificat de a răspunde este infracțiune și se pedepsește de la 3 luni la 2 ani.

Atunci când prim-ministrul și membrii Guvernului și președinții celor două Camere provin din aceeași formațiune politică sau coaliție, se creează un cerc închis al puterii care subminează principiul separației puterilor. Această situație generează disfuncționalități grave în sistemul democratic.

Președinții Camerelor devin „portari” care controlează ce informații poate solicita Parlamentul de la Guvern, filtrând solicitările care ar putea fi jenante pentru propria formațiune politică. Se creează astfel un conflict de interese instituționalizat, în care aceștia trebuie să aleagă între loialitatea față de partid și obligațiile constituționale ale funcției. Mai mult, Guvernul știe dinainte ce întrebări îl așteaptă, putând pregăti răspunsuri evazive sau incomplete.

Cu privire la această variantă de control parlamentar asupra Guvernului ar trebui operată o modificare legislativă în sensul de a avea acest drept de interogare un număr 25 de senatori sau de 50 de deputați, similar numărului necesar pentru formularea obiecțiilor de neconstituționalitate.

Propunerea de a permite unui număr minim de parlamentari să solicite direct informații are fundamente teoretice solide în principiul minorității constructive. În democrațiile mature se recunoaște că minoritatea parlamentară nu este doar opoziția care așteaptă, ci o componentă esențială a sistemului democratic, exercitând funcția de câine de pază a democrației.

A doua modalitate – răspunderea post-mandat

În termen de 15 zile de la încetarea mandatului Guvernului trebuie prezentată de către membrii acestuia situaţia privind gestionarea activităţii ministeriale de care au răspuns, precum şi a problemelor aflate în curs de derulare printr-un protocol de predare-primire.

Obligația prezentării situației ministeriale în 15 zile nu este o simplă rutină birocratică, ci un mecanism fundamental al continuității statului și responsabilității democratice.

Continuitatea administrativă este vitală pentru că statul nu își poate permite lacune informaționale la schimbarea guvernelor. Dosarele complexe, negocierile internaționale și programele pe termen lung necesită o tranziție netedă pentru a nu prejudicia interesele naționale. Responsabilizarea ex-post stimulează membrii Guvernului să documenteze și să justifice deciziile luate, știind că vor trebui să dea socoteală pentru acestea.

Protocolul obligatoriu previne și riscul ca documentele compromitatoare să dispară în timpul tranziției, fenomen care s-a întâmplat în diverse perioade ale istoriei politice românești. În același timp, fundamentarea politicilor viitoare devine posibilă doar dacă noul Guvern cunoaște exact situația moștenită, inclusiv problemele și provocările cu care se confruntă fiecare minister.

Prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului este infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 5 ani.

De asemenea, pe lângă mecanismele generale de control, există și o răspundere specifică pentru emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenenţă politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului. Aceasta reprezintă infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Această prevedere specială reflectă importanța fundamentală a principiului nediscriminării în ordinea constituțională română și necesitatea unei protecții sporite împotriva abuzurilor puterii executive care ar putea încălca demnitatea umană și drepturile fundamentale.

Existența acestei infracțiuni îndeplinește o funcție preventivă esențială, descurajând membrii Guvernului să adopte măsuri discriminatorii chiar și în contexte de presiune politică sau socială. Istoria contemporană oferă numeroase exemple de măsuri discriminatorii adoptate de guverne sub pretextul unor crize economice, sanitare sau de securitate.

Funcția educativă a acestei prevederi constă în afirmarea fermă a valorilor constituționale și în transmiterea mesajului că puterea executivă nu poate fi exercitată în detrimentul demnității umane și al principiului egalității.

Urmărirea penală și comisiile de anchetă parlamentară

Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, iar dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale are loc pe baza raportului unei comisii permanente care investighează aceste aspecte.

Restricționarea dreptului de a cere urmărirea penală la anumite autorități nu este un privilegiu acordat arbitrar, ci o garanție constituțională esențială pentru funcționarea executivului. Această restricție previne instrumentalizarea justiției pentru eliminarea adversarilor politici, protejează independența decizională a membrilor Guvernului și evită destabilizarea executivului prin proceduri abuzive.

Imunitatea funcțională nu înseamnă impunitate, ci o procedură specială care să echilibreze necesitatea trasării la răspundere cu imperativul stabilității guvernamentale. Această abordare recunoaște natura politică a funcțiilor guvernamentale și necesitatea unor garanții speciale pentru exercitarea acestora în interesul general.

În cadrul comisiilor poate invita să răspundă orice persoană care are cunoștință despre împrejurările ce fac obiectul anchetei, iar refuzul lor lor de a furniza informaţiile solicitate sau de a pune la dispoziţia acesteia celelalte documente sau mijloace de probă deţinute utile activităţii comisiei poate fi considerat ca obstrucţionare sau împiedicare a aflării adevărului şi poate constitui temei pentru sesizarea organelor de urmărire penală.

Comisiile de anchetă reprezintă brațul investigativ al Parlamentului, având ca scop nu judecarea, ci aflarea adevărului și informarea opiniei publice. Acestea îndeplinesc funcția informativă prin aducerea la cunoștința publică a faptelor care altfel ar rămâne ascunse, funcția preventivă prin descurajarea comportamentelor abuzive, funcția reparatorie prin propunerea de măsuri pentru remedierea situațiilor problematice și funcția educativă prin creșterea gradului de conștientizare civică a cetățenilor.

Dacă una dintre cele două Camere ale Parlamentului sau Preşedintele României a cerut urmărirea penală, dosarul cauzei se trimite, de îndată, ministrului justiţiei sau, după caz, primului-ministru pentru a proceda potrivit legii.

Comisiile de anchetă parlamentară se pot constitui la iniţiativa a cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor şi al senatorilor. Doar că aprobarea în sine a formării unor astfel de comisii este luată de majoritatea parlamentară.

Situația actuală creează însă un alt paradox fundamental: cei care trebuie să aprobe investigarea sunt chiar cei care au interesul să o blocheze. Când aceeași coaliție guvernează consecutiv, majoritatea parlamentară va bloca investigarea propriilor membri din Guvernul anterior.

Acest mecanism poate genera chiar compromisuri politice de tipul „tu nu mă investighezi pe mine, eu nu te investighez pe tine", un fel de pax mafiosus între forțele politice care subminează fundamentele democrației reprezentative.

Concluzie

Mecanismele actuale de control parlamentar asupra Guvernului prezintă deficiențe sistemice care afectează calitatea democrației românești. Nu este vorba despre probleme minore de procedură, ci despre vulnerabilități structurale care permit subversiunea principiului separației puterilor.

România se află la o răscruce importantă în procesul de consolidare democratică. Autoritățile puternice și mecanismele eficiente de control sunt condiții sine qua non pentru o democrație funcțională.

Controlul parlamentar eficient nu este doar un mecanism tehnic, ci fundamentul unei democrații sănătoase. Reforma acestuia nu este o opțiune, ci o necesitate pentru viitorul democratic al României. Fără mecanisme eficiente de control, separația puterilor rămâne doar o ficțiune constituțională, iar democrația degenerează în autoritarism electoral.

The principle of separation of powers does not mean absolute isolation of state powers, but rather the creation of a system of checks and balances that prevents the abusive concentration of power. Within this system, Parliament is not merely a legislative authority, but also the guardian of democracy, having superior democratic legitimacy through the fact that it is the only body elected directly by the people in its entirety.

Parliamentary control derives from the fundamental principle that power belongs to the people, and the Government, although invested by Parliament, exercises executive power in the name and interest of citizens. Therefore, this control is not a political option, but a constitutional obligation derived from popular sovereignty.

Parliament has two ways through which it can verify the Government's activity and hold it accountable (Law no. 115/1999 on Ministerial Responsibility).

The First Method – Access to Information and Documents from the Current Government

The Government has the obligation to respond to information and documents requested by the Chamber of Deputies, Senate, or parliamentary committees, through their presidents. Unjustified refusal to respond is a criminal offense punishable by 3 months to 2 years imprisonment.

When the Prime Minister and Government members and the presidents of both Chambers come from the same political formation or coalition, a closed circle of power is created that undermines the principle of separation of powers. This situation generates serious dysfunctions in the democratic system.

The presidents of the Chambers become "gatekeepers" who control what information Parliament can request from the Government, filtering requests that could be embarrassing for their own political formation. This creates an institutionalised conflict of interest, where they must choose between loyalty to the party and the constitutional obligations of their position. Moreover, the Government knows in advance what questions await it, being able to prepare evasive or incomplete responses.

Regarding this variant of parliamentary control over the Government, a legislative modification should be made to grant this right of interrogation to a number of 25 senators or 50 deputies, similar to the number necessary for formulating objections of unconstitutionality.

The proposal to allow a minimum number of parliamentarians to directly request information has solid theoretical foundations in the principle of constructive minority. In mature democracies, it is recognised that the parliamentary minority is not just the opposition waiting, but an essential component of the democratic system, exercising the function of democracy's watchdog.

The Second Method – Post-Mandate Accountability

Within 15 days of the Government's mandate termination, its members must present the situation regarding the management of ministerial activities for which they were responsible, as well as ongoing problems through a handover protocol.

The obligation to present the ministerial situation within 15 days is not a simple bureaucratic routine, but a fundamental mechanism of state continuity and democratic responsibility.

Administrative continuity is vital because the state cannot afford informational gaps when governments change. Complex files, international negotiations, and long-term programs require a smooth transition to avoid prejudicing national interests. Ex-post accountability stimulates Government members to document and justify the decisions taken, knowing they will have to account for them.

The mandatory protocol also prevents the risk of compromising documents disappearing during the transition, a phenomenon that has occurred in various periods of Romanian political history. At the same time, grounding future policies becomes possible only if the new Government knows exactly the inherited situation, including the problems and challenges facing each ministry.

The presentation, in bad faith, of inaccurate data to Parliament or the President of Romania regarding the Government's or a ministry's activity, to hide the commission of acts likely to harm state interests, is a criminal offence punishable by imprisonment from 1 to 5 years.

Additionally, beyond general control mechanisms, there is also specific liability for issuing normative orders or instructions with discriminatory character based on race, nationality, ethnicity, language, religion, social category, beliefs, age, sex or sexual orientation, political affiliation, wealth or social origin, likely to harm human rights. This constitutes a criminal offense punishable by imprisonment from 3 months to 2 years or by fine.

This special provision reflects the fundamental importance of the non-discrimination principle in the Romanian constitutional order and the need for enhanced protection against executive power abuses that could violate human dignity and fundamental rights.

The existence of this offence fulfils an essential preventive function, discouraging Government members from adopting discriminatory measures even in contexts of political or social pressure. Contemporary history offers numerous examples of discriminatory measures adopted by governments under the pretext of economic, health, or security crises.

The educational function of this provision consists in the firm affirmation of constitutional values and in transmitting the message that executive power cannot be exercised to the detriment of human dignity and the principle of equality.

Criminal Prosecution and Parliamentary Investigation Committees

Only the Chamber of Deputies, Senate, and President of Romania have the right to request criminal prosecution of Government members for acts committed in the exercise of their function, and the debate on the proposal to begin criminal prosecution takes place based on the report of a permanent committee that investigates these aspects.

Restricting the right to request criminal prosecution to certain authorities is not an arbitrarily granted privilege, but an essential constitutional guarantee for the executive's functioning. This restriction prevents the instrumentalization of justice for eliminating political adversaries, protects the decisional independence of Government members, and avoids destabilising the executive through abusive procedures.

Functional immunity does not mean impunity, but a special procedure that balances the need for accountability with the imperative of governmental stability. This approach recognises the political nature of governmental functions and the need for special guarantees for exercising them in the general interest.

Within the committees, any person who has knowledge about the circumstances that are the subject of the investigation can be invited to respond, and their refusal to provide the requested information or to make available other documents or means of evidence useful to the committee's activity can be considered as obstruction or impediment to finding the truth and can constitute grounds for notifying criminal prosecution bodies.

Parliamentary investigation committees represent Parliament's investigative arm, aiming not at judgment, but at finding the truth and informing the public. They fulfil the informative function by bringing to public knowledge facts that would otherwise remain hidden, the preventive function by discouraging abusive behaviours, the reparatory function by proposing measures to remedy problematic situations, and the educational function by increasing citizens' civic awareness.

If one of the two Chambers of Parliament or the President of Romania has requested criminal prosecution, the case file is immediately sent to the Minister of Justice or, as the case may be, to the Prime Minister to proceed according to law.

Parliamentary investigation committees can be constituted at the initiative of at least one quarter of the number of deputies and senators. However, the approval of forming such committees is taken by the parliamentary majority.

The current situation creates another fundamental paradox: those who must approve the investigation are precisely those who have an interest in blocking it. When the same coalition governs consecutively, the parliamentary majority will block the investigation of its own members from the previous Government.

This mechanism can even generate political compromises of the type "you don't investigate me, I don't investigate you," a kind of pax mafiosus between political forces that undermines the foundations of representative democracy.

Conclusion

The current mechanisms of parliamentary control over the Government present systemic deficiencies that affect the quality of Romanian democracy. This is not about minor procedural problems, but about structural vulnerabilities that allow the subversion of the principle of separation of powers.

Romania is at an important crossroads in the process of democratic consolidation. Strong authorities and efficient control mechanisms are sine qua non conditions for a functional democracy.

Efficient parliamentary control is not just a technical mechanism, but the foundation of a healthy democracy. Its reform is not an option, but a necessity for Romania's democratic future. Without efficient control mechanisms, separation of powers remains just a constitutional fiction, and democracy degenerates into electoral authoritarianism.

Leave a comment

Subscribe now

Romanian version

Filmul lui Simón Casal nu este doar o poveste de ficțiune - este o oglindă în care ne putem vedea viitorul foarte apropiat. În 2028, guvernul spaniol din film propune un referendum pentru a înlocui judecătorii cu un sistem de inteligență artificială, promițând o justiție „automatizată și depolitizată". Carmen Costa, o judecătoare respectată, descoperă adevărul înfricoșător din spatele acestei tehnologii aparent perfecte.

Tentația unei „justiții perfecte"

Când vedem zilnic știrile despre justiția din România, când auzim de dosare care se durează ani întregi până la prescripție, de pensii speciale ale magistraților, de decizii care par complet străine de dreptate, cine nu s-ar gândi că un algoritm ar putea face mai bine?

Este o tentație mare, nu-i așa? O justiție rapidă, ieftină, fără întârzieri, fără corupție, fără privilegii. Un sistem care să aplice legea la fel pentru toți, indiferent de statutul social sau de grosimea portofelului. Pare un vis frumos.

Dar filmul îmi amintește de ceva crucial pe care îl spune chiar Carmen Costa: AI-ul se uită numai în spate, nu creează jurisprudență nouă, preia greșelile făcute în trecut, care, din greșeli individuale devin erori sistemice. Aceasta este poate cea mai devastatoare critică pe care i-o poți aduce unui sistem de justiție bazat pe algoritmi.

Sclavia trecutului: Cum AI-ul perpetuează erorile, care devin sistemice

Ce se întâmplă când antrenezi un algoritm pe baza deciziilor judecătorești din trecut? Foarte simplu: îi transmiți toate prejudecățile, toate nedreptățile, toate greșelile pe care le-am făcut de-a lungul istoriei.

Dacă în trecut judecătorii au fost mai severi cu anumite categorii sociale, algoritmul va prelua această prejudecată. Dacă în trecut au existat discriminări pe criterii de rasă, sex sau statut economic, sistemul AI va considera că acestea sunt „normale" și va continua să le aplice.

Cum poate evolua justiția dacă rămâne blocată în deciziile din trecut? Să ne gândim la momentele importante din istoria dreptului: când s-a recunoscut că segregația rasială este neconstitutională, când s-au acordat drepturi egale femeilor, când s-au schimbat concepțiile despre pedepsele capitale. Aceste evoluții au venit de la oameni care au îndrăznit să rupă cu trecutul, să creeze jurisprudență nouă.

Un algoritm nu va fi niciodată capabil să facă acest salt în evoluție. El va rămâne prizonierul datelor pe care a fost antrenat.

Costurile

Dar ce ne costă cu adevărat dacă adoptăm AI-ul în justiție? Să nu ne lăsăm orbiți de aparenta economie de resurse. Costurile reale sunt mult mai adânci și mai dureroase.

Costul umanității: Când un părinte disperat fură medicamente pentru copilul bolnav, algoritmul va vedea doar „furt". Nu va vedea disperarea, nu va înțelege contextul, nu va putea tempera pedeapsa cu înțelegerea circumstanțelor. Cine va explica algoritmului diferența dintre un act de disperare și unul cu adevărat răuvoitor?

Costul evoluției: Fiecare decizie judecătorească importantă din istorie a fost o rupere de la precedent. Cum va evolua dreptul dacă îl blocăm în algoritmii bazați pe trecut?

Costul responsabilității: Când algoritmul greșește - și va greși -, cine răspunde?

Falsa promisiune a obiectivității

De ce ne mințim singuri că algoritmul ar fi obiectiv? Orice sistem AI este rezultatul deciziilor subiective ale celor care l-au programat. Care date să includă? Ce importanță să atribuie diferitelor criterii? Ce excepții să recunoască?

În film, descoperim că sistemul conține „coduri VIP" care favorizează anumite persoane. Nu este aceasta exact tipul de corupție pe care vrem să o eliminăm? Doar că acum este codificată, invizibilă, mult mai periculoasă pentru că pare „științifică".

Cine ne garantează că algoritmul nu a fost programat să favorizeze anumite interese? Dacă acum putem cel puțin să îl acuzăm pe judecător de părtinire, pe cine vom acuza când părtinirea este ascunsă în milioane de linii de cod? Mai important, ne vom mai putea da seama că este vorba despre părtinire?

Cum vom ști că sistemul nu a fost manipulat de interese obscure sau atacat cibernetic? În film, sistemul devine instrumentul unei conspirații. În realitate, cine ne garantează că nu se va întâmpla la fel?

Întrebarea fundamentală: Cui aparține justiția?

Nu cumva predăm administrarea justiției unor corporații prin astfel de sisteme? Microsoft, Google, IBM - aceste companii vor controla algoritmii care ne vor judeca. Corporațiile urmăresc profitul, nu dreptatea. Când acționarii vor cere profituri mai mari, ce se va întâmpla cu „justiția" noastră?

Iar dacă nu aparține corporației, ci statului, nu cumva aparține politicului? Să ne imaginăm că partidul de la putere controlează algoritmii de justiție. Cât mai durează până când opoziția devine „algoritmic" vinovată? Unde mai este independența justiției când executivul controlează „judecătorul"?

Separația puterilor în era digitală

Separația puterilor în stat nu este o invenție academică - este garanția că nicio putere nu devine absolută. Când algoritmul înlocuiește judecătorul, cine controlează a treia putere în stat? Cel care controlează codul.

Ce se întâmplă cu dreptul la apărare când „judecătorul" este un algoritm pe care nu îl poți întrerupe, nu îl poți convinge, nu poate înțelege nuanțele? În sala de judecată, avocatul poate să intervină, să clarifice, să prezinte circumstanțe atenuante. Cum explici unui algoritm situația personală a clientul tău?

Eficiența: soluție sau capcană?

Da, justiția trebuie să fie eficientă plecând de la ideea că o justiție întârziată nu mai este justiție. Dar eficiența nu poate veni prin sacrificarea umanității.

AI-ul poate fi un instrument excelent pentru documentarea cazurilor, căutarea jurisprudenței, analiza probelor. Dar să înlocuiască judecătorul? Niciodată.

Am văzut în cariera mea cazuri în care o întârziere a procedurii a permis descoperirea unor probe noi, cruciale. Am văzut judecători care au găsit soluții creative pentru situații care păreau fără ieșire. Un algoritm ar fi închis aceste uși pentru totdeauna.

Pericolul supraîncrederii în AI

Chiar și când vorbim despre utilizarea AI-ului doar ca instrument de sprijin, nu ca înlocuitor, trebuie să fim extrem de atenți pentru că un judecător uman s-ar putea baza mai mult decât ar trebui pe rezultatele unui AI.

Ce se întâmplă când judecătorul începe să se bazeze 100% pe recomandările algoritmului? Când devine prea comod să accepți concluzia mașinii în loc să analizezi personal fiecare caz? Riscăm să ajungem la o justiție „hibrid" în care omul devine doar un instrument de validare a deciziilor algoritmului.

Cum ne asigurăm că judecătorul rămâne cu adevărat independent față de sugestiile AI-ului? Pentru că tentația de a urma „sfatul științific" al mașinii poate fi foarte mare, mai ales când ești sub presiunea timpului și a volumului mare de dosare.

Prețul adevărat al „progresului"

Nu cumva, în goana după eficiență și obiectivitate, renunțăm la cea mai prețioasă componentă a justiției - umanitatea? Când algoritmul va condamna la închisoare pe foarte mulți ani un tânăr pentru o greșeală de moment, pentru că „statisticile arată" că ratele de recidivă în cazul său sunt mari, cine îi va mai face dreptate?

Este mai ieftină o justiție algoritmică? Poate pe termen scurt. Dar ce preț punem pe încrederea în sistem? Pe sentimentul că ai fost judecat de un seamăn care te înțelege? Pe șansa de a fi iertat pentru greșelile umane?

Concluzie: Justiția este a oamenilor și pentru oameni

Filmul "Justicia Artificial" nu este doar o poveste de ficțiune - este un avertisment. Carmen Costa, protagonista, întruchipează conflictul dintre eficiența rece a mașinilor și căldura imperfectă a umanității.

Nu sunt împotriva tehnologiei în justiție - sunt împotriva înlocuirii omului cu mașina în cea mai umană dintre activități: judecata.

Da, sistemul actual de justiție are probleme. Da, sunt întârzieri, costuri, chiar și corupție. Dar soluția nu este să renunțăm la elementul uman - este să îl îmbunătățim.

Ideea de bază este că justiția este a oamenilor și așa trebuie să rămână. Nu pentru că oamenii sunt perfecți - nu sunt. Ci pentru că doar oamenii pot înțelege alți oameni. Doar un om poate vedea în spatele literei legii spiritul ei. Doar un om poate tempera rigiditatea normei cu mila, înțelegerea, circumstanțele concrete.

Când vom reuși să înțelegem că eficiența absolută în justiție este o iluzie periculoasă, poate vom evita capcana în care cade societatea din film. Pentru că, în final, justiția nu este despre aplicarea mecanică a unor reguli - este despre oameni care încearcă să găsească cea mai bună soluție pentru alți oameni.

Și asta o poate face doar un om care înțelege că justiția umană în imperfecțiunea sa este infinit mai valoroasă decât algoritmul perfect în lipsa sa de umanitate.

Simón Casal's film is not just a fictional story - it is a mirror in which we can see our very near future. In 2028, the Spanish government in the film proposes a referendum to replace judges with an artificial intelligence system, promising "automated and depoliticized" justice. Carmen Costa, a respected judge, discovers the terrifying truth behind this seemingly perfect technology.

The temptation of "perfect justice"

When we see daily news about justice in Romania, when we hear about cases that drag on for years until they reach the statute of limitations, about special pensions for magistrates, about decisions that seem completely alien to justice, who wouldn't think that an algorithm could do better?

It's a great temptation, isn't it? Quick, cheap justice, without delays, without corruption, without privileges. A system that applies the law equally for everyone, regardless of social status or wallet thickness. It seems like a beautiful dream.

But the film reminds me of something crucial that Carmen Costa herself says: AI only looks backward, it doesn't create new jurisprudence, it takes over mistakes made in the past, which, from individual errors become systemic errors. This is perhaps the most devastating criticism you can bring to an algorithm-based justice system.

The slavery of the past: How AI perpetuates errors, which become systemic

What happens when you train an algorithm based on past judicial decisions? Very simple: you transmit to it all the prejudices, all the injustices, all the mistakes we have made throughout history.

If in the past judges were more severe with certain social categories, the algorithm will take over this prejudice. If in the past there were discriminations based on race, sex or economic status, the AI system will consider these as "normal" and will continue to apply them.

How can justice evolve if it remains blocked in past decisions? Let's think about important moments in legal history: when racial segregation was recognized as unconstitutional, when equal rights were granted to women, when conceptions about capital punishment changed. These evolutions came from people who dared to break with the past, to create new jurisprudence.

An algorithm will never be capable of making this evolutionary leap. It will remain a prisoner of the data on which it was trained.

The Costs

But what does it really cost us if we adopt AI in justice? Let's not be blinded by the apparent economy of resources. The real costs are much deeper and more painful.

The cost of humanity: When a desperate parent steals medicine for a sick child, the algorithm will only see "theft." It won't see the desperation, won't understand the context, won't be able to temper the punishment with understanding of circumstances. Who will explain to the algorithm the difference between an act of desperation and a truly malicious one?

The cost of evolution: Every important judicial decision in history was a break from precedent. How will law evolve if we block it in algorithms based on the past?

The cost of responsibility: When the algorithm makes mistakes - and it will -, who answers?

The false promise of objectivity

Why do we lie to ourselves that the algorithm would be objective? Any AI system is the result of subjective decisions made by those who programmed it. Which data to include? What importance to attribute to different criteria? What exceptions to recognise?

In the film, we discover that the system contains "VIP codes" that favor certain people. Isn't this exactly the type of corruption we want to eliminate? Only now it's codified, invisible, much more dangerous because it seems "scientific."

Who guarantees that the algorithm wasn't programmed to favor certain interests? If now we can at least accuse a judge of bias, who will we accuse when bias is hidden in millions of lines of code? More importantly, will we still be able to realise that it's about bias?

How will we know that the system hasn't been manipulated by obscure interests or cyber-attacked? In the film, the system becomes the instrument of a conspiracy. In reality, who guarantees that the same won't happen?

The fundamental question: Who does justice belong to?

Don't we hand over the administration of justice to corporations through such systems? Microsoft, Google, IBM - these companies will control the algorithms that will judge us. Corporations pursue profit, not justice. When shareholders demand higher profits, what will happen to "our" justice?

And if it doesn't belong to the corporation, but to the state, doesn't it belong to politics? Let's imagine that the ruling party controls the justice algorithms. How long before the opposition becomes "algorithmically" guilty? Where is the independence of justice when the executive controls the "judge"?

Separation of powers in the digital era

Separation of powers in the state is not an academic invention - it is the guarantee that no power becomes absolute. When the algorithm replaces the judge, who controls the third power in the state? The one who controls the code.

What happens to the right of defence when the "judge" is an algorithm you can't interrupt, can't convince, can't understand nuances? In the courtroom, the lawyer can intervene, clarify, present mitigating circumstances. How do you explain your client's personal situation to an algorithm?

Efficiency: solution or trap?

Yes, justice must be efficient starting from the idea that delayed justice is no longer justice. But efficiency cannot come through sacrificing humanity.

AI can be an excellent tool for documenting cases, searching jurisprudence, analysing evidence. But to replace the judge? Never.

I have seen in my career cases where a procedural delay allowed the discovery of new, crucial evidence. I have seen judges who found creative solutions for situations that seemed hopeless. An algorithm would have closed these doors forever.

The danger of over-reliance on AI

Even when we talk about using AI only as a support tool, not as a replacement, we must be extremely careful because a human judge might rely more than they should on the results of an AI.

What happens when the judge starts to rely 100% on the algorithm's recommendations? When it becomes too comfortable to accept the machine's conclusion instead of personally analysing each case? We risk reaching a "hybrid" justice where humans become just an instrument for validating algorithmic decisions.

How do we ensure that the judge remains truly independent from AI suggestions? Because the temptation to follow the machine's "scientific advice" can be very strong, especially when you're under time pressure and a large volume of cases.

The real price of "progress"

Don't we, in the rush for efficiency and objectivity, give up the most precious component of justice - humanity? When the algorithm condemns a young person to many years in prison for a momentary mistake, because "statistics show" that recidivism rates in their case are high, who will do them justice?

Is algorithmic justice cheaper? Maybe in the short term. But what price do we put on trust in the system? On the feeling that you were judged by a fellow human who understands you? On the chance to be forgiven for human mistakes?

Conclusion: Justice belongs to people and is for people

The film "Justicia Artificial" is not just a fictional story - it is a warning. Carmen Costa, the protagonist, embodies the conflict between the cold efficiency of machines and the imperfect warmth of humanity.

I am not against technology in justice - I am against replacing humans with machines in the most human of activities: judgment.

Yes, the current justice system has problems. Yes, there are delays, costs, even corruption. But the solution is not to give up the human element - it is to improve it.

The basic idea is that justice belongs to people and must remain so. Not because people are perfect - they are not. But because only people can understand other people. Only a human can see behind the letter of the law its spirit. Only a human can temper the rigidity of the norm with mercy, understanding, concrete circumstances.

When we manage to understand that absolute efficiency in justice is a dangerous illusion, maybe we will avoid the trap that the society in the film falls into. Because, in the end, justice is not about the mechanical application of rules - it is about people trying to find the best solution for other people.

And only a human who understands that human justice in its imperfection is infinitely more valuable than the perfect algorithm in its lack of humanity can do that.

This is a deepfake created with Grok after I provided it with one of my photographs.

Leave a comment

Subscribe now

Romanian Version

Întotdeauna mi-a fost greu să înțeleg sistemul de pensii pentru ca îl fac atât de complicat încât să nu pricepi de unde vin și unde se duc banii. Să îți explic ce am înțeles eu din cum funcționează în realitate această schemă bine pusă la punct, pentru că ce se întâmplă cu pilonul 2 e mai degrabă o operațiune financiară, în care Casta împarte banii tăi, decât un simplu sistem de pensii.

Vechiul sistem era simplu: tu plăteai 25% din salariu către stat, statul lua banii și îi dădea direct pensionarilor de azi. Banii se duceau exact unde trebuia - la pensii. Nu era eficient, dar cel puțin era clar unde se duc banii tăi.

Noul sistem e mai complicat și aici începe povestea: din acei 25% pe care îi plătești oricum, că te obligă statul, nu că ai vrea tu, 4,75% se duc la unul dintre fondurile private de pensii. Aceste companii (administratorii lor) încasează taxe frumoase pentru „administrare" din banii tăi, de parcă ți-a cerut cineva părerea dacă vrei să ți-I administreze sau nu, și restul îl „investesc". Dar ghici unde? Înapoi la stat, cumpărând titluri de stat (mare parte, că mai investesc și pe la companii).

Iată cum funcționează circuitul: tu dai banii la stat, statul dă o parte unei companii private, compania îți ia o bucată pentru ea sub formă de comision, apoi restul îi împrumută înapoi statului prin cumpărarea de titluri de stat. Statul primește banii înapoi, dar nu mai e obligat să îi folosească pentru pensii (ca în sistemul tradițional – pilonul 1) - îi poate folosi pentru orice: autostrăzi, spitale sau pur și simplu să acopere găurile din buget.

Diferența crucială e că în vechiul sistem banii se duceau direct la pensii, în noul sistem se duc la stat prin intermediul companiilor private, care câștigă comisioane frumoase pentru acest serviciu de „curierat". E ca și cum în loc să îți dai banii direct la magazin, îi dai unui intermediar care îți ia o taxă, apoi îi dă la magazin, dar magazinul nu mai e obligat să îți dea produsul pentru care ai plătit.

Casta din spatele sistemului e formată din mai multe categorii care profită masiv:

1. Fondurile de pensii/administratorii lor sunt primii beneficiari. Ei încasează comisioane constante din banii a peste 8 milioane de români, fără să riște prea mult. E un business garantat - oamenii sunt obligați prin lege să le dea banii, nu pot pleca din sistem.

2. Statul e al doilea mare câștigător pentru că primește înapoi o mare parte din banii pe care oricum îi primea, dar acum fără obligația de a îi folosi pentru pensii. E ca și cum îți iau banii pentru pensie, dar îi cheltuie azi pe altceva.

3. Băncile și intermediarii financiari încasează și ei comisioane pentru tranzacțiile cu titluri de stat și pentru serviciile conexe. Toată lumea din sistem ia o felie din tort.

4. Politicienii beneficiază pentru că au creat un sistem care pare că rezolvă problema pensiilor, dar de fapt doar o mută în timp și o complică. Între timp, ei au mai mulți bani de cheltuiala azi din vânzarea de titluri către fondurile de pensii.

Acum vine faza cu noua măsură care limitează retragerile la 25%. Asta e lovirea finală. Pentru că până acum, teoretic, puteai să îți iei banii la pensie și să scapi de sistem. Dar dacă îți limitează accesul la propriii bani, te țin în sistem cât vor ei. Companiile continuă să încaseze comisioane din banii tăi ani întregi în plus, iar statul nu trebuie să returneze rapid banii pe care i-a împrumutat prin titlurile de stat, putându-se prelungi scadențele cât e nevoie, din pix – vine guvernul următor și invocă „greaua moștenire”.

Partea cu titlurile de stat e cheia înțelegerii. Când compania de pensii cumpără titluri de stat cu banii tăi, practic îi împrumută statului. Statul primește banii azi și promite să îi returneze cu dobândă peste câțiva ani. Ce se întâmplă dacă statul nu mai poate să îi returneze? Mută scadența din pix și/sau se tot împrumută, mărind gaura bugetară la infinit. Bineînțeles, gaura bugetară tot tu o plătești – deci ca să îți dea banii de pensii înapoi la un moment dat, introduce taxe și impozite din ce în ce mai mari, crește accizele etc.

E o diferență enormă față de sistemul tradițional unde banii se duceau direct la pensionari. Acum, banii tăi de pensie finanțează toate activitățile statului, iar tu primești în schimb o promisiune că îți vor da ceva înapoi când te pensionezi. E ca și cum în loc să îți pună banii de pensie într-un seif separat, îi împrumută la stat pentru cheltuieli curente.

Garanția „absolută" de capital spune că vei primi cel puțin contribuțiile nete. Dar ce valoare au acei bani peste 30 de ani cu inflația? Și cine garantează cu adevărat? La final, tot statul român prin instituțiile sale.

Faptul că „fondul nu poate da faliment" e o cacealma tehnică. Sigur, legal fondul e separat de administrator, dar dacă toată economia românească se duce la vale, ce importanță mai are că fondul tău e „separat"? Banii din fond sunt investiți tot în economia românească. Dacă România se prăbușește, se prăbușesc și investițiile fondului deoarece toate aceste "garanții" sunt afectate simultan. Nici măcar Fondul de Garantare nu va avea resurse suficiente dacă multe fonduri au probleme în același timp. E ca un castel de cărți - pare solid, dar dacă se clatină baza, toate straturile de deasupra cad.

Și acum: inflația. Teoretic, rentabilitatea minimă pe care trebuie să o atingă fondurile ar trebui să te protejeze, dar în practică e o capcană. ASF calculează rentabilitatea medie a tuturor fondurilor și stabilește un minim, dar asta se face în raport cu ceilalți jucători din același sistem, nu în raport cu inflația. E ca o cursă în care toți alergătorii merg încet, iar „câștigătorul" e cel mai puțin lent. Să zicem că inflația e 8% pe an, dar rentabilitatea medie a fondurilor e doar 5% - fondul tău poate avea 6%, să fie „peste medie" și „performant", dar tu tot pierzi 2% din puterea de cumpărare anual. Singura parte bună e că atunci ai comisionul cel mai mic, de doar 0,02% pe lună dacă rata de rentabilitate a fondului este sub nivelul ratei inflației, conform legii. Toate fondurile investesc în aceleași lucruri deci dacă România are inflație mare, toate sunt afectate similar. Sistemul te protejează să nu ai cel mai prost fond, dar nu te protejează să nu pierzi bani din cauza inflației - e echivalentul lui a fi „cel mai bun dintr-o echipă care a pierdut".

Sistemul e genial pentru toată lumea, mai puțin pentru tine. Companiile private câștigă comisioane, statul primește finanțare ieftină pentru orice proiect vrea, politicienii par că au rezolvat problema pensiilor. Tu rămâi cu o promisiune că vei primi ceva la pensie, dar între timp banii tăi au fost folosiți pentru cu totul altceva decât pensia ta și eventual și-au pierdut și din valoare.

Noua măsură de limitare e doar cireaşa de pe tort - se asigură că nu poți ieși din sistem nici măcar când te pensionezi, garantând profit pe viață pentru toată casta care trăiește din banii tăi.

CONVINGE-MĂ CĂ NU E AȘA!

I've always found it hard to understand the pension system because they make it so complicated that you can't figure out where the money comes from and where it goes. Let me explain what I've understood about how this well-orchestrated scheme actually works, because what happens with Pillar 2 is more of a financial operation, where La Casta divides your money, rather than a simple pension system.

The old system was simple: you paid 25% of your salary to the state, the state took the money and gave it directly to today's retirees. The money went exactly where it needed to go - to pensions. It wasn't efficient, but at least it was clear where your money was going.

The new system is more complicated and this is where the story begins: out of those 25% that you pay anyway, because the state forces you to, not because you want to, 4.75% goes to one of the private pension funds. These companies (their administrators) collect nice fees for "administration" from your money, as if anyone asked your opinion whether you want them to manage it or not, and they "invest" the rest. But guess where? Back to the state, buying government bonds (mostly, though they also invest in some companies).

Here's how the circuit works: you give money to the state, the state gives a portion to a private company, the company takes a piece for itself in the form of commission, then lends the rest back to the state through purchasing government bonds. The state gets the money back, but is no longer obligated to use it for pensions (like in the traditional system - Pillar 1) - it can use it for anything: highways, hospitals, or simply to cover budget holes.

The crucial difference is that in the old system money went directly to pensions, in the new system it goes to the state through private companies, which earn nice commissions for this "courier" service. It's like instead of giving your money directly to the store, you give it to an intermediary who takes a fee, then gives it to the store, but the store is no longer obligated to give you the product you paid for.

La Casta behind the system consists of several categories that profit massively:

1. Pension funds/their administrators are the first beneficiaries. They collect constant commissions from the money of over 8 million Romanians, without risking too much. It's a guaranteed business - people are legally obligated to give them money, they can't leave the system.

2. The state is the second big winner because it receives back a large part of the money it was getting anyway, but now without the obligation to use it for pensions. It's like they take your pension money but spend it today on something else.

3. Banks and financial intermediaries also collect commissions for transactions with government bonds and related services. Everyone in the system takes a slice of the pie.

4. Politicians benefit because they created a system that seems to solve the pension problem, but actually just moves it forward in time and complicates it. Meanwhile, they have more money to spend today from selling bonds to pension funds.

Now comes the phase with the new measure that limits withdrawals to 25%. This is the final blow. Because until now, theoretically, you could take your money at retirement and escape the system. But if they limit your access to your own money, they keep you in the system as long as they want. Companies continue to collect commissions from your money for years extra, and the state doesn't have to quickly return the money it borrowed through government bonds, being able to extend maturities as needed, with a stroke of the pen - the next government comes and invokes the "heavy inheritance."

The government bonds part is the key to understanding. When the pension company buys government bonds with your money, it's practically lending it to the state. The state receives the money today and promises to return it with interest in a few years. What happens if the state can no longer return it? It moves the maturity with a stroke of the pen and/or keeps borrowing, increasing the budget hole to infinity. Of course, you also pay for the budget hole - so to give you back your pension money at some point, it introduces higher and higher taxes and levies, increases excise taxes, etc.

It's an enormous difference from the traditional system where money went directly to retirees. Now, your pension money finances all state activities, and you receive in exchange a promise that they'll give you something back when you retire. It's like instead of putting your pension money in a separate safe, they lend it to the state for current expenses.

The "absolute" capital guarantee says you'll receive at least the net contributions. But what value do those money have after 30 years with inflation? And who really guarantees? In the end, still the Romanian state through its institutions.

The fact that "the fund cannot go bankrupt" is a technical trick. Sure, legally the fund is separate from the administrator, but if the entire Romanian economy goes downhill, what does it matter that your fund is "separate"? The money in the fund is invested in the Romanian economy anyway. If Romania collapses, the fund's investments also collapse because all these "guarantees" are affected simultaneously. Not even the Guarantee Fund will have sufficient resources if many funds have problems at the same time. It's like a house of cards - it seems solid, but if the foundation shakes, all the layers above fall.

And now: inflation. Theoretically, the minimum profitability that funds must achieve should protect you, but in practice it's a trap. ASF calculates the average profitability of all funds and sets a minimum, but this is done in relation to other players in the same system, not in relation to inflation. It's like a race where all runners go slowly, and the "winner" is the least slow. Let's say inflation is 8% per year, but the average profitability of funds is only 5% - your fund can have 6%, be "above average" and "performing," but you still lose 2% of purchasing power annually. The only good part is that then you have the lowest commission, of only 0,02% per month if the fund's profitability rate is below the inflation rate level, according to the law. All funds invest in the same things so if Romania has high inflation, all are similarly affected. The system protects you from having the worst fund, but doesn't protect you from losing money due to inflation - it's the equivalent of being "the best in a team that lost."

The system is brilliant for everyone, except for you. Private companies earn commissions, the state receives cheap financing for any project it wants, politicians seem to have solved the pension problem. You're left with a promise that you'll receive something at retirement, but meanwhile your money has been used for something completely different than your pension and has possibly also lost value.

The new limitation measure is just the cherry on top - it ensures you can't exit the system even when you retire, guaranteeing lifelong profit for the entire casta that lives off your money.

CONVINCE ME IT'S NOT LIKE THAT!

Leave a comment

Subscribe now