Greșeala fundamentală în dezbaterea din prezent este că tratăm manipularea algoritmică ca pe o problemă de conținut, când de fapt este o problemă de arhitectură. Nu este vorba despre ce se spune pe rețelele sociale, ci despre cum este distribuit, amplificat și personalizat ce se spune.

Această distincție este esențială. Libertatea de exprimare protejează dreptul de a spune lucruri ofensatoare, nepopulare. Într-un regim cu adevărat liberal, poți promova teorii conspiraționiste absurde și idei care să provoace indignare. Răspunsul la această formă de comunicare este mai multă comunicare, nu cenzura - aceasta e doctrina clasică.

Dar algoritmii nu protejează comunicarea, ci o transformă. Ei iau o postare cu 10 vizualizări organice și o amplifică la 10 milioane. Iau o opinie marginală și o fac să pară majoritară. Iau un dezacord minor și îl polarizează până la ură viscerală. Algoritmii nu moderează, ci manipulează.

Problema nu este că există oameni care cred în teoria Pământului plat. Problema este că algoritmii îi conectează pe toți într-o comunitate coezivă, le servesc progresiv conținut mai extrem și transformă o curiozitate în identitate tribală. Conținutul poate fi complet legal și chiar protejat constituțional. Arhitectura este ceea ce creează patologia.

Pentru a combate manipularea fără a deveni cenzori, trebuie să înțelegem mecanic exact cum funcționează:

1. Ți se captează atenția prin optimizare neurochimică

Algoritmii nu optimizează pentru adevăr, utilitate sau deliberare democratică sănătoasă. Optimizează pentru engagement - clicks, shares, time spent, comentarii. Aceste metrici sunt proxy pentru activare neurochimică: dopamină, cortizol, oxitocină.

Conținutul care generează engagement maxim are caracteristici predictibile:

• Provocarea morală: indignarea activează împărtășirea (share-ul) mai mult decât orice altă emoție

• Simplificarea tribală: noi vs ei, bine vs rău, fără nuanță

• Violarea așteptărilor: șocant, scandalos, contraintuitiv

• Validarea identității: confirmi că ai dreptate, că tribul tău e superior

Problema nu este că oamenii produc astfel de conținut - au făcut-o întotdeauna. Problema este că algoritmii îl selectează preferențial pentru distribuire masivă deoarece generează cele mai multe clicks.

Un editorial nuanțat de 2000 de cuvinte? 100 de views. Un meme furios sau o știre falsă? 1 milion. Algoritmul „vede” că al doilea funcționează și îl amplifică. Nu „judecă” după conținut și calitatea lui, ci „judecă” după performanța neurochimică.

2. Se creează bule prin filtrare colaborativă

Tu nu vezi ce văd alții. Fiecare utilizator primește un feed personalizat bazat pe ce a funcționat anterior pentru el și pentru oameni similari. Procesul:

• Algoritmul observă că reacționezi la conținut despre taxe mărite

• Te grupează cu alții care reacționează similar

• Începe să-ți servească conținut care a funcționat pentru acel grup

• Tu reacționezi, confirmând modelul

• Algoritmul devii mai încrezător, servește conținut mai specific

• Ciclul se adâncește

Rezultatul este crearea unor realități personalizate la scară industrială. Nu doar echo chambers organice, ci bule fabricate algoritmic ca să maximizeze engagement-ul fiecărei cohorte.

Cineva care a dat click pe un articol despre imigrație va începe să primească progresiv conținut mai extremist pe această temă, nu pentru că există o conspirație, ci pentru că extremismul generează engagement mai mare în cohorta sa.

3. Weaponizarea psihologiei sociale

Algoritmii exploatează vulnerabilități fundamentale ale cogniției umane:

- validare socială artificială - sistemul arată că „10.000 de oameni au share-uit asta” creând impresia de consens. Dar acei 10.000 au fost selectați algoritmic din 3 miliarde de utilizatori. Nu reprezintă nimic despre popularitatea reală, doar că algoritmul a găsit o cohortă care răspunde.

- urgență fabricată - notificările constante creează stări de alertă cronică și e design deliberat pentru a capta atenția.

- validare intermitentă - ca la slot machines, reward-urile (likes, shares) vin impredictibil, creând dependență. Nu e deloc întâmplător, ci e inginerie socială de adicție.

- comparație socială - feed-ul îți arată constant viețile curate ale altora, declanșând anxietate și invidie. Sistemul știe că emotional aroused users = more engagement.

Fact-checking-ul presupune că problema este informația falsă. Pe lângă problema de a determina cine poate spune că o informație este falsă sau nu, avem și următoarele probleme:

1. dezinformarea călătorește pe jumătate din glob înaintea ca adevărul să-și pună pantofii, iar când apare fact-check-ul, narrativul e deja cimentat

2. fact-checking-ul poate întări convingerile false prin provocarea identității tribale: „elitele încearcă să ne cenzureze” (ceea ce poate fi adevărat, dar cine mai poate determina asta?)

3. produci fact-check-uri manual în timp ce dezinformarea se produce la scară industrială, amplificată algoritmic

4. majoritatea manipulării nu cuprinde minciuni verificabile. E selecție, context, framing, emoționalizare. Cum fact-check-uiești un titlu tehnic adevărat, dar care manipulează pe cei care nici măcar nu apasă pe link pentru a citi conținutul, adică e profund misleading?

Companiile angajează armate de moderatori care șterg conținut pe care-l consideră problematic, dar:

1. scalarea e imposibilă - 500 de ore de video pe minut pe YouTube fac moderarea umana imposibilă

2. AI de moderare e limitată - sistemele automate caută keywords, patterns, pe când manipulatorii sofisticați folosesc dog whistles, memes, coduri

3. arbitrajul e imposibil - cine decide ce e „misinformation”? Pe subiecte polarizate, fiecare tabără vede fact-check-ul celeilalte ca pe cenzură politică (ceea ce nici nu este exclus să fie până la urmă)

4. nu rezolvă arhitectura - poți șterge postarea, dar algoritmul care a amplificat-o rămâne neschimbat, gata să amplifice următoarea postare

Companiile tech fac moderare suficientă pentru a evita răspunderea publică, dar nu fac suficient pentru a rezolva problema. E „teatru de securitate”, adică aparența protecției fără protecție reală.

De ce? Pentru că problema fundamentală e modelul lor de business. Engagement-based advertising necesită optimizarea pentru click-uri. Conținutul polarizator generează cele mai multe click-uri. Moderarea reală ar submina profitabilitatea.

DSA nu atinge modelul de afaceri bazat pe publicitate comportamentală care necesită maximizarea angajamentului, nu impune separarea între serviciul de networking social și algoritmul de curare care îl manipulează, nu forțează interoperabilitatea care ar permite competiție reală între abordări diferite de distribuire a conținutului, nu limitează concentrarea puterii care face ca aceste companii să poată absorbi orice costuri de conformitate legislativă ca simple cheltuieli de operare.

Trebuie să distingem între două concepții ale libertății:

- libertatea negativă care presupune absența interferenței, în sensul că statul nu te oprește să vorbești. Aceasta e libertatea constituțional protejată.

- libertatea pozitivă care presupune capacitatea efectivă de a fi auzit și de a participa în spațiul public. Nu doar că nu ești cenzurat, ci ai posibilitatea reală de a contribui la conversația publică.

Problema cu rețelele sociale algoritmice este că protejează libertatea negativă, dar subminează libertatea pozitivă: poți tehnic să postezi orice (libertate negativă), dar algoritmul decide dacă cineva va vedea (lipsa libertății pozitive)

Un utilizator cu 100 de followers care scrie o analiză nuanțată are libertatea negativă să o publice. Dar algoritmul o îngroapă. Un influencer cu 1 milion care postează un meme primește amplificare masivă. Ambii au aceeași „libertate de exprimare” formal, dar puterea lor discursivă e absurd de diferită.

O problemă și mai mare e aceea că algoritmii nu doar filtrează pasiv, ci modelează activ ce tip de comunicare devine vizibilă. Dacă analize nuanțate nu sunt niciodată amplificate, oamenii învață să nu le mai producă. Dacă meme-urile furioase primesc amplificare masivă, producția se deplasează în acea direcție.

Rezultatul: libertate de exprimare formală cu uniformitate discursivă crescândă la tipuri de conținut optimizate pentru algoritmi.

Vestea bună e că există soluții care nu necesită arbitraj de conținut.

1. Transparența algoritmică obligatorie

Nu pot exista secrete comerciale când algoritmii modelează spațiul public, iar aici discutăm despre 3 tipuri de transparență:

- transparența individuală: Fiecare utilizator poate vedea de ce i se arată ce i se arată. „Acest post apare în feed-ul tău pentru că ai dat like la X, Y, Z și utilizatori similari au reacționat la asta.”. Nu e suficient un răspuns vag, ci explicația trebuie să fie suficient de specifică pentru ca utilizatorul să o poată înțelege și contesta.

- transparența agregată: Cercetători independenți trebuie să poată audita cum funcționează algoritmul la nivel de sistem. Ce tipuri de conținut amplifică? Care cohorte primesc ce? Ce bias-uri sunt incorporate?

- transparența manipulării: Platformele trebuie să dezvăluie când conținutul e parte a unei campanii coordonate (cum a fost în cazul atacului asupra mea), când conturile sunt în mod suspect active pe un anumit tip de conținut, când pattern-urile sugerează manipulare.

Critica adusă transparenței ar fi faptul că dezvăluirea algoritmilor ar permite gamificarea, adică manipularea lor de către utilizatori (cam cum am observat că se întâmplă pe TikTok, când se dezvăluie că săptămâna aceasta vor fi promovate mai degrabă postările care conțin o anumită melodie). Cu toate acestea, trebuie să fim conștienți că algoritmii sunt deja gamificați masiv, iar transparența ar proteja și utilizatorii, care ar cunoaște aceste lucruri, nu doar manipulatorii, cum se întâmplă în prezent.

2. Separarea amplificării de monetizare

Business model-ul actual este acesta: compania profită când te ține engaged, deci optimizează pentru engagement. Soluția ar fi separarea celor care amplifică de cei care monetizează. Adică un business model alternativ în care utilizatorii plătesc subscripție pentru acces. Platforma e incentivată să maximizeze satisfacția pe termen lung, nu engagement-ul pe termen scurt. Nu mai e conflict între interesul utilizatorului (informație de calitate) și interesul platformei (clicks maxime).

Critica ar proveni de la cei care vor spune că astfel sunt excluși cei care nu pot plăti. Cu toate acestea, interesul public ar justifica un stat care să ofere abonamente pe modelul bibliotecilor publice. Infrastructura digitală vitală pentru democrație nu poate depinde de advertising-ul manipulativ.

3. Interoperabilitatea forțată și feed-uri multiple

Problema pe care o avem e că suntem închiși în algoritmi proprietari. Dacă nu-ți place feed-ul Facebook, singura opțiune e să pleci complet. Soluția ar fi ca platformele să fie forțate să permită feed-uri alternative. Poți folosi algoritmi alternativi, create de terți, pentru a cura același conținut. La fel cum nu ești forțat să folosești interfața email-ului Yahoo pentru a citi email-uri Yahoo, ci poți folosi orice client de e-mail, același principiu să fie și pentru social media.

În acest fel ai avea competiție între algoritmii de curare creați de diverse entități, nu între network effects. Dacă algoritmul Facebook te polarizează, poți folosi un algoritm alternativ care prioritizează diversitate epistemică, pe același conținut de bază.

4. Controale granulare aparținând utilizatorilor (user-side)

Utilizatorii trebuie să poată controla parametrii algoritmului, nu doar să-l accepte ca black box:

- vreau să văd X% din opinii contrare opiniilor mele

- penalizează conținut emotional intens, prioritizează analiza nuanțată

- arată-mi random sampling din tot network-ul, nu doar optimizat pentru mine

- limitează amplificarea virală - nu vreau să văd nimic share-uit de mai mult de 1000 ori

Sunt configurații simple pe care platformele refuză să le ofere, pentru că reduc engagement-ul. Dar dacă utilizatorii controlează parametrii, manipularea devine mult mai dificilă.

5. Viralizarea să fie limitată

Știu că e contraintuitiv, dar viralizarea conținutului e un bug, nu un feature. Distribuția exponențială de conținut fără verificare e rețeta pentru manipulare.

Ce am putea face?

- am putea avea cooling off periods, adică postările să nu poată deveni virale instant, ci cu delay de ore sau zile în care pot fi evaluate și contextualizate

- am putea avea prompts de reflecție, de genul “ești sigur că vrei să share-uiești asta? ai citit articolul sau doar titlul?”

- am putea avea limitări de amplificare, adică o postare nu poate fi share-uită mai mult de X ori până nu trece de un review uman sau de o limită de timp, asta încetinind fabricarea consensului artificial

Criticii ar putea susține că asta ar înceti distribuirea unei informații importante sau chiar urgente. Dacă informația ar fi vitală pentru tine, atunci ar fi preluată și de alte surse, cum ar fi mass-media tradițională, deci viteza extremă avantajează manipularea, nu informarea.

6. Diversitate algoritmică obligatorie

Platformele trebuie aleatoriu să injecteze diversitate de informații în feed:

• X% din feed-ul tău e random sampling din opinii contrare bulei tale

• Y% e conținut nepopular dar de calitate înaltă (judecată de metrici non-engagement)

• Z% din feed-ul tău e în directă contradicție cu pattern-urile tale de consum de conținut

Adică să te oblige la diversificarea conținutului la care ești expus. Nu ești obligat să-l citești, îl poți ignora, dar măcar să ai acces la el. De exemplu, in mass-media tradițională dacă prezinți o perspectivă, ar trebui să oferi și perspectiva contrara (a se vedea dreptul la replică). Acesta ar fi echivalentul algoritmic.

În același timp trebuie să fim onești și să recunoaștem că va exista întotdeauna un conflict între curarea necesară pentru un spațiu public funcțional de comunicare și libertatea de exprimare neîngrădită. Nu există soluție perfectă. Există doar compromisuri mai bine sau mai prost gestionate.

A fost experimentată varianta libertății absolute cu 4chan, o platformă complet nemoderată, iar rezultatul a fost faptul că a fost amplificat conținutul toxic, utilizatorii raționali și echilibrați au plecat, rămânând numai extremismul.

Este experimentată și curarea totală, adică zero „libertate” în statele în care cenzura pe social media este masivă și unde avem conformism, imposibilitatea exprimării de critici, opresiune. Adică securitate informațională pe costul libertății.

Democrațiile liberale trebuie să găsească zona de centru: suficientă integritate epistemică pentru funcționalitate democratică, suficientă libertate pentru disidență și pluralism.

Problema actuală nu e că am ales un compromis greșit. E că nu am ales deloc conștient. Am lăsat corporațiile private să decidă arhitectura spațiului public după criterii de profitabilitate, nu de interes democratic.

DSA creează aparența controlului democratic asupra platformelor digitale, generează volumul impresionant de rapoarte și audituri care sugerează supraveghere serioasă, dar lasă neatinsă concentrarea privată de putere algoritmică și modelul economic care face ca manipularea la scară industrială să fie nu doar posibilă, ci inevitabilă și profitabilă. Este o micro-reglementare procedurală care evită confruntarea cu realitatea că nu poți domestici sisteme optimizate fundamental pentru exploatarea psihologiei umane prin simpla obligație de a documenta această exploatare într-un raport anual.

Este ca și cum ai încerca să limitezi puterea unui monarh absolut prin obligarea lui să țină înregistrări detaliate ale deciziilor regale și să permită inspectori să observe procesul decizional, fără a introduce niciodată separarea puterilor, fără a crea un parlament care să poată contesta autoritatea regală, fără a fragmenta concentrarea absolută de putere executivă, legislativă și judiciară în mâinile unei singure persoane. Monarhul va ține registre impecabile, va permite observatori în sala tronului, va publica rapoarte anuale despre starea regatului, dar va rămâne în continuare singurul deținător al puterii supreme.

Poate problema fundamentală e că tratăm platformele sociale ca bunuri private, când, de fapt, sunt infrastructură publică. Spațiul public digital e la fel de esențial pentru democrație ca drumurile publice, rețelele electrice, sistemele de apă. Nu ar trebui privatizat și operaționalizat exclusiv pentru profit.

Orice soluție naște întrebarea: Cine decide parametrii algoritmilor? Cine stabilește ce înseamnă „dezinformarea”? Cine definește „conținutul de calitate”?

Dacă răspunsul e „corporațiile tech”, avem status quo-ul. Dacă răspunsul e „guvernul”, riscăm cenzură de stat. Dacă răspunsul e „experții”, riscăm technocrație nelegitimă. Dacă răspunsul e „utilizatorii individuali”, riscăm haos și manipulare continuă.

Poate răspunsul e stratificat și pluralist:

• Nivel constituțional, adică limite fundamentale cu privire la ceea ce le este interzis algoritmilor (ex: nu pot deliberat polariza pentru profit), care să fie stabilite democratic, cu protecții de rang constituțional

• Nivel instituțional, adică existența unor organisme independente multi-stakeholder care să seteze standardele generale ale industriei

• Nivel individual, adică utilizatorii să controleze parametrii în cadrul constrângerilor de mai sus și pe modelele deja expuse anterior

Orice spațiu e deja „reglementat” - de algoritmi, de business models, de arhitectură tehnică. Nu există neutralitate. Întrebarea nu e „reglementare sau libertate”, ci „reglementare pentru profitul corporatist sau reglementare pentru interesul democratic”.

Libertatea de exprimare nu înseamnă că algoritmii trebuie să aibă libertatea de a manipula conținutul după bunul plac.

Provocarea democrațiilor liberale e să construiască arhitecturi digitale care:

- protejează dreptul de a spune orice (conținut)

- dar limitează puterea de amplificare manipulativă (distribuire)

- fără a crea instrumente care pot fi ușor transformat în cenzură

E un echilibru periculos. Dar alternativa, adică cedarea spațiului public algoritmilor optimizați doar pentru profit, garantează moartea lentă a democrației liberale.

English translation

The idea for this analysis came about as a result of being targeted by a coordinated attack campaign on social media platforms, carried out through an organised network of so-called independent “press” accounts. At the beginning of March 2026, there was a single defamatory article distributed by one of these accounts on social media and the impact was probably around 500 users who viewed the content, insignificant enough not to trigger a reaction from me, but I monitored the situation. After 3 weeks, however, the coordinated operation was launched through this network, and the result is that false information has penetrated into almost all bubbles artificially, reaching hundreds of thousands or even millions of users.

The fundamental mistake in today’s debate is that we treat algorithmic manipulation as a content problem, when in fact it is an architecture problem. It is not about what is said on social networks, but about how what is said is distributed, amplified and personalized.

This distinction is essential. Freedom of speech protects the right to say offensive, unpopular things. In a truly liberal regime, you can promote absurd conspiracy theories and ideas that provoke outrage. The response to this form of communication is more communication, not censorship - this is the classical doctrine.

But algorithms do not protect communication, they transform it. They take a post with 10 organic views and amplify it to 10 million. They take a marginal opinion and make it appear mainstream. They take minor disagreement and polarize it into visceral hatred. Algorithms do not moderate, they manipulate.

The problem is not that there are people who believe in the flat Earth theory. The problem is that algorithms connect them all into a cohesive community, progressively serve them increasingly extreme content and transform curiosity into tribal identity. The content can be completely legal and even constitutionally protected. Architecture is what creates pathology.

To combat manipulation without becoming censors, we need to understand exactly how it works mechanically:

1. Your attention is captured through neurochemical optimization

Algorithms do not optimize for truth, usefulness or healthy democratic deliberation. They optimize for engagement - clicks, shares, time spent, comments. These metrics are proxies for neurochemical activation: dopamine, cortisol, oxytocin.

Content that generates maximum engagement has predictable characteristics:

• Moral provocation: outrage triggers sharing more than any other emotion

• Tribal simplification: us vs them, good vs evil, without nuance

• Violation of expectations: shocking, scandalous, counterintuitive

• Identity validation: you are right, your tribe is superior

The problem is not that people produce such content - they always have. The problem is that algorithms selectively choose it for massive distribution because it generates the most clicks.

A nuanced editorial of 2000 words? 100 views. An angry meme or a false story? 1 million. The algorithm “sees” that the second works and amplifies it. It does not “judge” by content and its quality, but “judges” by neurochemical performance.

2. Bubbles are created through collaborative filtering

You do not see what others see. Each user receives a personalized feed based on what has worked before for them and for people similar to them. The process:

• The algorithm observes that you react to content about increased taxes

• It groups you with others who react similarly

• It begins to serve you content that has worked for that group

• You react, confirming the model

• The algorithm becomes more confident, serves more specific content

• The cycle deepens

The result is the creation of personalized realities at industrial scale. Not just organic echo chambers, but bubbles manufactured algorithmically to maximize engagement for each cohort.

Someone who clicked on an article about immigration will begin to receive progressively more extremist content on this topic, not because there is a conspiracy, but because extremism generates greater engagement in their cohort.

3. Weaponization of social psychology

Algorithms exploit fundamental vulnerabilities of human cognition:

• Artificial social validation - the system shows that “10,000 people shared this” creating the impression of consensus. But those 10,000 were algorithmically selected from 3 billion users. They represent nothing about real popularity, just that the algorithm found a cohort that responds.

• Fabricated urgency - constant notifications create chronic alert states and it is deliberate design to capture attention.

• Intermittent validation - like slot machines, rewards (likes, shares) come unpredictably, creating addiction. It is not at all accidental, but social engineering of addiction.

• Social comparison - your feed constantly shows you the curated lives of others, triggering anxiety and envy. The system knows that emotionally aroused users = more engagement.

Fact-checking assumes the problem is false information. Besides the problem of determining who can say information is false or not, we also have the following problems:

• Misinformation travels halfway around the world before truth puts its boots on, and when fact-checking appears, the narrative is already cemented

• Fact-checking can reinforce false beliefs through tribal identity provocation: “the elites are trying to censor us” (which may be true, but who can determine that anymore?)

• You produce fact-checks manually while misinformation is produced at industrial scale, amplified algorithmically

• Most manipulation does not include verifiable lies. It is selection, context, framing, emotionalization. How do you fact-check a technically true headline that manipulates those who don’t even click to read the content, i.e., is profoundly misleading?

Companies hire armies of moderators who delete content they consider problematic, but:

• Scaling is impossible - 500 hours of video per minute on YouTube make human moderation impossible

• AI moderation is limited - automated systems look for keywords, patterns, while sophisticated manipulators use dog whistles, memes, codes

• Arbitration is impossible - who decides what is “misinformation”? On polarized topics, each side sees the other’s fact-checking as political censorship (which is not excluded to be ultimately true)

• It does not solve architecture - you can delete the post, but the algorithm that amplified it remains unchanged, ready to amplify the next post

Tech companies do enough moderation to avoid public accountability, but not enough to solve the problem. It is “security theater”, that is the appearance of protection without real protection.

Why? Because the fundamental problem is their business model. Engagement-based advertising requires optimization for clicks. Polarizing content generates the most clicks. Real moderation would undermine profitability.

The DSA does not touch the advertising-based business model that requires engagement maximization, does not force separation between the social networking service and the content curation algorithm that manipulates it, does not force interoperability that would allow real competition between different content distribution approaches, does not limit the concentration of power that makes these companies able to absorb any compliance costs as simple operating expenses.

We must distinguish between two concepts of freedom:

• Negative freedom which presumes the absence of interference, in the sense that the state does not stop you from speaking. This is the constitutionally protected freedom.

• Positive freedom which presumes the actual ability to be heard and to participate in the public space. Not only are you not censored, but you have the real possibility to contribute to the public conversation.

The problem with algorithmic social networks is that they protect negative freedom, but undermine positive freedom: you can technically post anything (negative freedom), but the algorithm decides if anyone will see it (lack of positive freedom)

A user with 100 followers who writes a nuanced analysis has the negative freedom to post it. But the algorithm buries it. An influencer with 1 million who posts a meme gets massive amplification. Both have the same “freedom of speech” formally, but their discursive power is absurdly different.

An even bigger problem is that algorithms do not just filter passively, but actively shape what type of communication becomes visible. If nuanced analyses are never amplified, people learn to stop producing them. If angry memes get massive amplification, production shifts in that direction.

Result: formal freedom of expression with increasing discursive uniformity to the types of content optimized for algorithms.

The good news is that there are solutions that do not require content arbitration.

1. Mandatory algorithmic transparency

There can be no trade secrets when algorithms shape the public space, and here we are discussing three types of transparency:

• Individual transparency: Each user can see why they are shown what they are shown. “This post appears in your feed because you liked X, Y, Z and similar users reacted to that.” A vague answer is not enough, the explanation must be specific enough for the user to understand and contest it.

• Aggregate transparency: Independent researchers must be able to audit how the algorithm works at a system level. What types of content does it amplify? Which cohorts receive what? What biases are incorporated?

• Manipulation transparency: Platforms must disclose when content is part of a coordinated campaign (as it was in the attack on me), when accounts are suspiciously active on a certain type of content, when patterns suggest manipulation.

The criticism of transparency would be that revealing algorithms would allow gamification, i.e., manipulation of them by users (much like what we’ve observed happening on TikTok, when it’s revealed that this week posts with a certain song are more likely to be promoted). Nevertheless, we must be aware that algorithms are already massively gamed, and transparency would protect users too, who would know these things, not just manipulators, as is currently the case.

2. Separation of amplification from monetization

The current business model is this: the company profits when you are engaged, so it optimizes for engagement. The solution would be to separate those who amplify from those who monetize. That is an alternative business model in which users pay a subscription for access. The platform is incentivized to maximize long-term satisfaction, not short-term engagement. There is no longer a conflict between the user’s interest (quality information) and the platform’s interest (maximum clicks).

Criticism would come from those who will say this excludes those who cannot pay. However, the public interest would justify a state offering subscriptions on the model of public libraries. Digital infrastructure vital to democracy cannot depend on manipulative advertising.

3. Forced interoperability and multiple feeds

The problem we have is that we are locked into proprietary algorithms. If you don’t like Facebook’s feed, the only option is to leave completely. The solution would be for platforms to be forced to allow alternative feeds. You can use alternative algorithms, created by third parties, to curate the same content. Just as you are not forced to use Yahoo’s email interface to read Yahoo emails, but can use any email client, the same principle should apply to social media.

This way you would have competition between content curation algorithms created by various entities, not between network effects. If Facebook’s algorithm polarizes you, you can use an alternative algorithm that prioritizes epistemic diversity, on the same basic content.

4. Granular controls belonging to users (user-side)

Users must be able to control algorithm parameters, not just accept it as a black box:

• I want to see X% of opinions contrary to my own

• penalize emotionally intense content, prioritize nuanced analysis

• show me random sampling from the entire network, not just optimized for me

• limit viral amplification - I don’t want to see anything shared more than 1000 times

These are simple configurations that platforms refuse to offer, because they reduce engagement. But if users control the parameters, manipulation becomes much more difficult.

5. Viralization should be limited

I know it is counterintuitive, but content viralization is a bug, not a feature. Exponential distribution of unverified content is the recipe for manipulation.

What could we do?

• We could have cooling off periods, that is, posts cannot become viral instantly, but with a delay of hours or days in which they can be evaluated and contextualized

• We could have prompts for reflection, like “are you sure you want to share this? did you read the article or just the headline?”

• We could have amplification limits, that is, a post cannot be shared more than X times until it passes a human review or a time limit, slowing down the fabrication of artificial consensus

Critics could argue that this would slow the distribution of important or even urgent information. If the information were vital to you, it would be picked up by other sources, such as traditional media, so extreme speed favors manipulation, not information.

6. Mandatory algorithmic diversity

Platforms must randomly inject information diversity into the feed:

• X% of your feed is random sampling from opinions contrary to your bubble

• Y% is unpopular but high-quality content (judged by non-engagement metrics)

• Z% of your feed is in direct contradiction to your content consumption patterns

That is, to force you to diversify the content you are exposed to. You are not required to read it, you can ignore it, but at least have access to it. For example, in traditional media, if you present one perspective, you should also provide the contrary perspective (see the right of reply). This would be the algorithmic equivalent.

At the same time, we must be honest and recognize that there will always be a conflict between the curation necessary for a functional public communication space and unrestricted freedom of speech. There is no perfect solution. There are only compromises better or worse managed.

The variant of absolute freedom has been experimented with 4chan, a completely unmoderated platform, and the result was that toxic content was amplified, rational and balanced users left, only extremism remained.

Complete curation, that is zero “freedom” is also being experimented with in states where social media censorship is massive and where we have conformism, impossibility of expressing criticism, oppression. That is information security at the cost of freedom.

Liberal democracies must find the middle ground: enough epistemic integrity for democratic functionality, enough freedom for dissent and pluralism.

The current problem is not that we chose a wrong compromise. It is that we did not choose consciously at all. We let private corporations decide the architecture of public space according to profitability criteria, not democratic interest.

The DSA creates the appearance of democratic control over digital platforms, generates impressive volumes of reports and audits suggesting serious oversight, but leaves untouched the private concentration of algorithmic power and the economic model that makes large-scale manipulation not just possible, but inevitable and profitable. It is a procedural micro-regulation that avoids confronting the reality that you cannot domesticate systems fundamentally optimized for exploiting human psychology by simply requiring documentation of this exploitation in an annual report.

It is as if you tried to limit the power of an absolute monarch by requiring him to keep detailed records of royal decisions and allow inspectors to observe the decision-making process, without ever introducing separation of powers, without creating a parliament that can challenge royal authority, without fragmenting the absolute concentration of executive, legislative and judicial power in the hands of one person. The monarch will keep impeccable records, allow observers in the throne room, publish annual reports on the state of the kingdom, but will remain the sole holder of supreme power.

Maybe the fundamental problem is that we treat social platforms as private goods, when in fact they are public infrastructure. The digital public space is as essential to democracy as public roads, electrical networks, water systems. It should not be privatized and operated exclusively for profit.

Any solution raises the question: Who decides the algorithm parameters?

Who establishes what “misinformation” means? Who defines “quality content”?

If the answer is “tech corporations”, we have the status quo. If the answer is “government”, we risk state censorship. If the answer is “experts”, we risk illegitimate technocracy. If the answer is “individual users”, we risk chaos and continued manipulation.

Maybe the answer is stratified and pluralistic:

• Constitutional level, that is fundamental limits on what algorithms are prohibited from doing (ex: they cannot deliberately polarize for profit), which should be set democratically, with constitutional protections

• Institutional level, that is the existence of independent multi-stakeholder bodies that set general industry standards

• Individual level, that is users control parameters within the constraints of the above and on the models already exposed earlier

Any space is already “regulated” - by algorithms, by business models, by technical architecture. There is no neutrality. The question is not “regulation or freedom”, but “regulation for corporate profit or regulation for democratic interest”.

Freedom of expression does not mean that algorithms have the freedom to manipulate content at will.

The challenge for liberal democracies is to build digital architectures that:

• Protect the right to say anything (content)

• But limit the power of manipulative amplification (distribution)

• Without creating tools that can easily be transformed into censorship

It is a dangerous balance. But the alternative, surrendering public space to algorithms optimized only for profit, guarantees the slow death of liberal democracy.

Leave a comment

Subscribe now

If you visit freedom.gov right now — and I encourage you to — you will find no content, no VPN toggle, no catalogue of banned tweets. What you will find is a ghostly horse, a logo hovering over the planet, and a sentence that reads: "Information is power. Reclaim your human right to free expression. Get ready."

Get ready. For what, exactly?

I want to suggest that what we should get ready for is not a new website. What we should get ready for is the most consequential philosophical collision of the decade — one dressed up as a trade dispute, disguised as a tech policy disagreement, but which is, at its core, the oldest question in political philosophy: Who decides what you are allowed to say, and on what authority?

I. Two Freedoms Walk Into a Server Room

Let me frame this simply.

The European Union, through the Digital Services Act — Regulation 2022/2065 — has built a sophisticated architecture of platform accountability. The DSA does not, technically, tell anyone what to say. It tells platforms what to do about what people say. It creates obligations of transparency, risk assessment, independent auditing. It distinguishes between illegal content as defined by national law and content that creates "systemic risks" — a category elastic enough to include disinformation, electoral manipulation, and threats to public health.

The United States, through the reported freedom.gov initiative led by Under Secretary for Public Diplomacy Sarah Rogers, proposes something radically different: a state-backed portal, potentially equipped with a built-in VPN, designed to let European citizens access content that their own democratically enacted laws have deemed unlawful. The State Department frames this as "digital freedom." The EU sees it as state-enabled circumvention of sovereign regulation.

Now — both sides believe they are defending freedom. And here is where it gets philosophically interesting: they are both right. They are just not talking about the same freedom.

II. Isaiah Berlin's Internet Connection

In 1958, Isaiah Berlin delivered a lecture that every person working in digital governance should be required to read. He called it "Two Concepts of Liberty."

Negative liberty is freedom from — from interference, from constraint, from anyone telling you what you cannot do. It is the liberty of the open field. The American First Amendment is its cathedral. Its logic runs: the answer to bad speech is more speech, never less. The state's only job is to stay out of the way.

Positive liberty is freedom to — to participate in a functioning public sphere, to be free from manipulation, to live in an information environment that does not systematically distort your capacity for self-governance. The DSA, with its systemic risk assessments and algorithmic transparency requirements, is built squarely on this tradition. Its logic runs: you cannot be truly free if the infrastructure of public discourse is optimized for engagement over truth, for outrage over deliberation.

Freedom.gov is an instrument of negative liberty deployed against a regime of positive liberty. It says: your guardrails are our censorship. The DSA responds: your freedom is our systemic risk.

And this is not a misunderstanding. It is an irreducible tension. One that no technical standard, no trade agreement, no diplomatic communiqué can dissolve — because it is not a policy disagreement. It is a philosophical one.

III. The Sovereignty Paradox

Let us be legally precise for a moment, because legal precision matters when governments start building VPNs.

Article 14 of the DSA requires providers of intermediary services to act "in a diligent, objective and proportionate manner" with "due regard to the rights and legitimate interests of all parties involved, including the fundamental rights of the recipients of the service, such as the freedom of expression, freedom and pluralism of the media, and other fundamental rights and freedoms as enshrined in the Charter."

Read that again. The DSA explicitly protects freedom of expression. It does not authorize blanket censorship. It creates a duty of proportionality — rooted in the European Court of Human Rights jurisprudence — that demands platforms balance competing rights rather than suppress speech indiscriminately.

Now consider what freedom.gov proposes: routing European internet traffic through American infrastructure so that EU content moderation orders become technically unenforceable. This is not merely a policy tool. It is, in diplomatic terms, the digital equivalent of a state-sponsored smuggling operation — except what is being smuggled is not contraband, but content.

And here lies the sovereignty paradox: the United States, which has historically defended the principle that nations have the right to govern their own digital space, is now building a tool designed to make another bloc's domestic law unenforceable. Not through negotiation. Not through a WTO challenge. Through infrastructure.

When Polish President Karol Nawrocki vetoed his country's DSA implementation bill, he invoked Orwell: "The most effective way to take away freedom is not by banning speech, but by imposing a single, officially accepted version of reality." But one might equally say: the most effective way to undermine sovereignty is not through military force, but by making a nation's laws technically irrelevant.

IV. The Cathedral and the Bazaar

We are witnessing the emergence of two competing models for the governance of online speech, and they are both attempting to become universal.

The European model says: platforms are not neutral pipes, they are architects of public discourse, and as such they carry duties analogous to broadcasters, publishers, or public utilities. The DSA operationalizes this through a tiered system — the larger the platform, the heavier the obligation. Very Large Online Platforms must conduct systemic risk assessments, submit to independent audits, and maintain transparency databases of content moderation decisions. Two years in, nearly fifty million content moderation decisions by platforms have been reversed through user appeals — a figure that suggests the system is not merely censorious but genuinely procedural.

The American model — at least as currently articulated by the administration — says: the only legitimate baseline for online speech is the First Amendment. Any departure from that baseline, by any government, is censorship. And censorship anywhere threatens Americans, because US-based platforms operate globally and will inevitably apply the most restrictive standard uniformly.

Freedom.gov is the logical endpoint of this second model. If you truly believe that European content moderation is illegitimate censorship, then building a tool to circumvent it is not provocation — it is, in this worldview, a moral obligation.

But here is what I want you to sit with: neither model is self-evidently correct. Both contain real insights and real dangers.

The European model risks regulatory overreach — as even the DSA's own Recital 27 acknowledges when it warns against "possible negative effects on the availability and accessibility of information that is not illegal content." Upload filters, aggressive takedown timelines, and the sheer volume of daily content make over-enforcement not just possible but probable.

The American model risks regulatory nihilism — the pretence that a speech environment dominated by five private companies, optimized for engagement through algorithms no one elected and few understand, is somehow a "free marketplace of ideas" that requires no public oversight whatsoever.

V. What the Horse Knows That the Guardrail Doesn't

Let me close with something that has nothing to do with technology and everything to do with education.

Socrates did not teach by providing answers. He taught by asking questions. And not comfortable questions — dangerous ones. Questions that made Athenians doubt their gods, their laws, their certainties. The Athenian state, much like a modern content moderator, eventually decided that some of those questions posed a "systemic risk" to the social order. They gave him hemlock. Two and a half thousand years later, we remember Socrates. We do not remember the names of the jurors.

Here is what I believe: questions are the elementary unit of education. Not answers. Not curated information. Not pre-approved narratives. Questions. The awkward ones. The offensive ones. The ones that make institutions uncomfortable. A child who asks "why?" ten times in a row is not being disruptive — she is learning. A citizen who encounters an idea classified as "disinformation" and asks "but is it true?" is not being radicalised — she is thinking.

And this is where the DSA, for all its procedural elegance, commits a philosophical error that no amount of proportionality analysis can correct. When you build a system where a regulator defines what constitutes a "systemic risk" to public discourse — when a bureaucratic body determines which questions are too dangerous to circulate, which answers are too destabilizing to be accessible — you have not created a safer information environment. You have created a catechism. You have replaced education with instruction. You have told the citizen: here is the approved syllabus of reality. Study it. Do not look further.

The DSA's Article 34 requires Very Large Online Platforms to assess "systemic risks," including risks to "civic discourse" and "electoral processes." But who decides what speech threatens civic discourse? In practice, it is the European Commission — an unelected body — working with national Digital Services Coordinators, issuing guidelines on what platforms should suppress before, during, and after elections.

This is what the DSA ultimately does: it decides, in advance, which answers are acceptable. And once you have decided which answers are acceptable, the questions become irrelevant. Not forbidden, technically — just pointless. You may ask anything you like, as long as the only available responses have been pre-filtered through a risk assessment. This is not dialogue. It is theatre.

Freedom.gov — imperfect, provocative, diplomatically reckless as it may be — does something the DSA cannot. It trusts the question. It says: you are an adult, and you are capable of encountering information that your government considers dangerous, and forming your own judgment. It bets on the human capacity for discernment over the institutional capacity for curation. It is, in this sense, the more deeply educational project.

I know that an unfiltered internet contains hate speech, conspiracy theories, recruitment propaganda, and outright lies. But I also know that every authoritarian regime in history has justified censorship by pointing to the genuine dangers of uncontrolled speech. The question is never whether dangerous speech exists. The question is whether you trust citizens more than you trust regulators.

The DSA answers: we trust regulators.

Freedom.gov answers: we trust citizens.

I know where I stand.

Not because I think all speech is harmless — it isn't. Not because I think platforms need no accountability — they do. But because I believe that the capacity to ask an open question and receive an unfiltered answer is the precondition for every other freedom. Take away the question, and you do not need to ban the books. They become irrelevant on their own.

Socrates was killed for asking questions in a city that had decided it already possessed the truth. The DSA is not hemlock. But it operates on the same premise: that certain ideas are too dangerous for citizens to encounter without institutional mediation. And I refuse that premise. Not because I am brave, but because I am educated — and I was educated by questions, not by guardrails.

The ghost horse on freedom.gov gallops above the Earth. Perhaps it carries nothing yet. But it gallops toward something the DSA, in all its five hundred pages, never once provides: an open question, addressed to a free mind, with no predetermined answer.

That is not chaos. That is education. And education — not regulation — is how free societies have always protected themselves.

Romanian Version

I. Charles de Gaulle

Suveranismul nu a început acum, ci datează încă din 1962, din discursurile lui Charles de Gaulle, mai actual ca niciodată. O să vă ofer mostre de istorie ca să înțelegeți mai bine suveranismul.

„Acești adversari ne spun: „Vreți să creați o Europă a patriei, noi vrem să creăm o Europă supranațională”. De parcă ar fi suficientă o formulă pentru a confunda împreună aceste entități puternic stabilite care se numesc popoare și state.

Și atunci, aceiași adversari ne spun, în același timp: “Anglia a aplicat să intre pe piața comună. Atâta timp cât nu este acolo, nu putem face nimic politic”. Și totuși toată lumea știe că Anglia, ca mare stat și ca națiune fidelă cu sine, nu ar fi niciodată de acord să se dizolve într-o construcție utopică.

Aș vrea, de altfel, întrucât aceasta este ocazia, să le cer scuze domnilor presei. Veți fi destul de surprins, dar eu, din partea mea, nu am vorbit niciodată în niciuna dintre declarațiile mele despre Europa patriilor, deși se pretinde întotdeauna că am făcut-o. (...)

Și în plus, nu cred că Europa poate avea vreo realitate vie dacă nu include Franța cu francezii ei, Germania cu germanii ei, Italia cu italienii ei etc. Dante, Goethe, Chateaubriand aparțin întregii Europe în măsura în care au fost, respectiv, eminamente italieni, germani și francezi. Nu ar fi servit prea mult Europa dacă ar fi fost apatrizi și ar fi gândit sau scris în vreun esperanto sau volapük integrat.

𝐃𝐞𝐜𝐢, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭 𝐜𝐚̆ 𝐩𝐚𝐭𝐫𝐢𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐞𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐮𝐦𝐚𝐧 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐥 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚̆ 𝐭𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐞 𝐞𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐜𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞, 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐨𝐧𝐬𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚. 𝐂𝐞 𝐞𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐞? 𝐄𝐢 𝐛𝐢𝐧𝐞, 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞. 𝐏𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐧𝐮𝐦𝐚𝐢 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐯𝐚𝐥𝐚𝐛𝐢𝐥𝐞 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐬𝐞𝐧𝐬, 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐭𝐢𝐦𝐞 𝐬̦𝐢, 𝐢̂𝐧 𝐩𝐥𝐮𝐬, 𝐜𝐚𝐩𝐚𝐛𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐚 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚.

𝐀𝐦 𝐬𝐩𝐮𝐬 𝐝𝐞𝐣𝐚, 𝐬̦𝐢 𝐫𝐞𝐩𝐞𝐭, 𝐜𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐚𝐥𝐭𝐚̆ 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐜𝐞𝐚 𝐚 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫, 𝐢̂𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚̆, 𝐝𝐞𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫, 𝐝𝐞 𝐦𝐢𝐭𝐮𝐫𝐢, 𝐟𝐢𝐜𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢 𝐬̦𝐢 𝐩𝐚𝐫𝐚𝐝𝐞.

Mai mult, ceea ce se întâmplă cu comunitatea economică demonstrează acest lucru în fiecare zi. Căci statele, și numai statele, sunt cele care au creat această comunitate economică, care i-au oferit credit și care au angajat-o cu funcționari publici. Și statele sunt cele care îi conferă realitate și eficacitate. Și cu atât mai mult cu cât nicio măsură economică importantă nu poate fi luată fără săvârșirea unui act politic. (...)

Facem asta atunci când suntem conduși să luăm în considerare cerințele pe care 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞 le anunță cu privire la relația sa economică cu comunitatea.

(...) Aș dori să vorbesc mai precis despre obiecția integrării. Ne opunem acestui lucru spunând: “Să unim cele șase state împreună în ceva supranațional, într-o entitate supranațională. Și astfel, totul va fi foarte simplu și foarte practic”. Nu propunem această entitate națională pentru că nu există. Nu există un unificator în Europa de astăzi care să aibă suficientă putere, credibilitate și atractivitate.

Așadar, revenim la un fel de hibrid și spunem: „Ei bine, cel puțin cele șase state acceptă, se angajează să se supună la ceea ce se va decide cu o anumită majoritate”. În același timp, se spune: „Există deja șase parlamente europene, șase parlamente naționale, mai precis, o adunare parlamentară europeană. Există chiar și o adunare parlamentară a Consiliului Europei care, este adevărat, precede concepția celor șase și care, mi se spune, moare pe marginea unde a fost lăsată.și cine va face legea pentru cele șase state”.

Acestea sunt idei care poate fermecă unele minți, dar nu văd deloc cum le-am putea realiza practic, chiar dacă am avea șase semnături în partea de jos a unei hârtii. 𝐄𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐨 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐨 𝐆𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧𝐢𝐚, 𝐨 𝐈𝐭𝐚𝐥𝐢𝐚, 𝐨 𝐎𝐥𝐚𝐧𝐝𝐚, 𝐨 𝐁𝐞𝐥𝐠𝐢𝐚, 𝐮𝐧 𝐋𝐮𝐱𝐞𝐦𝐛𝐮𝐫𝐠 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐠𝐚𝐭𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐚𝐜𝐚̆, 𝐥𝐚 𝐨 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐦𝐩𝐨𝐫𝐭𝐚𝐧𝐭𝐚̆ 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐢 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐮𝐧𝐜𝐭 𝐝𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐫𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐬̦𝐢 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥, 𝐜𝐞 𝐥𝐢 𝐬-𝐚𝐫 𝐩𝐚̆𝐫𝐞𝐚 𝐫𝐚̆𝐮 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐨𝐫𝐝𝐨𝐧𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐚𝐜𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐚𝐥𝐭̦𝐢𝐢?

𝐒𝐮𝐧𝐭 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐟𝐫𝐚𝐧𝐜𝐞𝐳, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐠𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐚𝐧, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐨𝐥𝐚𝐧𝐝𝐞𝐳, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐛𝐞𝐥𝐠𝐢𝐚𝐧, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐥𝐮𝐱𝐞𝐦𝐛𝐮𝐫𝐠𝐡𝐞𝐳 𝐠𝐚𝐭𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐬𝐮𝐩𝐮𝐧𝐚̆ 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐝𝐨𝐩𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐢 𝐬𝐭𝐫𝐚̆𝐢𝐧𝐢 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐥𝐞𝐠𝐢 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐢̂𝐦𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯𝐚 𝐯𝐨𝐢𝐧𝐭̦𝐞𝐢 𝐥𝐨𝐫 𝐜𝐞𝐥𝐞𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐟𝐮𝐧𝐝𝐞?

𝐀𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐮 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭. 𝐍𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐦𝐨𝐝𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭, 𝐝𝐞 𝐚 𝐧𝐞 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚 𝐜𝐚̆ 𝐨 𝐦𝐚𝐣𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐨𝐛𝐥𝐢𝐠𝐚, 𝐨 𝐦𝐚𝐣𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐭𝐫𝐚̆𝐢𝐧𝐚̆, 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐨𝐛𝐥𝐢𝐠𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐞 𝐫𝐞𝐜𝐚𝐥𝐜𝐢𝐭𝐫𝐚𝐧𝐭𝐞.

Este adevărat că în această Europă integrată, după cum se spune, ei bine, s-ar putea să nu existe deloc politică. Asta ar face lucrurile mult mai simple. 𝐒̦𝐢 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢, 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐝𝐢𝐧 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐜𝐞 𝐧𝐮 𝐚𝐫 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚, 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆, 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐚̆ 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆, 𝐬̦𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐚𝐦 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐢𝐦𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐜𝐚̂𝐭𝐞 𝐮𝐧𝐚 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚̆𝐫𝐮𝐢𝐚 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐬̦𝐚𝐬𝐞 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐧𝐞-𝐚𝐦 𝐚𝐛𝐭̦𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐚𝐜𝐞𝐦 𝐮𝐧𝐚. 𝐃𝐚𝐫 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢, 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞, 𝐭𝐨𝐭̦𝐢 𝐚𝐜𝐞𝐬̦𝐭𝐢 𝐨𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢 𝐚𝐫 𝐮𝐫𝐦𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐢𝐧𝐞𝐯𝐚 𝐝𝐢𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚̆, 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐞𝐥 𝐢̂𝐧𝐬𝐮𝐬̦𝐢, 𝐚𝐫 𝐚𝐯𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐥.

𝐒-𝐚𝐫 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐮𝐧𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭𝐨𝐫, 𝐝𝐚𝐫 𝐧𝐮 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐬̦𝐢 𝐧𝐮 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐠𝐫𝐚𝐭𝐚̆.

Ar fi cu totul altceva, mult mai larg și mult mai extins, cu, repet, o forță unificatoare. Și poate că aceasta este ceea ce, într-o oarecare măsură și uneori, inspiră anumite remarci ale anumitor susținători ai integrării europene. Deci, ar fi mai bine să o spun.

𝐕𝐞𝐝𝐞𝐭̦𝐢, 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐢𝐦 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐮𝐫𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐢, 𝐞𝐢 𝐛𝐢𝐧𝐞, 𝐧𝐢 𝐬𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐥𝐚̆𝐜𝐮𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐯𝐢𝐬𝐚̆𝐦 𝐥𝐚 𝐦𝐢𝐧𝐮𝐧𝐚𝐭𝐚 𝐥𝐚𝐦𝐩𝐚̆, 𝐬̦𝐭𝐢𝐭̦𝐢, 𝐜𝐞𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐀𝐥𝐚𝐝𝐝𝐢𝐧 𝐚 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐭 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐨 𝐟𝐫𝐞𝐜𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚 𝐳𝐛𝐮𝐫𝐚 𝐝𝐞𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢. 𝐃𝐚𝐫 𝐧𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐮𝐥𝐚̆ 𝐦𝐚𝐠𝐢𝐜𝐚̆ 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐦𝐢𝐭𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐦 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐥𝐚 𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐥 𝐜𝐚 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆. 𝐃𝐞𝐜𝐢, 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐮𝐧𝐞𝐦 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐥𝐚 𝐛𝐚𝐳𝐚 𝐜𝐥𝐚̆𝐝𝐢𝐫𝐢𝐢. 𝐃𝐮𝐩𝐚̆ 𝐜𝐞 𝐚𝐦 𝐭𝐞𝐫𝐦𝐢𝐧𝐚𝐭 𝐭𝐫𝐞𝐚𝐛𝐚, 𝐧𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐥𝐢𝐧𝐢𝐬̦𝐭𝐢 𝐢̂𝐧 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐬̦𝐭𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐍𝐨𝐩𝐭̦𝐢𝐥𝐞 𝐀𝐫𝐚𝐛𝐞.”

II. Margaret Thatcher

Suveranista Margaret Thatcher cu un discurs din 1988:

„Întotdeauna vom privi către Varșovia, Praga și Budapesta ca mari orașe europene. De asemenea, nu ar trebui să uităm că valorile europene au ajutat la transformarea Statelor Unite ale Americii în apărătorul curajos al libertății care a devenit.

Comunitatea Europeană aparține tuturor membrilor săi. Trebuie să reflecte tradițiile și aspirațiile tuturor membrilor săi. Și permiteți-mi să fiu foarte clară. Britania nu visează la o existență confortabilă și izolată la periferia Comunității Europene. Destinul nostru este în Europa, ca parte a Comunității.

𝐀𝐬𝐭𝐚 𝐧𝐮 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐢̂𝐧 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐝𝐚𝐫 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐚𝐥 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐞𝐢, 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐞𝐢 𝐬𝐚𝐮, 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐚𝐥 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐚̆𝐫𝐮𝐢 𝐚𝐥𝐭 𝐦𝐞𝐦𝐛𝐫𝐮 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞. 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐬𝐜𝐨𝐩 𝐢̂𝐧 𝐬𝐢𝐧𝐞. 𝐍𝐢𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐨𝐳𝐢𝐭𝐢𝐯 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐦𝐨𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭 𝐢̂𝐧 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐜𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐩𝐭 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞𝐜𝐭𝐮𝐚𝐥 𝐚𝐛𝐬𝐭𝐫𝐚𝐜𝐭. 𝐍𝐢𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐨𝐬𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐨 𝐫𝐞𝐠𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐞𝐬𝐟𝐚̂𝐫𝐬̦𝐢𝐭𝐚̆.

Comunitatea Europeană este un mijloc practic prin care Europa poate asigura prosperitatea și securitatea viitoare a oamenilor săi într-o lume în care există multe alte națiuni și grupuri de națiuni puternice.

Noi, europenii, nu ne putem permite să ne pierdem energiile în dispute interne sau în dezbateri instituționale obscure. Ele nu sunt un substitut pentru acțiunea eficientă.

Europa trebuie să fie pregătită atât pentru a contribui pe deplin la propria sa securitate, cât și pentru a concura comercial și industrial într-o lume în care succesul merge către țările care încurajează inițiativa și întreprinderea individuală, mai degrabă decât către cele care încearcă să le diminueze.

Cooperare voluntară între state suverane

Primul meu principiu călăuzitor este acesta: 𝐜𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐯𝐨𝐥𝐮𝐧𝐭𝐚𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐚𝐜𝐭𝐢𝐯𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐒𝐓𝐀𝐓𝐄 𝐒𝐔𝐕𝐄𝐑𝐀𝐍𝐄 𝐈𝐍𝐃𝐄𝐏𝐄𝐍𝐃𝐄𝐍𝐓𝐄 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐮𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐝𝐞 𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢 𝐨 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐜𝐜𝐞𝐬.

𝐈̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐚 𝐬𝐮𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐬̦𝐢 𝐝𝐞 𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐠𝐥𝐨𝐦𝐞𝐫𝐚𝐭 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐞𝐱𝐭𝐫𝐞𝐦 𝐝𝐞 𝐝𝐚̆𝐮𝐧𝐚̆𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐚𝐫 𝐩𝐞𝐫𝐢𝐜𝐥𝐢𝐭𝐚 𝐨𝐛𝐢𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚̆𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐥𝐞 𝐚𝐭𝐢𝐧𝐠𝐞𝐦.

𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐯𝐚 𝐟𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐧𝐢𝐜𝐚̆ 𝐭𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐫𝐞 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚 𝐜𝐚 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐚 𝐜𝐚 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐞, 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐚 𝐜𝐚 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐞, 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐮 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐚𝐥𝐞 𝐨𝐛𝐢𝐜𝐞𝐢𝐮𝐫𝐢, 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞. 𝐀𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐧𝐞𝐛𝐮𝐧𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚̆𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐥𝐞 𝐚𝐝𝐚𝐩𝐭𝐚̆𝐦 𝐥𝐚 𝐮𝐧 𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐬𝐭𝐚𝐧𝐝𝐚𝐫𝐝.

𝐔𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐩𝐚̆𝐫𝐢𝐧𝐭̦𝐢𝐢 𝐟𝐨𝐧𝐝𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐚𝐢 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐚𝐮 𝐜𝐫𝐞𝐳𝐮𝐭 𝐜𝐚̆ 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞 𝐚𝐥𝐞 𝐀𝐦𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐢 𝐚𝐫 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐟𝐢 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐥𝐮𝐥 𝐬𝐚̆𝐮. 𝐃𝐚𝐫 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐚̆ 𝐢𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐀𝐦𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐮 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐟𝐞𝐫𝐢𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚. Oamenii au mers acolo pentru a scăpa de intoleranța și constrângerile vieții din Europa. Ei au căutat libertatea și oportunitățile; iar puternicul lor simț al scopului a ajutat, de-a lungul a două secole, la crearea unei noi unități și mândrii de a fi americani, la fel cum mândria noastră constă în a fi britanici sau belgieni sau olandezi sau germani.

Sunt prima care spune că, în multe probleme majore, țările Europei ar trebui să încerce să vorbească cu o singură voce. Vreau să ne văd lucrând mai strâns pe acele lucruri pe care le putem face mai bine împreună decât singuri. Europa este mai puternică atunci când facem acest lucru, fie că este vorba de comerț, de apărare sau de relațiile noastre cu restul lumii.

𝐃𝐚𝐫 𝐚 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐬 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐧𝐞𝐜𝐞𝐬𝐢𝐭𝐚̆ 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐥𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐱𝐞𝐥𝐥𝐞𝐬 𝐬𝐚𝐮 𝐥𝐮𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐨 𝐛𝐢𝐫𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐧𝐮𝐦𝐢𝐭𝐚̆. 𝐃𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐫𝐨𝐧𝐢𝐜 𝐜𝐚̆ 𝐞𝐱𝐚𝐜𝐭 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐭̦𝐚̆𝐫𝐢 𝐩𝐫𝐞𝐜𝐮𝐦 𝐔𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐒𝐨𝐯𝐢𝐞𝐭𝐢𝐜𝐚̆, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐮 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐮𝐜𝐚̆ 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮, 𝐢̂𝐧𝐯𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐬𝐮𝐜𝐜𝐞𝐬𝐮𝐥 𝐝𝐞𝐩𝐢𝐧𝐝𝐞 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐞𝐫𝐬𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮, 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐮𝐧𝐢𝐢 𝐢̂𝐧 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐚𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐦𝐞𝐚𝐫𝐠𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐝𝐢𝐫𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐨𝐩𝐮𝐬𝐚̆.

𝐍𝐮 𝐚𝐦 𝐫𝐞𝐮𝐬̦𝐢𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐚̆𝐦 𝐢̂𝐧𝐚𝐩𝐨𝐢 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐢̂𝐧 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐚, 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚 𝐥𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐚 𝐫𝐞𝐢𝐧𝐬𝐭𝐚𝐥𝐚𝐭𝐞 𝐥𝐚 𝐧𝐢𝐯𝐞𝐥 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧, 𝐜𝐮 𝐮𝐧 𝐬𝐮𝐩𝐞𝐫-𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐞𝐱𝐞𝐫𝐜𝐢𝐭𝐚̂𝐧𝐝 𝐨 𝐧𝐨𝐮𝐚̆ 𝐝𝐨𝐦𝐢𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐱𝐞𝐥𝐥𝐞𝐬.

𝐂𝐮 𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐦𝐚𝐢 𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐜𝐮 𝐮𝐧 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐜𝐨𝐩 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧. 𝐃𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐚̆𝐬𝐭𝐫𝐞𝐳𝐞 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐟𝐞𝐫𝐢𝐭𝐞, 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐦𝐚̂𝐧𝐝𝐫𝐢𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐚 𝐭̦𝐚𝐫𝐚̆; 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚 𝐚𝐮 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐬𝐮𝐫𝐬𝐚 𝐯𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢 𝐝𝐞-𝐚 𝐥𝐮𝐧𝐠𝐮𝐥 𝐬𝐞𝐜𝐨𝐥𝐞𝐥𝐨𝐫.

Încurajarea schimbării

Al doilea meu principiu călăuzitor este acesta: politicile comunitare trebuie să abordeze problemele actuale într-un mod practic, oricât de dificil ar fi acest lucru. 𝐃𝐚𝐜𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐫𝐞𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐞𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭 𝐠𝐫𝐞𝐬̦𝐢𝐭𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐢𝐧𝐞𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐩𝐞 𝐛𝐮𝐧𝐚̆ 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐨𝐚𝐜𝐚̆ 𝐧𝐞𝐦𝐮𝐥𝐭̦𝐮𝐦𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚̆, 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐯𝐨𝐦 𝐨𝐛𝐭̦𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐩𝐫𝐢𝐣𝐢𝐧𝐮𝐥 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢.

Europa deschisă întreprinderii

Al treilea meu principiu călăuzitor este nevoia de politici comunitare care să încurajeze întreprinderea. Dacă Europa dorește să prospere și să creeze locurile de muncă ale viitorului, întreprinderea este cheia. Cadrul de bază există: Tratatul de la Roma însuși a fost intenționat ca o Cartă pentru Libertatea Economică.

Dar asta nu este modul în care a fost întotdeauna interpretat, cu atât mai puțin aplicat. Lecția istoriei economice a Europei din anii ‘70 și ‘80 este că planificarea centralizată și controlul detaliat nu funcționează, iar efortul și inițiativa personală funcționează.

O economie controlată de stat este o rețetă pentru creștere scăzută, în timp ce libera întreprindere într-un cadru de lege aduce rezultate mai bune. Scopul unei Europe deschise întreprinderii este forța motrice din spatele creării Pieței Unice Europene până în 1992. Prin eliminarea barierelor, prin crearea posibilității pentru companii de a opera la scară europeană, putem concura cel mai bine cu Statele Unite, Japonia și alte noi puteri economice emergente în Asia și în alte părți.

Și asta înseamnă acțiuni pentru eliberarea piețelor, acțiuni pentru lărgirea alegerilor și acțiuni pentru reducerea intervenției guvernului.

𝐎𝐛𝐢𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐧𝐮 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐫𝐞𝐠𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚̆𝐫𝐢 𝐝𝐞𝐭𝐚𝐥𝐢𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮: 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐃𝐄𝐑𝐄𝐆𝐋𝐄𝐌𝐄𝐍𝐓𝐀𝐑𝐄𝐀 𝐬̦𝐢 𝐞𝐥𝐢𝐦𝐢𝐧𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥𝐮𝐢.

La fel este și cu frontierele dintre țările noastre. Desigur, dorim să facem mai ușoară trecerea bunurilor prin frontiere. Desigur, trebuie să facem mai ușoară călătoria persoanelor în toată Comunitatea.

Dar este o chestiune de bun simț că 𝐧𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐚𝐛𝐨𝐥𝐢 𝐭𝐨𝐭𝐚𝐥 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐨𝐚𝐥𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐣𝐚̆𝐦 𝐜𝐞𝐭𝐚̆𝐭̦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐜𝐫𝐢𝐦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐨𝐩𝐫𝐢𝐦 𝐭𝐫𝐚𝐟𝐢𝐜𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐝𝐫𝐨𝐠𝐮𝐫𝐢, 𝐭𝐞𝐫𝐨𝐫𝐢𝐬̦𝐭𝐢 𝐬̦𝐢 𝐢𝐦𝐢𝐠𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐢 𝐢𝐥𝐞𝐠𝐚𝐥𝐢.

Dacă vom avea un statut european al companiilor, acesta ar trebui să conțină reglementări minime. Și cu siguranță noi, în Marea Britanie, vom lupta împotriva tentativelor de a introduce colectivismul și corporatismul la nivel european.

Europa deschisă către lume

Al patrulea principiu călăuzitor este că EUROPA NU AR TREBUI SĂ FIE PROTECȚIONISTĂ. Expansiunea economiei mondiale ne cere să continuăm procesul de eliminare a barierelor comerciale și să facem acest lucru în negocierile multilaterale din cadrul GATT.

𝐀𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐭𝐫𝐚̆𝐝𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐚𝐜𝐚̆, 𝐢̂𝐧 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐜𝐞 𝐝𝐚̆𝐫𝐚̂𝐦𝐚̆𝐦 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐢̂𝐧 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐚𝐫 𝐫𝐢𝐝𝐢𝐜𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐛𝐚𝐫𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐞𝐱𝐭𝐞𝐫𝐧𝐞. 𝐓𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐦 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐛𝐨𝐫𝐝𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐝 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥 𝐦𝐨𝐧𝐝𝐢𝐚𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐢𝐬𝐭𝐞𝐧𝐭𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐩𝐫𝐞𝐝𝐢𝐜𝐚̆𝐦 𝐚𝐜𝐚𝐬𝐚̆.

Europa și apărarea

Ultimul meu principiu călăuzitor privește problema cea mai fundamentală—rolul țărilor europene în apărare.

𝐄𝐔𝐑𝐎𝐏𝐀 𝐓𝐑𝐄𝐁𝐔𝐈𝐄 𝐒𝐀̆ 𝐂𝐎𝐍𝐓𝐈𝐍𝐔𝐄 𝐒𝐀̆ 𝐌𝐄𝐍𝐓̦𝐈𝐍𝐀̆ 𝐎 𝐀𝐏𝐀̆𝐑𝐀𝐑𝐄 𝐒𝐈𝐆𝐔𝐑𝐀̆ 𝐏𝐑𝐈𝐍 𝐍𝐀𝐓𝐎. 𝐍𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐭̦𝐚 𝐫𝐞𝐥𝐚𝐱𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐞𝐟𝐨𝐫𝐭𝐮𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐞, 𝐜𝐡𝐢𝐚𝐫 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐥𝐮𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐚𝐬𝐮𝐦𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐜𝐨𝐬𝐭𝐮𝐫𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐢.

NATO este cea căreia îi datorăm pacea care a fost menținută timp de 40 de ani. Faptul este că lucrurile merg în favoarea noastră: modelul democratic al unei societăți cu liberă inițiativă s-a dovedit superior; libertatea este în ofensivă, o ofensivă pașnică în întreaga lume, pentru prima dată în viața mea.

𝐓𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐬𝐭𝐫𝐚̆𝐝𝐮𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐦𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐧𝐞𝐦 𝐚𝐧𝐠𝐚𝐣𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞 𝐟𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢. 𝐒̦𝐢 𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐞𝐜𝐮𝐧𝐨𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐦 𝐩𝐨𝐯𝐚𝐫𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐚𝐮 𝐫𝐞𝐬𝐮𝐫𝐬𝐞𝐥𝐞 𝐥𝐨𝐫 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐫𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐦𝐨𝐧𝐝𝐢𝐚𝐥 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢-𝐥 𝐚𝐬𝐮𝐦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐩𝐮𝐧𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐫𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐥𝐢𝐚𝐭̦𝐢𝐢 𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐮𝐩𝐨𝐫𝐭𝐞 𝐨 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢, 𝐢̂𝐧 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐢𝐚𝐥 𝐩𝐞 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐚̆ 𝐜𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐨𝐠𝐚𝐭𝐚̆. (...)

Trebuie să îndeplinim cerințele pentru o apărare convențională eficientă în Europa împotriva forțelor sovietice care sunt modernizate constant.

𝐀𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚̆𝐦 𝐔𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐎𝐜𝐜𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐚𝐥𝐚̆, 𝐧𝐮 𝐜𝐚 𝐨 𝐚𝐥𝐭𝐞𝐫𝐧𝐚𝐭𝐢𝐯𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐍𝐀𝐓𝐎, 𝐜𝐢 𝐜𝐚 𝐮𝐧 𝐦𝐢𝐣𝐥𝐨𝐜 𝐝𝐞 𝐚 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̆𝐫𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮𝐭̦𝐢𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢 𝐥𝐚 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐚̆ 𝐚 𝐕𝐞𝐬𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢. (...)

𝐒𝐚̆ 𝐥𝐚̆𝐬𝐚̆𝐦 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐨 𝐟𝐚𝐦𝐢𝐥𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢, 𝐢̂𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞𝐠𝐚̂𝐧𝐝𝐮-𝐬𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐢𝐧𝐞, 𝐚𝐩𝐫𝐞𝐜𝐢𝐢𝐧𝐝𝐮-𝐬𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭, 𝐟𝐚̆𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆, 𝐝𝐚𝐫 𝐬𝐚𝐯𝐮𝐫𝐚̂𝐧𝐝 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐞𝐟𝐨𝐫𝐭𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧.

𝐒𝐚̆ 𝐚𝐯𝐞𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐣𝐨𝐚𝐜𝐚̆ 𝐮𝐧 𝐫𝐨𝐥 𝐝𝐞𝐩𝐥𝐢𝐧 𝐢̂𝐧 𝐥𝐮𝐦𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐥𝐚𝐫𝐠𝐚̆, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐢̂𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚̆, 𝐧𝐮 𝐢̂𝐧 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐫, 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐚̆𝐬𝐭𝐫𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐭𝐥𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐚̆—𝐚𝐜𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐩𝐞 𝐚𝐦𝐛𝐞𝐥𝐞 𝐦𝐚𝐥𝐮𝐫𝐢 𝐚𝐥𝐞 𝐀𝐭𝐥𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐮𝐥𝐮𝐢—𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐧𝐨𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐦𝐨𝐬̦𝐭𝐞𝐧𝐢𝐫𝐞 𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐜𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐞 𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆.”

III. Philippe Seguin

“Philippe Seguin a fost una din marile figuri şi voci ale vieţii noastre naţionale”, a declarat Preşedintele francez Nicolas Sarkozy la moartea sa, Philippe Seguin fiind unul dintre oamenii politici cei mai respectaţi în Hexagon.

𝐃𝐢𝐬𝐜𝐮𝐫𝐬 𝐫𝐨𝐬𝐭𝐢𝐭 𝐝𝐞 𝐏𝐡𝐢𝐥𝐢𝐩𝐩𝐞 𝐒𝐞́𝐠𝐮𝐢𝐧 𝐥𝐚 𝟓 𝐦𝐚𝐢 𝟏𝟗𝟗𝟐 𝐢̂𝐧 𝐀𝐝𝐮𝐧𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐍𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ (Cam. Deputaților franceză)

„Nu, să renunțăm la aceste sofisme! Trebuie să spun, împreună cu mulți alții și în numele multora, că este momentul să implicăm poporul nostru în chestiunea europeană. Pentru că au trecut acum treizeci și cinci de ani de când Tratatul de la Roma a fost semnat și, 𝐝𝐢𝐧 𝐀𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐔𝐧𝐢𝐜 𝐢̂𝐧 𝐫𝐞𝐠𝐮𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐞, 𝐝𝐢𝐧 𝐫𝐞𝐠𝐮𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐢̂𝐧 𝐝𝐢𝐫𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐞, 𝐝𝐢𝐧 𝐝𝐢𝐫𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐞 𝐢̂𝐧 𝐣𝐮𝐫𝐢𝐬𝐩𝐫𝐮𝐝𝐞𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐚𝐫𝐞, 𝐬𝐞 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐩𝐞 𝐚𝐬𝐜𝐮𝐧𝐬, 𝐢̂𝐧 𝐬𝐞𝐜𝐫𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐜𝐚𝐛𝐢𝐧𝐞𝐥𝐨𝐫, 𝐢̂𝐧 𝐮𝐦𝐛𝐫𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐢𝐬𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫, 𝐢̂𝐧 𝐩𝐞𝐧𝐮𝐦𝐛𝐫𝐚 𝐜𝐮𝐫𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐣𝐮𝐬𝐭𝐢𝐭̦𝐢𝐞.

𝐃𝐞 𝐭𝐫𝐞𝐢𝐳𝐞𝐜𝐢 𝐬̦𝐢 𝐜𝐢𝐧𝐜𝐢 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢, 𝐨 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐚𝐠𝐚̆ 𝐨𝐥𝐢𝐠𝐚𝐫𝐡𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐞𝐱𝐩𝐞𝐫𝐭̦𝐢, 𝐣𝐮𝐝𝐞𝐜𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢, 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐫𝐢 𝐬̦𝐢 𝐠𝐮𝐯𝐞𝐫𝐧𝐚𝐧𝐭̦𝐢 𝐢𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢 𝐢̂𝐧 𝐧𝐮𝐦𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐚𝐫𝐞𝐥𝐨𝐫, 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐚 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐢 𝐯𝐫𝐞𝐮𝐧 𝐦𝐚𝐧𝐝𝐚𝐭, 𝐚𝐥𝐞 𝐜𝐚̆𝐫𝐨𝐫 𝐦𝐢𝐳𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐚𝐬𝐜𝐮𝐧𝐬𝐞 𝐝𝐞 𝐨 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐩𝐢𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐢𝐝𝐚𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐚 𝐭𝐚̆𝐜𝐞𝐫𝐢𝐢, 𝐢𝐚𝐫 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐞𝐜𝐢𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞 𝐥𝐨𝐫 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐦𝐢𝐧𝐢𝐦𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐭𝐞.

𝐈̂𝐧 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐛𝐬𝐞𝐧𝐭̦𝐢, 𝐫𝐞𝐜𝐮𝐧𝐨𝐬𝐜 𝐜𝐮 𝐛𝐮𝐧𝐚̆𝐯𝐨𝐢𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐨𝐫𝐦𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐝𝐨𝐦𝐢𝐧𝐚𝐧𝐭, 𝐜𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐬𝐩𝐮𝐧 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐭𝐞𝐫𝐨𝐫𝐢𝐬𝐦 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞𝐜𝐭𝐮𝐚𝐥 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐨𝐦𝐧𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐚𝐬𝐭𝐚̆𝐳𝐢, 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐚𝐥𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐫𝐭 𝐩𝐞 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐢𝐧𝐞 𝐧𝐮 𝐚𝐝𝐞𝐫𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐧𝐨𝐮𝐚 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐢𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐥 𝐞𝐱𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐥𝐢𝐭𝐞𝐫𝐚𝐥 𝐢𝐧𝐯𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐞𝐥𝐨𝐫. 𝐂𝐢𝐧𝐞 𝐝𝐨𝐫𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐝𝐢𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭̦𝐞𝐳𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐮𝐥𝐭𝐮𝐥 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐥𝐢𝐬𝐭 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐦𝐞𝐝𝐢𝐚𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐢𝐝𝐞𝐫𝐚𝐭, 𝐝𝐞 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐨𝐩𝐢𝐧𝐢𝐞, 𝐜𝐞𝐥 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧 𝐮𝐧 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐫𝐞𝐭̦𝐮𝐢𝐭𝐨𝐫 𝐚𝐥 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐫𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢, 𝐮𝐧 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐚𝐥𝐠𝐢𝐜 𝐬𝐚𝐮 𝐮𝐧 𝐩𝐫𝐢𝐦𝐢𝐭𝐢𝐯; 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐫𝐚̆𝐮 𝐜𝐚𝐳, 𝐮𝐧 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐬𝐭 𝐢̂𝐧𝐯𝐞𝐫𝐬̦𝐮𝐧𝐚𝐭 𝐠𝐚𝐭𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐞𝐚𝐝𝐮𝐜𝐚̆ 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐥𝐚 𝐯𝐞𝐜𝐡𝐢𝐢 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐧𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐮 𝐟𝐚̆𝐜𝐮𝐭-𝐨 𝐚𝐭𝐚̂𝐭 𝐝𝐞 𝐝𝐞𝐬 𝐧𝐞𝐟𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐭𝐚̆.

Dar există momente în care ceea ce este în joc este atât de important încât totul trebuie să se retragă în plan secund. Și nu vorbesc aici în numele unei Franțe împotriva alteia, pentru că, atunci când este vorba despre Franța, despre Republică și despre democrație, nu mai poate fi vorba de dreapta și stânga, miza, dincolo de partide, de cele mai naturale divizări și cele mai legitime opoziții, nu este nimic mai puțin decât comunitatea noastră de destin. Și această comunitate de destin este grav pusă în pericol de acordurile care nu sunt nici condiția prosperității, nici cea a păcii.

În lumea așa cum este ea, idealul și realismul cereau să prevaleze o cu totul altă concepție despre Europa, aceasta este ceea ce aș dori să dezvolt în fața dumneavoastră.

Domnule președinte, doamnă, domnilor miniștri, dragi colegi, să nu ne amăgim: logica procesului economic și politic pus în mișcare la Maastricht este cea a unui federalism de slabă calitate, fundamental antidemocratic, fals liberal și ferm tehnocratic. Europa care ni se propune nu este nici liberă, nici justă, nici eficientă. Ea îngroapă conceptul de suveranitate națională și marile principii izvorâte din Revoluție: 1992 este literal anti-1789. Un frumos cadou de aniversare pe care îl fac, pentru cei 200 de ani ai săi, fariseii acestei Republici pe care o laudă în discursurile lor și riscă să o ruineze prin faptele lor!

Știu bine că se dorește cu orice preț minimizarea mizelor și să ni se facă să credem că nu cedăm nimic esențial în ceea ce privește independența noastră! Astăzi este la modă să se discute la nesfârșit despre însăși semnificația conceptului de suveranitate, să fie descompus în bucăți mici, să se afirme că acceptă multiple excepții, că suveranitatea monetară nu este deloc același lucru cu identitatea colectivă, care nu ar fi pusă în pericol. Sau că impozitul, apărarea, afacerile externe, în fond, joacă doar un rol relativ în exercitarea suveranității.

Toate aceste sofisme au un singur scop: să golească acest cuvânt deranjant de semnificația sa, astfel încât să nu mai fie discutat în dezbatere.

Metoda este abilă. Prezentând fiecare renunțare parțială ca nefiind în sine decisivă, se poate permite abandonarea, unul câte unul, a atributelor suveranității fără a admite vreodată că se urmărește distrugerea ei în întregime.

Procedeul nu este nou. 𝐈̂𝐧 𝐮𝐫𝐦𝐚̆ 𝐜𝐮 𝟐𝟓𝟎𝟎 𝐝𝐞 𝐚𝐧𝐢, 𝐝𝐢𝐧 𝐩𝐚𝐬 𝐢̂𝐧 𝐩𝐚𝐬, 𝐀𝐡𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐞 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐩𝐢𝐚 𝐚𝐥𝐞𝐫𝐠𝐚̂𝐧𝐝 𝐝𝐞 𝐛𝐫𝐨𝐚𝐬𝐜𝐚 𝐭̦𝐞𝐬𝐭𝐨𝐚𝐬𝐚̆ 𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐙𝐞𝐧𝐨𝐧 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐨 𝐩𝐫𝐢𝐧𝐝𝐚̆ 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆. 𝐓𝐨𝐭𝐮𝐬̦𝐢, 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐨 𝐩𝐚𝐫𝐚𝐛𝐨𝐥𝐚̆. 𝐈̂𝐧 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐀𝐡𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐚̂𝐬̦𝐭𝐢𝐠𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭 𝐜𝐮𝐫𝐬𝐚; 𝐥𝐚 𝐟𝐞𝐥, 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐫𝐞𝐧𝐮𝐧𝐭̦𝐚̆𝐫𝐢 𝐬𝐮𝐜𝐜𝐞𝐬𝐢𝐯𝐞, 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐚̂𝐭 𝐝𝐞 𝐦𝐢𝐜𝐢 𝐚𝐫 𝐟𝐢, 𝐯𝐨𝐦 𝐚𝐣𝐮𝐧𝐠𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐠𝐨𝐥𝐢𝐦 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐭̦𝐢𝐧𝐮𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐚̆𝐮. 𝐏𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐨 𝐧𝐨𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐠𝐥𝐨𝐛𝐚𝐥𝐚̆, 𝐢𝐧𝐝𝐢𝐯𝐢𝐳𝐢𝐛𝐢𝐥𝐚̆, 𝐜𝐚 𝐮𝐧 𝐧𝐮𝐦𝐚̆𝐫 𝐩𝐫𝐢𝐦. 𝐄𝐬̦𝐭𝐢 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧 𝐬𝐚𝐮 𝐧𝐮 𝐞𝐬̦𝐭𝐢! 𝐃𝐚𝐫 𝐧𝐮 𝐞𝐬̦𝐭𝐢 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆ 𝐩𝐞 𝐣𝐮𝐦𝐚̆𝐭𝐚𝐭𝐞. 𝐏𝐫𝐢𝐧 𝐢̂𝐧𝐬𝐚̆𝐬̦𝐢 𝐞𝐬𝐞𝐧𝐭̦𝐚 𝐬𝐚, 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐚𝐛𝐬𝐨𝐥𝐮𝐭 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐱𝐜𝐥𝐮𝐝𝐞 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐞 𝐢𝐝𝐞𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐛𝐨𝐫𝐝𝐨𝐧𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐫𝐨𝐦𝐢𝐬. 𝐔𝐧 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧 𝐧𝐮 𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐝𝐚𝐭 𝐬𝐨𝐜𝐨𝐭𝐞𝐚𝐥𝐚̆ 𝐧𝐢𝐦𝐚̆𝐧𝐮𝐢 𝐬̦𝐢 𝐚𝐫𝐞, 𝐢̂𝐧 𝐫𝐚𝐩𝐨𝐫𝐭 𝐜𝐮 𝐜𝐞𝐢𝐥𝐚𝐥𝐭̦𝐢, 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐨𝐛𝐥𝐢𝐠𝐚𝐭̦𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐧𝐝𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢𝐫𝐢 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐞 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐥𝐞 𝐢𝐦𝐩𝐮𝐧𝐚̆.

Amintiți-vă de strigătul lui Chateaubriand în fața Camerei, în 1816: „Dacă Europa civilizată ar dori să îmi impună carta, aș merge să trăiesc la Constantinopol.”

Suveranitatea nu se împarte și, bineînțeles, nu se limitează.

Să ne amintim, de asemenea, pentru a avea un exemplu mai recent despre ceea ce numiți „suveranitate împărțită”, semnificația pe care a avut-o în timpul „Primăverii de la Praga” doctrina suveranității limitate, pentru că adevărul este că „suveranitate împărțită”, „suveranitate partajată” sau „suveranitate limitată” sunt toate expresii care semnifică absența totală a suveranității! Și, de fapt, când se acceptă luarea deciziilor cu majoritate în chestiuni cruciale, iar acele decizii devin obligatorii pentru toți, fără a putea fi contestate ulterior la nivel național, se trece clar de la consultare la integrare.

Prin urmare, când ni se spune că acordurile de la Maastricht organizează o uniune de state bazată pe cooperarea interguvernamentală, se deformează deliberat realitatea. Dimpotrivă, aceste acorduri au scopul de a face inaplicabil dreptul de veto și de a crea mecanisme care scapă complet de sub controlul statelor.

De fapt, acest tratat este un „anti-compromis” de la Luxemburg, deoarece nu numai că interzice parlamentelor naționale, dar și guvernelor, să pună interesul național deasupra, deoarece fiecare se angajează să evite cât mai mult posibil blocarea unanimității atunci când o majoritate calificată este favorabilă unei decizii.

Aceasta este valabilă atât pentru politica monetară, cât și pentru politica socială. Dar va fi, de asemenea, valabilă pentru politica externă și cea de apărare. De altfel, ați menționat, domnule ministru, că țările membre se angajează să susțină doar poziții comune în cadrul organizațiilor internaționale, iar acest angajament este valabil și pentru Franța și Marea Britanie în calitatea lor de membri permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU. Această situație, contrară prevederilor Cartei, este deja interpretată de unii dintre partenerii noștri, așa cum știm, ca o tranziție către transferul acestor două locuri către Comunitate.

Întregul acest dispozitiv este, așadar, foarte puțin respectuos față de suveranitatea statelor membre, atât în ceea ce privește natura regulilor de decizie, cât și caracterul ireversibil al transferurilor de putere prevăzute.

Să încetăm deci să ne jucăm, să disimulăm, să jonglăm cu cuvintele și să multiplicăm sofismele. Alternativa este clară: trebuie să păstrăm suveranitatea noastră sau să renunțăm la ea.

Este timpul să ne întrebăm cum am ajuns să considerăm această chestiune, care părea de neconceput acum câteva luni, ca fiind aproape banală; cum am ajuns să considerăm ruptura pactului nostru social, dacă nu ca fiind normală, cel puțin necesară.

Desigur, chiar și astăzi, suntem bombardați cu încercări de a ne convinge că nu este nimic nou. Nimic nou, poate, în privința gândurilor ascunse, dar o noutate radicală în raport cu angajamentele pe care le-am asumat până acum și care erau de cu totul altă natură.

𝐂𝐮𝐧𝐨𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐦 𝐚𝐫𝐠𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥: 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐚𝐜𝐞𝐦 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐝𝐞𝐜𝐢 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐞𝐝𝐚̆𝐦 𝐨 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆. 𝐃𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐫𝐞𝐥𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐜𝐚𝐮𝐳𝐚𝐥𝐚̆ 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐬𝐢𝐧𝐞 𝐢̂𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞𝐚𝐬𝐚̆! 𝐃𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐜𝐚̆ 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐫 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐳𝐢𝐜𝐞 𝐜𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚, 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐡𝐢𝐝𝐞𝐫𝐞𝐚, 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚! 𝐃𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐜𝐚̆ 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐞 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐟𝐚𝐭𝐚𝐥 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐚𝐦𝐧𝐚𝐭𝐞 𝐥𝐚 𝐨 𝐬𝐩𝐥𝐞𝐧𝐝𝐢𝐝𝐚̆ 𝐢𝐳𝐨𝐥𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐥𝐚 𝐨 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐭𝐫𝐚𝐠𝐞𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐞𝐜𝐚𝐮𝐭𝐚̆!

Se uită că, dacă consideră necesar, un stat poate decide suveran să delege competențe sau să le exercite împreună cu alții. Disputa nu este pur semantică. Este un lucru, într-adevăr, să delegi temporar o putere care poate fi recuperată atunci când delegarea nu mai este în concordanță cu interesul național sau nu mai răspunde exigențelor momentului. Este cu totul altceva să faci un transfer fără întoarcere care poate obliga un stat să aplice o politică contrară intereselor și alegerilor sale.

Cooperarea, consultarea, chiar și când sunt împinse foarte departe, se acomodează foarte bine cu dreptul de veto. S-ar putea spune chiar că veto-ul este cel mai bun stimulent al consultării, deoarece obligă la prelungirea negocierii până la obținerea consimțământului general al statelor. De altfel, această filosofie a stat la baza faimosului compromis de la Luxemburg, la care m-am întors, compromis pe care de Gaulle l-a impus partenerilor noștri după politica scaunului gol, și care nu a împiedicat, dimpotrivă, dezvoltarea unei politici agricole comune. Se va obiecta, bineînțeles, că toate acestea nu sunt foarte importante, deoarece tratatele nu sunt niciodată total ireversibile și că, dacă este necesar, fiecare țară membră va putea întotdeauna să le denunțe în bloc. Lucrurile nu sunt însă atât de simple.

Să nu ne amăgim. 𝐅𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐦𝐨𝐧𝐞𝐝𝐚̆, 𝐦𝐚̂𝐢𝐧𝐞, 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞, 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐝𝐢𝐩𝐥𝐨𝐦𝐚𝐭̦𝐢𝐞, 𝐩𝐨𝐢𝐦𝐚̂𝐢𝐧𝐞, 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚, 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐮𝐧 𝐜𝐚𝐳, 𝐧𝐮 𝐯𝐚 𝐚𝐯𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐚̆ 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐚𝐜𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐚𝐮 𝐚𝐬𝐭𝐚̆𝐳𝐢 𝐔𝐜𝐫𝐚𝐢𝐧𝐚 𝐬̦𝐢 𝐀𝐳𝐞𝐫𝐛𝐚𝐢𝐝𝐣𝐚𝐧𝐮𝐥.

Unii se acomodează cu asta. În ceea ce mă privește, acesta nu este viitorul pe care îl doresc pentru țara mea.

De altfel, susținătorii avansului către federalism nu își ascund intențiile. Ei își doresc cu adevărat, și o spun, ca progresul federalismului să fie ireversibil atât din punct de vedere juridic, cât și practic, iar trebuie să constatăm că deja ne aflăm prinși într-un angrenaj redutabil.

Republica nu este o justiție sub ordine: dar nu este nici guvernul judecătorilor, cu atât mai puțin atunci când este vorba de judecători europeni care interpretează spiritul tratatelor!

Cu toate acestea, în curând, așa cum ne-a anunțat domnul Delors, cel puțin 80% din legislația noastră internă va avea origine comunitară, iar judecătorul nu va lăsa altă opțiune legiuitorului decât să se conformeze integral sau să denunțe unilateral și în bloc tratate din ce în ce mai constrângătoare.

Pe scurt, atunci când, datorită aplicării acordurilor de la Maastricht, în special în ceea ce privește moneda unică, costul denunțării va deveni exorbitant, capcana se va închide și, mâine, nicio majoritate parlamentară, indiferent de circumstanțe, nu va putea, în mod rezonabil, să revină asupra a ceea ce s-a realizat.

𝐒𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐭𝐞𝐦𝐞𝐦 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐜𝐚̆, 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐮𝐫𝐦𝐚̆, 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐞, 𝐝𝐮𝐩𝐚̆ 𝐜𝐞 𝐚𝐮 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐩𝐫𝐞𝐚 𝐦𝐮𝐥𝐭 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐫𝐞𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚𝐭𝐞, 𝐧𝐮 𝐬𝐞 𝐯𝐨𝐫 𝐞𝐱𝐚𝐜𝐞𝐫𝐛𝐚 𝐩𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐚 𝐬𝐞 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚 𝐢̂𝐧 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦𝐞 𝐬̦𝐢 𝐧𝐮 𝐯𝐨𝐫 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐮𝐜𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐢̂𝐧𝐜𝐚̆ 𝐨 𝐝𝐚𝐭𝐚̆, 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐚𝐠𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐦𝐚𝐫𝐢 𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐮𝐥𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢, 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐧𝐢𝐦𝐢𝐜 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐞𝐫𝐢𝐜𝐮𝐥𝐨𝐬 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐨 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐢̂𝐧𝐝𝐞𝐥𝐮𝐧𝐠𝐚𝐭, 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐞 𝐞𝐱𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚̆ 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐬𝐚, 𝐚𝐝𝐢𝐜𝐚̆ 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐮𝐥 𝐬𝐚̆𝐮 𝐢𝐦𝐩𝐫𝐞𝐬𝐜𝐫𝐢𝐩𝐭𝐢𝐛𝐢𝐥 𝐝𝐞 𝐚-𝐬̦𝐢 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐭𝐢𝐧𝐮𝐥.

𝐍𝐮 𝐭𝐞 𝐣𝐨𝐜𝐢 𝐜𝐮 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐚𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐮 𝐢𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐥𝐨𝐫 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐞𝐜𝐢𝐧𝐭̦𝐞. 𝐓𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐢𝐥𝐮𝐳𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭, 𝐦𝐚𝐢 𝐝𝐞𝐯𝐫𝐞𝐦𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐭𝐚̂𝐫𝐳𝐢𝐮, 𝐝𝐞𝐬𝐭𝐢𝐧𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐬𝐩𝐚𝐫𝐠𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐥𝐞 𝐢𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐜𝐞. Rusia a sfârșit prin a absorbi comunismul ca un burete, pentru că Rusia avea mai multă consistență istorică decât comunismul, dar cu ce preț?

Așadar, dacă organizăm Europa, să o facem pornind de la realități. Iar realitățile, în Europa, sunt toate naționalitățile care o compun.

Cum vom articula construcția Europei cu aceste realități care își au rădăcinile atât de adânc în trecut și în inconștientul colectiv? Cum vom construi un sistem de cooperare care să asigure pacea și prosperitatea fără a neglija aceste realități naționale, ale căror mișcări ne par uneori imperceptibile doar pentru că aparțin unui timp foarte lung? Aceasta ar trebui să fie, în mod natural, tema unei adevărate și mari dezbateri publice.

Bineînțeles, se poate întotdeauna pretinde – și se începe să se facă acest lucru pe ici și colo – că problema este mult prea tehnică pentru a putea fi abordată valabil într-o dezbatere publică, într-un climat pasional, la un moment care nu este propice și în fața unor 𝐚𝐥𝐞𝐠𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐯𝐞𝐧𝐚𝐛𝐢𝐥 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐫𝐞𝐬𝐮𝐩𝐮𝐧𝐞𝐦 𝐜𝐚̆ 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐢𝐧𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐞𝐧𝐭̦𝐢. O concepție ciudată despre democrație, în spatele căreia, încă o dată, se întrevede neîncrederea în sufragiul universal, în poporul suveran și în declinul Republicii.

Cu atât mai mult cu cât construcția europeană nu este deloc, prin natura sa, o problemă tehnică. Este din tactică faptul că, de la eșecul C.E.D. în 1954, ideologii federalismului și eurocrații încearcă să-și ascundă planurile politice sub mantia tehnicii.

Adevărul este că nu s-au descurcat atât de rău până acum. Dar până unde este permis să se impună poporului, sub pretextul tehnicității, alegeri politice majore care îi aparțin lui și doar lui? Până unde poate disimularea să fie instrumentul unei politici? Ar fi indecent și periculos să se meargă mai departe.

A sosit momentul să privim în față adevărata natură a lucrurilor, care nu este tehnică, ci politică, și să spunem deschis, sincer, onest, care sunt mizele. Este timpul ca această dezbatere să aibă loc. Este timpul să le arătăm francezilor că există mai multe căi posibile și că au de ales. Este timpul să le arătăm că sunt conduși către un impas și că speranța se află în altă parte – după părerea mea, de partea națiunii care le aparține.

Fie că ne place sau nu, ideea pe care o avem despre națiune determină ideea pe care o avem despre Europa.

Această extremă prudență politică i-a condus, desigur, pe autorii Tratatului de la Maastricht să elimine din text cuvântul „federal”. Totuși, acest lucru nu schimbă nimic în fond, pentru că ceea ce contează într-un tratat este spiritul său și mecanismele pe care le instituie. Și dumneavoastră înșivă, domnule Dumas, cu franchețea care vă caracterizează, ați recunoscut aici, fără ocol, că această Europă este cu finalitate federală.

Totuși, admit cu plăcere că ceea ce ni se propune astăzi nu este federalismul în sensul în care îl înțelegem atunci când vorbim despre Statele Unite sau Canada. Este mult mai rău, pentru că este un federalism de slabă calitate!

Am face, într-adevăr, prea multă cinste tratatului afirmând, fără alte precauții, că are o esență federală. El nu conține nici măcar – ar fi, după toate acestea, un rău mai mic – garanțiile federalismului.

Pentru că puterea pe care o pierdem noi, poporul, nu este preluată de un alt popor sau de o reuniune de popoare. Această putere va fi exercitată de tehnocrați desemnați și controlați încă mai puțin democratic decât înainte, iar deficitul democratic, viciul originar al construcției europene, se va agrava.

În aceste condiții, un federalism autentic, cu un Guvern, un Senat, o Cameră a Reprezentanților, ar putea apărea mâine ca un progres, sub pretextul că ar fi singura modalitate de a ieși din fundătura tehnocratică în care ne-am fi afundat și mai mult.

Aceasta este, de altfel, și rațiunea pentru care mă opun cu atât mai hotărât unei astfel de soluții de federalism incomplet, pentru că ar fi, în mod inevitabil, preludiul unui federalism veritabil și complet.

𝐒𝐚̆ 𝐟𝐢𝐦 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐬̦𝐭𝐢, 𝐧𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐥𝐨𝐜 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢 𝐜𝐮 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐥. 𝐍𝐮 𝐚 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨𝐝𝐚𝐭𝐚̆ 𝐥𝐨𝐜 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢 𝐜𝐮 𝐚𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐚𝐭 𝐝𝐢𝐬𝐭𝐢𝐧𝐜𝐭𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐥. 𝐔𝐧𝐢𝐢 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐢 𝐬𝐚̆-𝐬̦𝐢 𝐡𝐫𝐚̆𝐧𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐢𝐥𝐮𝐳𝐢𝐚 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐫 𝐜𝐫𝐞𝐚 𝐨 „𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫”; 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐨 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐢̂𝐧 𝐭𝐞𝐫𝐦𝐞𝐧𝐢 𝐬̦𝐢 𝐧𝐢𝐦𝐢𝐜 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭. 𝐒𝐚̆ 𝐫𝐞𝐜𝐮𝐧𝐨𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐦, 𝐦𝐚𝐢 𝐝𝐞𝐠𝐫𝐚𝐛𝐚̆, 𝐢𝐫𝐨𝐧𝐢𝐚 𝐝𝐞 𝐚 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐞 𝐯𝐞𝐜𝐡𝐢 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐜𝐚 𝐢𝐝𝐞𝐚𝐥 𝐭𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐚 𝐞𝐬̦𝐮𝐚.

Pentru cei care, totuși, își imaginează că timpul și tratatele vor învinge orice, aș dori să le reamintesc simplu cum, de mai bine de două secole, se pune problema quebecheză. Cum, de mai bine de două secole, poporul quebechez, în același timp atât de apropiat și atât de diferit de vecinii săi prin originile, limba și cultura sa, își trăiește situația de stat federal într-un stat federal care este, totuși, mult mai democratic decât construcția înfiripată la Maastricht.

𝐈̂𝐧 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦𝐮𝐥 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐛𝐢𝐧𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐭-𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞, 𝐚𝐬̦𝐚 𝐜𝐮𝐦 𝐬𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̂𝐦𝐩𝐥𝐚̆ 𝐚𝐬𝐭𝐚̆𝐳𝐢 𝐢̂𝐧 𝐆𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧𝐢𝐚, 𝐢̂𝐧 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞, 𝐢̂𝐧 𝐌𝐞𝐱𝐢𝐜, 𝐢̂𝐧 𝐁𝐫𝐚𝐳𝐢𝐥𝐢𝐚 𝐬𝐚𝐮 𝐢̂𝐧 𝐀𝐮𝐬𝐭𝐫𝐚𝐥𝐢𝐚. 𝐈̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐢, 𝐜𝐮𝐦 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐜𝐫𝐞𝐝𝐞 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐫𝐞𝐳𝐨𝐧𝐚𝐛𝐢𝐥 𝐜𝐚̆ 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐞𝐮𝐧𝐢𝐦 𝐬𝐮𝐛 𝐨 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐚̆ 𝐥𝐞𝐠𝐞, 𝐬𝐮𝐛 𝐨 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫𝐚̆ 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐞, 𝐮𝐧 𝐚𝐧𝐬𝐚𝐦𝐛𝐥𝐮 𝐭𝐫𝐚𝐧𝐬𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐬𝐮𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭 𝐬𝐢𝐞𝐬̦𝐢 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐩𝐞𝐭𝐮𝐞𝐳𝐞 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢?

În această afacere eminamente politică, adevărata și singura dezbatere opune, pe de o parte, pe cei care consideră națiunea o simplă modalitate de organizare socială depășită într-o cursă către mondializare, pe care o invocă în rugăciunile lor, și, pe de altă parte, pe cei care au o cu totul altă idee despre națiune.

Pentru aceștia din urmă, 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐝𝐢𝐦𝐞𝐧𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐚𝐟𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐨 𝐝𝐢𝐦𝐞𝐧𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐬𝐩𝐢𝐫𝐢𝐭𝐮𝐚𝐥𝐚̆. 𝐄𝐬𝐭𝐞 𝐫𝐞𝐳𝐮𝐥𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚̆𝐫𝐢, 𝐩𝐫𝐨𝐝𝐮𝐬𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐦𝐢𝐬𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐚𝐬𝐞 𝐦𝐞𝐭𝐚𝐦𝐨𝐫𝐟𝐨𝐳𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐮𝐧 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐨 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐚̆, 𝐚𝐩𝐫𝐨𝐚𝐩𝐞 𝐮𝐧 𝐜𝐨𝐫𝐩 𝐬̦𝐢 𝐮𝐧 𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭. 𝐃𝐞𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫, 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐚𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐧𝐮 𝐚𝐮 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐜𝐞𝐞𝐚𝐬̦𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐩𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞: 𝐟𝐫𝐚𝐧𝐜𝐞𝐳𝐢𝐢 𝐚𝐮 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐚 𝐥𝐨𝐫 𝐯𝐢𝐳𝐢𝐮𝐧𝐞, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐚𝐜𝐞𝐞𝐚𝐬̦𝐢 𝐜𝐮 𝐚 𝐠𝐞𝐫𝐦𝐚𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐬𝐚𝐮 𝐚 𝐞𝐧𝐠𝐥𝐞𝐳𝐢𝐥𝐨𝐫, 𝐝𝐚𝐫 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐞𝐚𝐦𝐚̆𝐧𝐚̆ 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐬̦𝐢 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐞𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐧𝐢𝐜𝐚̆𝐢𝐞𝐫𝐢 𝐧𝐮 𝐬𝐞 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐢𝐳𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐜𝐞𝐯𝐚 𝐝𝐮𝐫𝐚𝐛𝐢𝐥 𝐢̂𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚 𝐥𝐨𝐫. 𝐃𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐚̆𝐬̦𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐧𝐞𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐩𝐮𝐭 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞.

De Gaulle spunea: „Democrația, pentru mine, se confundă exact cu suveranitatea națională.” Nu se putea sublinia mai bine faptul că, pentru a exista democrație, trebuie să existe un sentiment de apartenență comunitară suficient de puternic pentru a determina minoritatea să accepte legea majorității! Iar națiunea este tocmai acel element prin care acest sentiment există. Or, 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐢 𝐢𝐧𝐯𝐞𝐧𝐭𝐚𝐭𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐝𝐞𝐜𝐫𝐞𝐭𝐚𝐭𝐚̆, 𝐥𝐚 𝐟𝐞𝐥 𝐜𝐮𝐦 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐟𝐢!

Faptul național se impune de la sine, fără ca cineva să poată decide altfel; el nu este nici retragere, nici respingere, ci un act de aderare.

Pentru că națiunea nu este nici un clan, nici o rasă, nici o trib. Națiunea este mai mult decât ideea de patrie, mai mult decât patriotismul, acel nobil reflex prin care cineva își apără pământul natal, ogorul său, mormintele sale. Sentimentul național este ceea ce face ca omul să devină cetățean, ceea ce conferă acea demnitate supremă a oamenilor liberi, numită cetățenie!

Este suficient pentru a spune că nici cetățenia nu poate fi decretată, că ea nu ține nici de lege, nici de tratat. Pentru a exista cetățenie europeană, ar trebui să existe o națiune europeană.

Așadar, da, este posibil să încuiem locuitorii țărilor Comunității într-un corset de norme juridice, să le impunem proceduri, reguli, interdicții, să creăm, dacă dorim, noi categorii de supuși.

Dar nu poți crea o nouă cetățenie printr-un tratat. O cetățenie curioasă, de altfel, cea despre care ni se vorbește, împodobită cu drepturi, dar lipsită de obligații!

Dreptul de vot exprimă, astfel, o aderare profundă fără de care nu are niciun sens. Nu votezi într-o țară doar pentru că locuiești acolo, ci pentru că vrei să-i împărtășești valorile și destinul. Obstacolul în calea cetățeniei europene nu este, așadar, atât constituțional, cât moral.

Cel puțin, vom fi profitat de această ocazie pentru a ne aminti că sentimentul național nu este același lucru cu naționalismul. Pentru că naționalismul, cu excesele sale și egoismul său extrem, are ceva patologic care nu are nimic de-a face cu națiunea și, desigur, nici cu Republica.

Dar să fim atenți: 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐛𝐚𝐭𝐣𝐨𝐜𝐨𝐫𝐢𝐭 𝐜𝐚̆ 𝐝𝐫𝐮𝐦𝐮𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐜𝐡𝐢𝐬 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐬𝐦 𝐬̦𝐢 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐱𝐭𝐫𝐞𝐦𝐢𝐬𝐦𝐞𝐥𝐞!

Este, de altfel, semnificativ faptul că a fost ales cuvântul „identitate” pentru a desemna ceea ce ni se acordă. Această asigurare pe care se crede necesar să ne-o dea este deja un indiciu al unui pericol major.

Se vorbește despre identitate atunci când sufletul este deja în pericol, când experiența a făcut deja loc angoasei. Se vorbește despre identitate atunci când reperele sunt deja pierdute!

Căutarea identitară nu este o afirmare de sine. Este reflexul defensiv al celor care simt că au cedat deja prea mult. A ne lăsa doar identitatea, înseamnă, așadar, să nu ni se acorde mare lucru, în așteptarea momentului în care nu ni se va mai acorda nimic.

Ce se dorește a se pune în locul a ceea ce urmează să fie șters? La ce se dorește să aderăm odată ce ni se va obține renunțarea națională? Pe ce se va întemeia acest guvern al Europei la care se dorește să ne supunem?

Pe conștiința europeană? Este adevărat, această conștiință există; există chiar ceva asemănător unei civilizații europene, la confluența voinței prometeice, a creștinismului și a libertății de spirit. Desigur, noi, europenii, avem un patrimoniu și tot felul de similitudini, dar asta nu este suficient pentru a forja un stat.

Dacă există o conștiință europeană, este într-un mod asemănător conștiinței universale; ea ține de sfera conceptului și nu are nimic de-a face cu sufletul unui popor sau cu solidaritatea profundă a unei națiuni. Națiunea franceză este o experiență mult seculară. Conștiința europeană este o idee, care, de altfel, nu se oprește la frontierele Comunității. Și nu se poate construi un stat legitim pe o idee abstractă, cu atât mai puțin pe o voință tehnocratică.

Astfel, statul federal european ar lipsi de fundament real și de justificări profunde. Ar fi un stat arbitrar și distant, în care niciun popor nu s-ar recunoaște. Cei mai lucizi dintre federaliștii europeni știu asta bine și au deja un răspuns pregătit. Este vorba despre Europa regiunilor, care prezintă dubla calitate de a aduce puterea mai aproape de cetățean, spun ei, și de a scoate din joc, asta este sigur, statele naționale.

Totuși, acest federalism regionalist ar însemna, cu siguranță, sfârșitul Republicii noastre. Ar însemna anihilarea a zece secole de voință de unificare a țării, zece secole de reunire a provinciilor, zece secole de luptă împotriva feudalismelor locale, zece secole de eforturi pentru întărirea solidarității între regiuni, zece secole de perseverență fertilă pentru a forja, generație după generație, o autentică comunitate națională.

𝐂𝐞 𝐬𝐞 𝐯𝐚 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̂𝐦𝐩𝐥𝐚 𝐢̂𝐧 𝐟𝐢𝐧𝐚𝐥? 𝐕𝐨𝐦 𝐢̂𝐧𝐥𝐨𝐜𝐮𝐢 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐞 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐜𝐮 𝐨 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐢𝐭𝐮𝐝𝐢𝐧𝐞 𝐝𝐞 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐥𝐨𝐜𝐚𝐥𝐞 𝐢𝐧𝐯𝐢𝐳𝐢𝐛𝐢𝐥𝐞, 𝐝𝐚𝐫 𝐫𝐞𝐚𝐥𝐞. 𝐕𝐨𝐦 𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚 𝐦𝐢𝐜𝐢 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐢𝐧𝐜𝐢𝐢 𝐚𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐮𝐧𝐝𝐞 𝐚𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐦𝐚𝐫𝐢 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐜𝐮 𝐥𝐚 𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐞𝐠𝐨𝐢𝐬𝐦𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐥𝐨𝐫 𝐥𝐨𝐜𝐚𝐥𝐞. 𝐕𝐨𝐦 𝐥𝐚̆𝐬𝐚 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐞 𝐛𝐨𝐠𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐞 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐨𝐠𝐚𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐩𝐞 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐚̆𝐫𝐚𝐜𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐜𝐞 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐬𝐚̆𝐫𝐚𝐜𝐞.

Vom încredința afacerile unor notabili pe care guvernul federal, din cauza depărtării și a lipsei de legitimitate, nu va putea să-i controleze, la fel cum nu vor putea să o facă nici guvernele naționale, slăbite politic și limitate în competențele lor. Aceasta va fi marea revenire a feudalismelor, un proces care, vă recunosc, a început deja pe scară largă.

Aceasta va fi, în cele din urmă, acea Europă a triburilor de care se teme atât de mult președintele Republicii. În Franța nu va mai exista redistribuire, echilibrare sau amenajarea teritoriului. Va predomina regula „𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐬𝐢𝐧𝐞 𝐬̦𝐢 𝐃𝐮𝐦𝐧𝐞𝐳𝐞𝐮 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐧𝐢𝐦𝐞𝐧𝐢”.

Se vor încheia relații de regiune cu regiune, trecând peste capetele statelor – acest lucru a început deja! Va fi opusul Republicii și opusul democrației.

Aceiași oameni care au multiplicat nivelurile de administrație ne spun acum că sunt prea multe, că trebuie să le eliminăm, pentru a raționaliza, pentru a simplifica. Sunt prea multe niveluri, așa cum sunt prea multe comune. Și chiar dacă nu este vorba de vreun calcul, chiar dacă nu există premeditare, chiar dacă domnul Delors este probabil sincer când declară că nu vrea să facă națiunile să dispară, angrenajul care se pune în mișcare este astfel încât, în cele din urmă, nu va mai fi vorba de o alegere între departamente și regiuni în mulțimea nivelurilor de putere: va fi dispariția statului-națiune!

Este exact ceea ce este în joc astăzi, și de aceea este vital să fim conștienți de această problemă. Nu e vorba doar de o chestiune economică sau tehnică, ci de destinul nostru național. Franța, așa cum a existat și a fost construită de-a lungul secolelor, riscă să fie dizolvată într-o structură care, sub pretextul de a aduce puterea mai aproape de cetățean, o face de fapt mai inaccesibilă și mai lipsită de legitimitate.

Într-o astfel de structură, guvernarea s-ar face din ce în ce mai departe de cetățean, nu doar geografic, ci și prin lipsa de transparență și de control democratic. Această stare de fapt va slăbi și mai mult statul național și, treptat, îl va priva de capacitatea sa de a proteja și organiza națiunea.

Să nu uităm că Republica noastră, în forma sa actuală, a fost forjată prin luptă, în special împotriva feudalismelor locale și a fragmentărilor de putere. Această Republică, care a adus unitate și coeziune, este astăzi amenințată de disoluția în regiuni și de transferul autorității către un guvern federal slab și distant.

De-a lungul secolelor, statul național a avut rolul esențial de a asigura echilibrul între regiunile bogate și cele sărace, de a menține solidaritatea între diferitele părți ale țării și de a organiza redistribuirea resurselor pentru a garanta coeziunea națională. 𝐃𝐚𝐜𝐚̆ 𝐯𝐨𝐦 𝐫𝐞𝐧𝐮𝐧𝐭̦𝐚 𝐥𝐚 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭 𝐦𝐞𝐜𝐚𝐧𝐢𝐬𝐦 𝐢̂𝐧 𝐟𝐚𝐯𝐨𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐞𝐢 „𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞 𝐚 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫”, 𝐯𝐨𝐦 𝐟𝐚𝐯𝐨𝐫𝐢𝐳𝐚 𝐧𝐮 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚, 𝐜𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐞𝐭𝐢𝐭̦𝐢𝐚 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐫𝐞𝐠𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐞 𝐛𝐨𝐠𝐚𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐚̆𝐫𝐚𝐜𝐞.

Franța riscă să devină o țară împărțită în mici provincii care vor concura unele cu altele pentru resurse, investiții și influență. Aceasta nu va fi o națiune puternică și unitară, ci o colecție de regiuni concentrate pe propriile interese egoiste. Aceasta este imaginea Europei pe care o propun unii susținători ai federalismului, și este exact opusul a ceea ce au construit generații întregi de francezi, luptând pentru unirea și unitatea națională.

Într-o astfel de Europă, în care puterea politică este departe și slabă, notabilii locali vor căpăta o influență din ce în ce mai mare. Regiunile vor căuta să stabilească relații directe între ele, peste capetele guvernelor naționale, și statul național va deveni din ce în ce mai slab și mai marginalizat.

Aceasta este amenințarea la adresa Republicii, așa cum o cunoaștem. Nu va mai exista o redistribuire echitabilă a resurselor, nu va mai exista un mecanism național de echilibrare între regiunile bogate și cele sărace. În schimb, vom avea o Europă a egoismelor regionale, în care fiecare regiune se va concentra doar pe propriile interese.

De aceea, nu putem accepta să sacrificăm statul-națiune, Franța, în numele unei construcții europene greșit înțelese. Nu putem permite ca idealul unei Europe unite să se transforme într-un mecanism de fragmentare și slăbire a națiunilor. Națiunea rămâne baza democrației, baza solidarității și coeziunii sociale, și trebuie să rămână în centrul construcției europene.

Astăzi, ne aflăm la o răscruce de drumuri. Putem alege să continuăm pe calea federalismului și a Europei regiunilor, ceea ce va duce la o slăbire a statelor naționale și la o dezbinare internă a Franței. Sau putem alege să păstrăm națiunile noastre puternice și suverane, colaborând între ele într-un spirit de solidaritate și respect reciproc, fără a renunța la ceea ce ne definește și ne dă forță.

Eu, pentru unul, refuz să accept disoluția statului-națiune și renunțarea la suveranitatea noastră națională. Refuz să cred că viitorul Franței trebuie să fie unul al subordonării într-o Europă federală. Cred, în schimb, că putem construi o Europă a națiunilor, în care fiecare țară să își păstreze identitatea și suveranitatea, dar să colaboreze strâns pentru binele comun.

Aceasta este Europa în care cred și pentru care voi lupta. O Europă a națiunilor libere, care își respectă diversitatea, dar care lucrează împreună pentru a asigura prosperitatea și pacea pe continent. O Europă în care Franța să rămână Franța, iar națiunile să rămână fundamentul democrației și al coeziunii sociale.

Stimați colegi, nu este vorba de a nega viitorul, de a ne închide în spatele frontierelor noastre sau de a refuza cooperarea cu celelalte state europene. Este vorba de a construi Europa într-un mod care să respecte realitățile istorice și politice, să respecte națiunile și suveranitatea acestora. Nu trebuie să ne facem iluzii: 𝐧𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐧𝐢𝐜𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐥𝐞𝐠𝐢𝐭𝐢𝐦𝐚̆ 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐨 𝐟𝐚𝐜𝐞𝐦 𝐩𝐞 𝐫𝐮𝐢𝐧𝐞𝐥𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫, 𝐟𝐨𝐫𝐭̦𝐚̂𝐧𝐝 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐚𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐞𝐧𝐮𝐧𝐭̦𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐞𝐚 𝐜𝐞 𝐥𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐝𝐫𝐚𝐠 – 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐥𝐨𝐫.

𝐒̦𝐭𝐢𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐦𝐮𝐥𝐭̦𝐢 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐬𝐮𝐬𝐭̦𝐢𝐧𝐚̆𝐭𝐨𝐫𝐢𝐢 𝐌𝐚𝐚𝐬𝐭𝐫𝐢𝐜𝐡𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐯𝐨𝐫𝐛𝐞𝐬𝐜 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆, 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐫𝐞 𝐧𝐞𝐜𝐞𝐬𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐚 𝐧𝐞 𝐮𝐧𝐢 𝐟𝐨𝐫𝐭̦𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚 𝐟𝐚𝐜𝐞 𝐟𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐨𝐜𝐚̆𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥𝐮𝐢. 𝐃𝐚𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐮𝐧𝐝𝐚̆𝐦 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐜𝐮 𝐬𝐮𝐩𝐮𝐧𝐞𝐫𝐞𝐚. 𝐄𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫𝐚̆𝐦, 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐦 𝐬𝐨𝐥𝐢𝐝𝐚𝐫𝐢, 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐚 𝐧𝐞 𝐩𝐢𝐞𝐫𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚. 𝐄𝐬𝐭𝐞 𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐨𝐫, 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐬̦𝐢 𝐩𝐚̆𝐬𝐭𝐫𝐞𝐳𝐞 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐬̦𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐢𝐜𝐢𝐩𝐞 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫 𝐥𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐞, 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐚 𝐟𝐢 𝐨𝐛𝐥𝐢𝐠𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐚𝐜𝐜𝐞𝐩𝐭𝐞 𝐫𝐞𝐠𝐮𝐥𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐚𝐯𝐢𝐧 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐞𝐬𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐞.

𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐨 𝐮𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐞, 𝐧𝐮 𝐨 𝐟𝐞𝐝𝐞𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐢𝐦𝐩𝐮𝐬𝐞 𝐝𝐞 𝐨 𝐦𝐚𝐣𝐨𝐫𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐢̂𝐦𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯𝐚 𝐯𝐨𝐢𝐧𝐭̦𝐞𝐢 𝐮𝐧𝐞𝐢 𝐩𝐚̆𝐫𝐭̦𝐢 𝐚 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐦𝐞𝐦𝐛𝐫𝐞. 𝐍𝐮 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐞𝐝𝐚̆𝐦 𝐢̂𝐧 𝐟𝐚𝐭̦𝐚 𝐭𝐞𝐧𝐭𝐚𝐭̦𝐢𝐞𝐢 𝐝𝐞 𝐚 𝐬𝐢𝐦𝐩𝐥𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐮𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐧 𝐜𝐫𝐞𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐬𝐮𝐩𝐞𝐫𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐥𝐨𝐜𝐮𝐢𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢𝐥𝐞. 𝐃𝐢𝐦𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯𝐚̆, 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐦 𝐜𝐚𝐩𝐚𝐛𝐢𝐥𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐥𝐞𝐱𝐚̆, 𝐛𝐚𝐳𝐚𝐭𝐚̆ 𝐩𝐞 𝐫𝐞𝐬𝐩𝐞𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐫𝐞𝐜𝐢𝐩𝐫𝐨𝐜, 𝐩𝐞 𝐜𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞 𝐯𝐨𝐥𝐮𝐧𝐭𝐚𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐩𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚̆𝐫𝐞𝐢 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢.

Am auzit adesea în această dezbatere argumentul inevitabilității: „Nu există alternativă la Maastricht”, ni se spune. „Dacă nu acceptăm acest tratat, vom fi izolați, marginalizați, condamnați la stagnare.” Dar este acest argument cu adevărat valabil? Chiar nu există nicio altă cale pentru a construi Europa?

Eu cred că există o alternativă, și această alternativă este aceea a unei Europe a națiunilor, o Europă a cooperării și solidarității, fără ca națiunile să fie obligate să renunțe la ceea ce le definește. Aceasta este Europa pe care o propun, o Europă în care fiecare stat membru rămâne suveran și liber, dar își unește forțele cu celelalte state pentru a răspunde provocărilor comune.

Franța nu trebuie să renunțe la suveranitatea sa pentru a fi europeană. Dimpotrivă, o Franță puternică, suverană, este cea mai bună contribuție pe care o putem aduce la construirea unei Europe puternice. Franța are o misiune de îndeplinit în Europa, dar această misiune nu este de a se dizolva într-un superstat, ci de a contribui la crearea unei Europe a națiunilor libere, care să colaboreze în respectul reciproc.

Nu putem accepta ca Tratatul de la Maastricht să fie un punct fără întoarcere, o capcană care ne va priva de libertatea de a reveni asupra deciziilor noastre dacă viitorul o va cere. Nu putem accepta un tratat care limitează în mod ireversibil suveranitatea națională și ne împiedică să luăm decizii în interesul poporului nostru. Suveranitatea nu este un concept abstract sau o chestiune de prestigiu; ea este fundamentul democrației și al libertății. 𝐅𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐧𝐮 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞, 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐮𝐧 𝐩𝐨𝐩𝐨𝐫 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐬̦𝐢 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐝𝐚̆ 𝐬𝐢𝐧𝐠𝐮𝐫 𝐝𝐞𝐬𝐭𝐢𝐧𝐮𝐥.

Domnule președinte, doamnelor și domnilor deputați, am vorbit mult astăzi despre națiune și suveranitate, dar nu este vorba de o nostalgie a trecutului. Nu vă cer să întoarcem spatele Europei sau să respingem cooperarea europeană. Vă cer doar să fim lucizi și să nu confundăm cooperarea cu integrarea totală, să nu confundăm solidaritatea cu subordonarea. Vă cer să protejăm ceea ce ne este cel mai scump: libertatea și suveranitatea noastră națională.

Aceasta este Europa pe care o doresc pentru Franța, pentru viitorul nostru și pentru viitorul generațiilor care vor veni.”

IV. Charles Pasqua

Charles Pasqua, senator francez, care a scris un articol în „Revue politique et parlementaire” în martie 1999, despre dispariția suveranității naționale și opoziția față de o Europă federală, intitulat „Iluzia de la Amsterdam”:

„Europa se face, de aproximativ cincizeci de ani, prin tratate ratate și mici compromisuri care adună erori.

În primul rând, s-a dorit separarea Europei de la Amsterdam, această nouă putere suverană, de orice contingență politică, începând cu cea mai importantă dintre ele, democrația. Nimeni nu poate pretinde, de fapt, că în fața acestor executivi foarte puternici, embrionul Parlamentului European ar fi altceva decât o ordine plăcută de contemplare. Cât despre parlamentele naționale, ele sunt private de trei sferturi din prerogativele lor legislative prin directivele europene, instituirea monedei euro, pactul de stabilitate și articolele tratatului de la Amsterdam.

Ajunși în acest punct, se simt, de altfel, liderii europeni puțin îngrijorați în legătură cu viitorul copilului pe care l-au adus pe lume. Și dacă ar fi inventat un monstru? Incidentul de la Bruxelles, în legătură cu numirea președintelui băncii centrale, nu este, în această privință, deloc încurajator.

Ni se vorbește despre o Europă politică, la fel cum se vorbește despre o Europă socială. Dar ce înseamnă, de fapt, o Europă politică? Europa de la Maastricht este un compromis foarte avansat și, de fapt, precar, între diferitele concepții pe care țările Uniunii le aveau despre aceasta. Astfel, pentru Anglia, miza era liberul schimb, pentru Franța, cooperarea, iar pentru Germania, federalismul. La acestea s-a adăugat moneda unică, al cărei caracter federalist francezii se străduiesc să nu-l admită. Banca Centrală Europeană este, de fapt, o bizarerie istorică. Se poate înțelege foarte bine independența unui astfel de organ într-un ansamblu politic, economic și social unit. Ce se întâmplă când acest organ există în afacerea unei formări fără baze politice solide și fără un proiect de guvernare?

Cu tratatul de la Amsterdam, aceeași operațiune a fost repetată în ceea ce privește dreptul. Astfel, cea mai mare parte din suveranitatea națională dispare, odată cu subordonarea totală și definitivă a dreptului nostru național față de dreptul comunitar. Ieșite din discuție interpretările Constituției noastre și ale principiilor cu valoare constituțională. La fel și libertățile publice, libertățile individuale, separația puterilor...

De aici rezultă un constat, 𝐑𝐞𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚 𝐬̦𝐢 𝐔𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐜𝐨𝐦𝐩𝐚𝐭𝐢𝐛𝐢𝐥𝐞, 𝐭𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐑𝐞𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚 𝐢̂𝐧 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐍𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐞 𝐬̦𝐢 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞. 𝐁𝐚𝐧𝐜𝐚 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐞𝐢 𝐬̦𝐢 𝐟𝐢𝐧𝐚𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐨𝐭 𝐢𝐠𝐧𝐨𝐫𝐚 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞𝐥𝐞, 𝐝𝐚𝐫 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐚 𝐧𝐮, 𝐞𝐚 𝐬𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐮𝐧𝐝𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐬𝐮𝐯𝐞𝐫𝐚𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆. 𝐏𝐚̆𝐜𝐚𝐭, 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐬𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐟𝐚̆𝐫𝐚̆ 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞, 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐟𝐚̆𝐜𝐮𝐭𝐞 𝐬𝐚𝐜𝐫𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐢!

Căci este, într-adevăr, 𝐮𝐧 𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐞 𝐩𝐮𝐧𝐞 𝐢̂𝐧 𝐥𝐨𝐜 𝐜𝐮 𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐭𝐫𝐞𝐢 𝐜𝐚𝐩𝐢𝐭𝐚𝐥𝐞 𝐚𝐥𝐞 𝐬𝐚𝐥𝐞: 𝐛𝐚̆𝐭𝐚̂𝐧𝐝 𝐦𝐨𝐧𝐞𝐝𝐚 𝐥𝐚 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐤𝐟𝐮𝐫𝐭, 𝐟𝐚̆𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐥𝐞𝐠𝐞𝐚 𝐥𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐱𝐞𝐥𝐥𝐞𝐬 𝐬̦𝐢 𝐚𝐝𝐦𝐢𝐧𝐢𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐝 𝐣𝐮𝐬𝐭𝐢𝐭̦𝐢𝐚 𝐥𝐚 𝐋𝐮𝐱𝐞𝐦𝐛𝐮𝐫𝐠. Dar, dacă realitatea geografică este „clară și distinctă”, nu același lucru se poate spune despre împărțirea și organizarea puterilor. Între un Consiliu al Miniștrilor care legiferează și un Parlament care face figură de completare, 𝐦𝐚𝐫𝐣𝐚 𝐝𝐞 𝐦𝐚𝐧𝐞𝐯𝐫𝐚̆ 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐦𝐞𝐧𝐬𝐚̆ 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐨 𝐂𝐨𝐦𝐢𝐬𝐢𝐞 𝐚𝐮𝐭𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭𝐢𝐜𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐭𝐞𝐡𝐧𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭𝐢𝐜𝐚̆. Ușurința cu care se poate derapa este atât de mare încât se ajunge la un dezastru, cum a fost cel trăit acum câteva săptămâni. Astăzi, mai rămâne o Comisie fantomă care continuă să exercite puterea, dar care nu poate mai fi cenzurată de Parlament, din moment ce a fost oficial destituită din funcții. (...)

Realitatea este că Europa a fost o mare tavernă spaniolă, unde fiecare putea aduce propria sa reprezentare a lucrurilor. Franța vedea în aceasta o modalitate de a-și reînnoi, lărgind-o, vocația sa universală, de acord cu schimbarea „excepției” sale în favoarea modelului superior, excepția europeană. Europa a servit ca politică pentru Germania, atâta timp cât aceasta nu o avea. Pentru italieni, Europa este o credință, o superstiție fără mari consecințe. Spaniolii și portughezii își recuperează cu pași forțați un secol XX din care regimurile lor politice îi priveau. Anglia negociază. Țările scandinave au ales să păstreze solidaritatea, deci monedele lor. Finlanda rămâne finlandizată.

Cum ar putea cineva să facă o Europă federală cu toate acestea? Adică un ansamblu de politici despre care cetățenii să fie capabili și dornici să judece aceleași lucruri, în același moment, în aceleași termeni? (...) Și pe ce suveranitate universală directă s-ar putea sprijini această nouă legitimitate?

𝐒𝐮𝐧𝐭𝐞𝐦 𝐚𝐝𝐨𝐫𝐦𝐢𝐭̦𝐢 𝐜𝐮 𝐢𝐥𝐮𝐳𝐢𝐢. 𝐀𝐝𝐞𝐯𝐚̆𝐫𝐮𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆, 𝐢̂𝐦𝐩𝐨𝐭𝐫𝐢𝐯𝐚 𝐜𝐚̆𝐫𝐞𝐢𝐚 𝐧𝐞 𝐥𝐮𝐩𝐭𝐚̆𝐦 𝐬̦𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐮𝐧𝐞𝐦 𝐚𝐥𝐭𝐞𝐫𝐧𝐚𝐭𝐢𝐯𝐞, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐚𝐦𝐧𝐚𝐭𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐚̆𝐦𝐚̂𝐧𝐚̆ 𝐨 𝐨𝐥𝐢𝐠𝐚𝐫𝐡𝐢𝐞. 𝐕𝐨𝐦 𝐢𝐧𝐭𝐫𝐚 𝐢̂𝐧 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚̆ 𝐯𝐢𝐭𝐞𝐳𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐝𝐞𝐬𝐩𝐨𝐭𝐢𝐬𝐦 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭 𝐬𝐚𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧 𝐥𝐮𝐦𝐢𝐧𝐚𝐭. Dacă măcar politica Eurolandului nu ar fi atât de malthusiană, am fi putut câștiga prosperitatea!

În loc de aceasta, alegerea deflației ne condamnă, în cazul unei răsturnări economice, la un șoc al Națiunilor sau la lupta de clasă. Nu va fi cel mai mic paradox al acestei Europe fără conștiință, pe care o numim Euroland, să ne aducă astfel exact cu un secol în urmă.”

I. Charles de Gaulle

Sovereignism didn’t start now, but dates back to 1962, from Charles de Gaulle’s speeches, more relevant than ever. I’ll offer you samples of history so you better understand sovereignism.

“These opponents tell us: ‘You want to create a Europe of the homeland, we want to create a supranational Europe.’ As if a formula would be sufficient to confuse together these strongly established entities called peoples and states.

And then, the same opponents tell us, at the same time: ‘England has applied to enter the common market. As long as it is not there, we cannot do anything political.’ And yet everyone knows that England, as a great state and a nation faithful to itself, would never agree to dissolve itself in a utopian construction.

I would like, moreover, since this is the occasion, to apologize to the gentlemen of the press. You will be quite surprised, but I, for my part, have never spoken in any of my statements about Europe of homelands, although it is always claimed that I did. (...)

And furthermore, I don’t believe that Europe can have any living reality if it doesn’t include France with its French, Germany with its Germans, Italy with its Italians, etc. Dante, Goethe, Chateaubriand belong to all of Europe to the extent that they were, respectively, eminently Italian, German and French. They would not have served Europe much if they had been stateless and had thought or written in some integrated Esperanto or Volapük.

So, it is true that the homeland is a sentimental human element and that it is precisely on elements of action, authority and responsibility that we can build Europe. What elements? Well, the States. Because only States are valid in this sense, legitimate and, moreover, capable of achieving.

I have already said, and I repeat, that at the present moment there can be no other possible Europe than that of the States, apart from, of course, myths, fictions and parades.

Moreover, what happens with the economic community demonstrates this every day. Because it is the states, and only the states, that have created this economic community, that have offered it credit and that have engaged it with public officials. And it is the states that give it reality and effectiveness. And all the more so since no important economic measure can be taken without committing a political act. (...)

We do this when we are led to consider the requirements that the United States announces regarding its economic relationship with the community.

(...) I would like to speak more precisely about the objection of integration. We oppose this by saying: “Let’s unite the six states together in something supranational, in a supranational entity. And thus, everything will be very simple and very practical”. We do not propose this national entity because it does not exist. There is no unifier in today’s Europe who has enough power, credibility and attractiveness.

So, we return to a kind of hybrid and say: “Well, at least the six states accept, commit to submit to what will be decided with a certain majority”. At the same time, it is said: “There are already six European parliaments, six national parliaments, more precisely, a European parliamentary assembly. There is even a parliamentary assembly of the Council of Europe which, it is true, precedes the conception of the six and which, I am told, is dying on the margin where it has been left...and who will make the law for the six states”.

These are ideas that may charm some minds, but I don’t see at all how we could achieve them practically, even if we had six signatures at the bottom of a paper. There is a France, a Germany, an Italy, a Netherlands, a Belgium, a Luxembourg that would be ready to do, on a question that is important to them from a national and international point of view, what would seem bad to them because they would be ordered to do so by others?

Are the French people, the German people, the Italian people, the Dutch people, the Belgian people, the Luxembourg people ready to submit to laws adopted by foreign parliamentarians if these laws are against their deepest will?

This is not true. There is no way, at this moment, to ensure that a majority can compel, a foreign majority, can compel recalcitrant nations.

It is true that in this integrated Europe, as they say, well, there might not be any politics at all. That would make things much simpler. And then, in fact, since there would be no France, no Europe, because there would be a single policy, and because we could not impose one on each of the six States, we would refrain from making one. But then, perhaps, all these people would follow someone from outside, who, himself, would have one.

There could be a unifier, but it would not be European and it would not be an integrated Europe.

It would be something else entirely, much broader and much more extensive, with, I repeat, a unifying force. And perhaps this is what, to some extent and sometimes, inspires certain remarks from certain supporters of European integration. So, it would be better to say it.

You see, when we talk about big things, well, we like to dream about the wonderful lamp, you know, the one that Aladdin only had to rub to fly over reality. But there is no magic formula that would allow us to build something as difficult as a united Europe. So, let’s put reality at the basis of the building. After we have finished the work, we can rest in the stories from the Arabian Nights.

II. Margareth Thatcher

Suveranista Margaret Thatcher cu un discurs din 1988:

„Întotdeauna vom privi către Varșovia, Praga și Budapesta ca mari orașe europene. De asemenea, nu ar trebui să uităm că valorile europene au ajutat la transformarea Statelor Unite ale Americii în apărătorul curajos al libertății care a devenit.

Comunitatea Europeană aparține tuturor membrilor săi. Trebuie să reflecte tradițiile și aspirațiile tuturor membrilor săi. Și permiteți-mi să fiu foarte clară. Britania nu visează la o existență confortabilă și izolată la periferia Comunității Europene. Destinul nostru este în Europa, ca parte a Comunității.

𝐀𝐬𝐭𝐚 𝐧𝐮 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐫𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐢̂𝐧 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐝𝐚𝐫 𝐧𝐢𝐜𝐢 𝐚𝐥 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐞𝐢, 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐞𝐢 𝐬𝐚𝐮, 𝐝𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐚𝐥 𝐨𝐫𝐢𝐜𝐚̆𝐫𝐮𝐢 𝐚𝐥𝐭 𝐦𝐞𝐦𝐛𝐫𝐮 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞. 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐬𝐜𝐨𝐩 𝐢̂𝐧 𝐬𝐢𝐧𝐞. 𝐍𝐢𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐮𝐧 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐨𝐳𝐢𝐭𝐢𝐯 𝐢𝐧𝐬𝐭𝐢𝐭𝐮𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐦𝐨𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐚𝐧𝐭 𝐢̂𝐧 𝐟𝐮𝐧𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐜𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐩𝐭 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐥𝐞𝐜𝐭𝐮𝐚𝐥 𝐚𝐛𝐬𝐭𝐫𝐚𝐜𝐭. 𝐍𝐢𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐨𝐬𝐢𝐟𝐢𝐜𝐚𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐨 𝐫𝐞𝐠𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐧𝐞𝐬𝐟𝐚̂𝐫𝐬̦𝐢𝐭𝐚̆.

Comunitatea Europeană este un mijloc practic prin care Europa poate asigura prosperitatea și securitatea viitoare a oamenilor săi într-o lume în care există multe alte națiuni și grupuri de națiuni puternice.

Noi, europenii, nu ne putem permite să ne pierdem energiile în dispute interne sau în dezbateri instituționale obscure. Ele nu sunt un substitut pentru acțiunea eficientă.

Europa trebuie să fie pregătită atât pentru a contribui pe deplin la propria sa securitate, cât și pentru a concura comercial și industrial într-o lume în care succesul merge către țările care încurajează inițiativa și întreprinderea individuală, mai degrabă decât către cele care încearcă să le diminueze.

Cooperare voluntară între state suverane

Primul meu principiu călăuzitor este acesta: 𝐜𝐨𝐨𝐩𝐞𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐯𝐨𝐥𝐮𝐧𝐭𝐚𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐚𝐜𝐭𝐢𝐯𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐒𝐓𝐀𝐓𝐄 𝐒𝐔𝐕𝐄𝐑𝐀𝐍𝐄 𝐈𝐍𝐃𝐄𝐏𝐄𝐍𝐃𝐄𝐍𝐓𝐄 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐥 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐮𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐝𝐞 𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐮𝐢 𝐨 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐬𝐮𝐜𝐜𝐞𝐬.

𝐈̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞 𝐚 𝐬𝐮𝐩𝐫𝐢𝐦𝐚 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐬̦𝐢 𝐝𝐞 𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐞𝐚 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮𝐥 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐠𝐥𝐨𝐦𝐞𝐫𝐚𝐭 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐚𝐫 𝐟𝐢 𝐞𝐱𝐭𝐫𝐞𝐦 𝐝𝐞 𝐝𝐚̆𝐮𝐧𝐚̆𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐚𝐫 𝐩𝐞𝐫𝐢𝐜𝐥𝐢𝐭𝐚 𝐨𝐛𝐢𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚̆𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐥𝐞 𝐚𝐭𝐢𝐧𝐠𝐞𝐦.

𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐯𝐚 𝐟𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐧𝐢𝐜𝐚̆ 𝐭𝐨𝐜𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐫𝐞 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚 𝐜𝐚 𝐅𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆, 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐚 𝐜𝐚 𝐒𝐩𝐚𝐧𝐢𝐞, 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐚 𝐜𝐚 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐞, 𝐟𝐢𝐞𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐮 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐬𝐚𝐥𝐞 𝐨𝐛𝐢𝐜𝐞𝐢𝐮𝐫𝐢, 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞. 𝐀𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐧𝐞𝐛𝐮𝐧𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚̆𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐥𝐞 𝐚𝐝𝐚𝐩𝐭𝐚̆𝐦 𝐥𝐚 𝐮𝐧 𝐟𝐞𝐥 𝐝𝐞 𝐩𝐞𝐫𝐬𝐨𝐧𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐬𝐭𝐚𝐧𝐝𝐚𝐫𝐝.

𝐔𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐧𝐭𝐫𝐞 𝐩𝐚̆𝐫𝐢𝐧𝐭̦𝐢𝐢 𝐟𝐨𝐧𝐝𝐚𝐭𝐨𝐫𝐢 𝐚𝐢 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐚𝐮 𝐜𝐫𝐞𝐳𝐮𝐭 𝐜𝐚̆ 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞 𝐚𝐥𝐞 𝐀𝐦𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐢 𝐚𝐫 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐚 𝐟𝐢 𝐦𝐨𝐝𝐞𝐥𝐮𝐥 𝐬𝐚̆𝐮. 𝐃𝐚𝐫 𝐭𝐨𝐚𝐭𝐚̆ 𝐢𝐬𝐭𝐨𝐫𝐢𝐚 𝐀𝐦𝐞𝐫𝐢𝐜𝐢𝐢 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐮 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐢𝐟𝐞𝐫𝐢𝐭𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚. Oamenii au mers acolo pentru a scăpa de intoleranța și constrângerile vieții din Europa. Ei au căutat libertatea și oportunitățile; iar puternicul lor simț al scopului a ajutat, de-a lungul a două secole, la crearea unei noi unități și mândrii de a fi americani, la fel cum mândria noastră constă în a fi britanici sau belgieni sau olandezi sau germani.

Sunt prima care spune că, în multe probleme majore, țările Europei ar trebui să încerce să vorbească cu o singură voce. Vreau să ne văd lucrând mai strâns pe acele lucruri pe care le putem face mai bine împreună decât singuri. Europa este mai puternică atunci când facem acest lucru, fie că este vorba de comerț, de apărare sau de relațiile noastre cu restul lumii.

𝐃𝐚𝐫 𝐚 𝐥𝐮𝐜𝐫𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐬 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐧𝐞𝐜𝐞𝐬𝐢𝐭𝐚̆ 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐥𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐱𝐞𝐥𝐥𝐞𝐬 𝐬𝐚𝐮 𝐥𝐮𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐜𝐚̆𝐭𝐫𝐞 𝐨 𝐛𝐢𝐫𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐧𝐮𝐦𝐢𝐭𝐚̆. 𝐃𝐞 𝐟𝐚𝐩𝐭, 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐢𝐫𝐨𝐧𝐢𝐜 𝐜𝐚̆ 𝐞𝐱𝐚𝐜𝐭 𝐢̂𝐧 𝐦𝐨𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐢̂𝐧 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐭̦𝐚̆𝐫𝐢 𝐩𝐫𝐞𝐜𝐮𝐦 𝐔𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐒𝐨𝐯𝐢𝐞𝐭𝐢𝐜𝐚̆, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚𝐮 𝐢̂𝐧𝐜𝐞𝐫𝐜𝐚𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐮𝐜𝐚̆ 𝐭𝐨𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮, 𝐢̂𝐧𝐯𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐜𝐚̆ 𝐬𝐮𝐜𝐜𝐞𝐬𝐮𝐥 𝐝𝐞𝐩𝐢𝐧𝐝𝐞 𝐝𝐞 𝐝𝐢𝐬𝐩𝐞𝐫𝐬𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢 𝐬̦𝐢 𝐚 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮, 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚̆ 𝐮𝐧𝐢𝐢 𝐢̂𝐧 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐚𝐫 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐦𝐞𝐚𝐫𝐠𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐝𝐢𝐫𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐚 𝐨𝐩𝐮𝐬𝐚̆.

𝐍𝐮 𝐚𝐦 𝐫𝐞𝐮𝐬̦𝐢𝐭 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐚̆𝐦 𝐢̂𝐧𝐚𝐩𝐨𝐢 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞𝐥𝐞 𝐬𝐭𝐚𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐢̂𝐧 𝐁𝐫𝐢𝐭𝐚𝐧𝐢𝐚, 𝐝𝐨𝐚𝐫 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐚 𝐥𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐚 𝐫𝐞𝐢𝐧𝐬𝐭𝐚𝐥𝐚𝐭𝐞 𝐥𝐚 𝐧𝐢𝐯𝐞𝐥 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧, 𝐜𝐮 𝐮𝐧 𝐬𝐮𝐩𝐞𝐫-𝐬𝐭𝐚𝐭 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐞𝐱𝐞𝐫𝐜𝐢𝐭𝐚̂𝐧𝐝 𝐨 𝐧𝐨𝐮𝐚̆ 𝐝𝐨𝐦𝐢𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐁𝐫𝐮𝐱𝐞𝐥𝐥𝐞𝐬.

𝐂𝐮 𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐦𝐚𝐢 𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐜𝐮 𝐮𝐧 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐬𝐜𝐨𝐩 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧. 𝐃𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐢̂𝐧𝐭𝐫-𝐮𝐧 𝐦𝐨𝐝 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐩𝐚̆𝐬𝐭𝐫𝐞𝐳𝐞 𝐭𝐫𝐚𝐝𝐢𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐞 𝐝𝐢𝐟𝐞𝐫𝐢𝐭𝐞, 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐩𝐚𝐫𝐥𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢 𝐬𝐞𝐧𝐭𝐢𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐦𝐚̂𝐧𝐝𝐫𝐢𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐨𝐩𝐫𝐢𝐚 𝐭̦𝐚𝐫𝐚̆; 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚 𝐚𝐮 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐬𝐮𝐫𝐬𝐚 𝐯𝐢𝐭𝐚𝐥𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢 𝐝𝐞-𝐚 𝐥𝐮𝐧𝐠𝐮𝐥 𝐬𝐞𝐜𝐨𝐥𝐞𝐥𝐨𝐫.

Încurajarea schimbării

Al doilea meu principiu călăuzitor este acesta: politicile comunitare trebuie să abordeze problemele actuale într-un mod practic, oricât de dificil ar fi acest lucru. 𝐃𝐚𝐜𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐫𝐞𝐟𝐨𝐫𝐦𝐚 𝐚𝐜𝐞𝐥𝐞 𝐩𝐨𝐥𝐢𝐭𝐢𝐜𝐢 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬𝐮𝐧𝐭 𝐞𝐯𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭 𝐠𝐫𝐞𝐬̦𝐢𝐭𝐞 𝐬𝐚𝐮 𝐢𝐧𝐞𝐟𝐢𝐜𝐢𝐞𝐧𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞, 𝐩𝐞 𝐛𝐮𝐧𝐚̆ 𝐝𝐫𝐞𝐩𝐭𝐚𝐭𝐞, 𝐩𝐫𝐨𝐯𝐨𝐚𝐜𝐚̆ 𝐧𝐞𝐦𝐮𝐥𝐭̦𝐮𝐦𝐢𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜𝐚̆, 𝐚𝐭𝐮𝐧𝐜𝐢 𝐧𝐮 𝐯𝐨𝐦 𝐨𝐛𝐭̦𝐢𝐧𝐞 𝐬𝐩𝐫𝐢𝐣𝐢𝐧𝐮𝐥 𝐩𝐮𝐛𝐥𝐢𝐜 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐯𝐢𝐢𝐭𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢.

Europa deschisă întreprinderii

Al treilea meu principiu călăuzitor este nevoia de politici comunitare care să încurajeze întreprinderea. Dacă Europa dorește să prospere și să creeze locurile de muncă ale viitorului, întreprinderea este cheia. Cadrul de bază există: Tratatul de la Roma însuși a fost intenționat ca o Cartă pentru Libertatea Economică.

Dar asta nu este modul în care a fost întotdeauna interpretat, cu atât mai puțin aplicat. Lecția istoriei economice a Europei din anii ‘70 și ‘80 este că planificarea centralizată și controlul detaliat nu funcționează, iar efortul și inițiativa personală funcționează.

O economie controlată de stat este o rețetă pentru creștere scăzută, în timp ce libera întreprindere într-un cadru de lege aduce rezultate mai bune. Scopul unei Europe deschise întreprinderii este forța motrice din spatele creării Pieței Unice Europene până în 1992. Prin eliminarea barierelor, prin crearea posibilității pentru companii de a opera la scară europeană, putem concura cel mai bine cu Statele Unite, Japonia și alte noi puteri economice emergente în Asia și în alte părți.

Și asta înseamnă acțiuni pentru eliberarea piețelor, acțiuni pentru lărgirea alegerilor și acțiuni pentru reducerea intervenției guvernului.

𝐎𝐛𝐢𝐞𝐜𝐭𝐢𝐯𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐧𝐮 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐬̦𝐢 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐫𝐞𝐠𝐥𝐞𝐦𝐞𝐧𝐭𝐚̆𝐫𝐢 𝐝𝐞𝐭𝐚𝐥𝐢𝐚𝐭𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐜𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮: 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐃𝐄𝐑𝐄𝐆𝐋𝐄𝐌𝐄𝐍𝐓𝐀𝐑𝐄𝐀 𝐬̦𝐢 𝐞𝐥𝐢𝐦𝐢𝐧𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥𝐮𝐢.

La fel este și cu frontierele dintre țările noastre. Desigur, dorim să facem mai ușoară trecerea bunurilor prin frontiere. Desigur, trebuie să facem mai ușoară călătoria persoanelor în toată Comunitatea.

Dar este o chestiune de bun simț că 𝐧𝐮 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐦 𝐚𝐛𝐨𝐥𝐢 𝐭𝐨𝐭𝐚𝐥 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐨𝐚𝐥𝐞𝐥𝐞 𝐝𝐞 𝐥𝐚 𝐟𝐫𝐨𝐧𝐭𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐣𝐚̆𝐦 𝐜𝐞𝐭𝐚̆𝐭̦𝐞𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐞 𝐜𝐫𝐢𝐦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐨𝐩𝐫𝐢𝐦 𝐭𝐫𝐚𝐟𝐢𝐜𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐝𝐫𝐨𝐠𝐮𝐫𝐢, 𝐭𝐞𝐫𝐨𝐫𝐢𝐬̦𝐭𝐢 𝐬̦𝐢 𝐢𝐦𝐢𝐠𝐫𝐚𝐧𝐭̦𝐢 𝐢𝐥𝐞𝐠𝐚𝐥𝐢.

Dacă vom avea un statut european al companiilor, acesta ar trebui să conțină reglementări minime. Și cu siguranță noi, în Marea Britanie, vom lupta împotriva tentativelor de a introduce colectivismul și corporatismul la nivel european.

Europa deschisă către lume

Al patrulea principiu călăuzitor este că EUROPA NU AR TREBUI SĂ FIE PROTECȚIONISTĂ. Expansiunea economiei mondiale ne cere să continuăm procesul de eliminare a barierelor comerciale și să facem acest lucru în negocierile multilaterale din cadrul GATT.

𝐀𝐫 𝐟𝐢 𝐨 𝐭𝐫𝐚̆𝐝𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐚𝐜𝐚̆, 𝐢̂𝐧 𝐭𝐢𝐦𝐩 𝐜𝐞 𝐝𝐚̆𝐫𝐚̂𝐦𝐚̆𝐦 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐭𝐫𝐚̂𝐧𝐠𝐞𝐫𝐢𝐥𝐞 𝐚𝐬𝐮𝐩𝐫𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐢̂𝐧 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚, 𝐂𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐚𝐫 𝐫𝐢𝐝𝐢𝐜𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐛𝐚𝐫𝐢𝐞𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝐩𝐫𝐨𝐭𝐞𝐜𝐭̦𝐢𝐞 𝐞𝐱𝐭𝐞𝐫𝐧𝐞. 𝐓𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐚𝐬𝐢𝐠𝐮𝐫𝐚̆𝐦 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐛𝐨𝐫𝐝𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐝 𝐜𝐨𝐦𝐞𝐫𝐭̦𝐮𝐥 𝐦𝐨𝐧𝐝𝐢𝐚𝐥 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐬𝐢𝐬𝐭𝐞𝐧𝐭𝐚̆ 𝐜𝐮 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐚𝐥𝐢𝐳𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐩𝐫𝐞𝐝𝐢𝐜𝐚̆𝐦 𝐚𝐜𝐚𝐬𝐚̆.

Europa și apărarea

Ultimul meu principiu călăuzitor privește problema cea mai fundamentală—rolul țărilor europene în apărare.

𝐄𝐔𝐑𝐎𝐏𝐀 𝐓𝐑𝐄𝐁𝐔𝐈𝐄 𝐒𝐀̆ 𝐂𝐎𝐍𝐓𝐈𝐍𝐔𝐄 𝐒𝐀̆ 𝐌𝐄𝐍𝐓̦𝐈𝐍𝐀̆ 𝐎 𝐀𝐏𝐀̆𝐑𝐀𝐑𝐄 𝐒𝐈𝐆𝐔𝐑𝐀̆ 𝐏𝐑𝐈𝐍 𝐍𝐀𝐓𝐎. 𝐍𝐮 𝐩𝐨𝐚𝐭𝐞 𝐞𝐱𝐢𝐬𝐭𝐚 𝐧𝐢𝐜𝐢𝐨 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚𝐫𝐞 𝐢̂𝐧 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐢𝐧𝐭̦𝐚 𝐫𝐞𝐥𝐚𝐱𝐚̆𝐫𝐢𝐢 𝐞𝐟𝐨𝐫𝐭𝐮𝐫𝐢𝐥𝐨𝐫 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐞, 𝐜𝐡𝐢𝐚𝐫 𝐝𝐚𝐜𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐥𝐮𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐝𝐞𝐜𝐢𝐳𝐢𝐢 𝐝𝐢𝐟𝐢𝐜𝐢𝐥𝐞 𝐬̦𝐢 𝐚𝐬𝐮𝐦𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐮𝐧𝐨𝐫 𝐜𝐨𝐬𝐭𝐮𝐫𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐢.

NATO este cea căreia îi datorăm pacea care a fost menținută timp de 40 de ani. Faptul este că lucrurile merg în favoarea noastră: modelul democratic al unei societăți cu liberă inițiativă s-a dovedit superior; libertatea este în ofensivă, o ofensivă pașnică în întreaga lume, pentru prima dată în viața mea.

𝐓𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢𝐞 𝐬𝐚̆ 𝐧𝐞 𝐬𝐭𝐫𝐚̆𝐝𝐮𝐢𝐦 𝐬𝐚̆ 𝐦𝐞𝐧𝐭̦𝐢𝐧𝐞𝐦 𝐚𝐧𝐠𝐚𝐣𝐚𝐦𝐞𝐧𝐭𝐮𝐥 𝐒𝐭𝐚𝐭𝐞𝐥𝐨𝐫 𝐔𝐧𝐢𝐭𝐞 𝐟𝐚𝐭̦𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢. 𝐒̦𝐢 𝐚𝐬𝐭𝐚 𝐢̂𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧𝐚̆ 𝐬𝐚̆ 𝐫𝐞𝐜𝐮𝐧𝐨𝐚𝐬̦𝐭𝐞𝐦 𝐩𝐨𝐯𝐚𝐫𝐚 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐨 𝐚𝐮 𝐫𝐞𝐬𝐮𝐫𝐬𝐞𝐥𝐞 𝐥𝐨𝐫 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐫𝐨𝐥𝐮𝐥 𝐦𝐨𝐧𝐝𝐢𝐚𝐥 𝐩𝐞 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐬̦𝐢-𝐥 𝐚𝐬𝐮𝐦𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐩𝐮𝐧𝐜𝐭𝐮𝐥 𝐥𝐨𝐫 𝐝𝐞 𝐯𝐞𝐝𝐞𝐫𝐞 𝐜𝐚̆ 𝐚𝐥𝐢𝐚𝐭̦𝐢𝐢 𝐥𝐨𝐫 𝐚𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐬𝐮𝐩𝐨𝐫𝐭𝐞 𝐨 𝐩𝐚𝐫𝐭𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐢𝐧 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐥𝐢𝐛𝐞𝐫𝐭𝐚̆𝐭̦𝐢𝐢, 𝐢̂𝐧 𝐬𝐩𝐞𝐜𝐢𝐚𝐥 𝐩𝐞 𝐦𝐚̆𝐬𝐮𝐫𝐚̆ 𝐜𝐞 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐝𝐞𝐯𝐢𝐧𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐨𝐠𝐚𝐭𝐚̆. (...)

Trebuie să îndeplinim cerințele pentru o apărare convențională eficientă în Europa împotriva forțelor sovietice care sunt modernizate constant.

𝐀𝐫 𝐭𝐫𝐞𝐛𝐮𝐢 𝐬𝐚̆ 𝐝𝐞𝐳𝐯𝐨𝐥𝐭𝐚̆𝐦 𝐔𝐧𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧𝐚̆ 𝐎𝐜𝐜𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐚𝐥𝐚̆, 𝐧𝐮 𝐜𝐚 𝐨 𝐚𝐥𝐭𝐞𝐫𝐧𝐚𝐭𝐢𝐯𝐚̆ 𝐥𝐚 𝐍𝐀𝐓𝐎, 𝐜𝐢 𝐜𝐚 𝐮𝐧 𝐦𝐢𝐣𝐥𝐨𝐜 𝐝𝐞 𝐚 𝐢̂𝐧𝐭𝐚̆𝐫𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐢𝐛𝐮𝐭̦𝐢𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐢 𝐥𝐚 𝐚𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐫𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐚̆ 𝐚 𝐕𝐞𝐬𝐭𝐮𝐥𝐮𝐢. (...)

𝐒𝐚̆ 𝐥𝐚̆𝐬𝐚̆𝐦 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚 𝐬𝐚̆ 𝐟𝐢𝐞 𝐨 𝐟𝐚𝐦𝐢𝐥𝐢𝐞 𝐝𝐞 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐮𝐧𝐢, 𝐢̂𝐧𝐭̦𝐞𝐥𝐞𝐠𝐚̂𝐧𝐝𝐮-𝐬𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐛𝐢𝐧𝐞, 𝐚𝐩𝐫𝐞𝐜𝐢𝐢𝐧𝐝𝐮-𝐬𝐞 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭, 𝐟𝐚̆𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐮𝐥𝐭𝐞 𝐢̂𝐦𝐩𝐫𝐞𝐮𝐧𝐚̆, 𝐝𝐚𝐫 𝐬𝐚𝐯𝐮𝐫𝐚̂𝐧𝐝 𝐢𝐝𝐞𝐧𝐭𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐧𝐚𝐭̦𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐩𝐮𝐭̦𝐢𝐧 𝐝𝐞𝐜𝐚̂𝐭 𝐞𝐟𝐨𝐫𝐭𝐮𝐥 𝐧𝐨𝐬𝐭𝐫𝐮 𝐞𝐮𝐫𝐨𝐩𝐞𝐚𝐧 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧.

𝐒𝐚̆ 𝐚𝐯𝐞𝐦 𝐨 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐣𝐨𝐚𝐜𝐚̆ 𝐮𝐧 𝐫𝐨𝐥 𝐝𝐞𝐩𝐥𝐢𝐧 𝐢̂𝐧 𝐥𝐮𝐦𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐥𝐚𝐫𝐠𝐚̆, 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐫𝐢𝐯𝐞𝐬̦𝐭𝐞 𝐢̂𝐧 𝐚𝐟𝐚𝐫𝐚̆, 𝐧𝐮 𝐢̂𝐧 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐢𝐨𝐫, 𝐬̦𝐢 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐚̆𝐬𝐭𝐫𝐞𝐚𝐳𝐚̆ 𝐚𝐜𝐞𝐚 𝐜𝐨𝐦𝐮𝐧𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞 𝐚𝐭𝐥𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐚̆—𝐚𝐜𝐞𝐚 𝐄𝐮𝐫𝐨𝐩𝐚̆ 𝐝𝐞 𝐩𝐞 𝐚𝐦𝐛𝐞𝐥𝐞 𝐦𝐚𝐥𝐮𝐫𝐢 𝐚𝐥𝐞 𝐀𝐭𝐥𝐚𝐧𝐭𝐢𝐜𝐮𝐥𝐮𝐢—𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐞𝐬𝐭𝐞 𝐜𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐧𝐨𝐛𝐢𝐥𝐚̆ 𝐦𝐨𝐬̦𝐭𝐞𝐧𝐢𝐫𝐞 𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆ 𝐬̦𝐢 𝐜𝐞𝐚 𝐦𝐚𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐮𝐭𝐞𝐫𝐞 𝐚 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐚̆.”

III. Philippe Seguin

“Philippe Seguin was one of the great figures and voices of our national life,” declared French President Nicolas Sarkozy upon his death, Philippe Seguin being one of the most respected politicians in the Hexagon.

Speech delivered by Philippe Seguin on 5 May 1992 in the National Assembly (French Chamber of Deputies)

“No, let us abandon these sophisms! I must say, together with many others and on behalf of many, that it is time to involve our people in the European question. For it has now been thirty-five years since the Treaty of Rome was signed and, from the Single Act into regulations, from regulations into directives, from directives into jurisprudence, the European construction has been made without the people, has been made in secret, in the secrecy of cabinets, in the shadow of commissions, in the penumbra of courts of justice.

For thirty-five years, a whole oligarchy of experts, judges, officials and governors has been making decisions in the name of the people, without having received any mandate, whose stakes are concealed by a formidable conspiracy of silence, and whose consequences are minimised.

In the defence of those absent, I recognise with goodwill that the dominant conformism, so as not to speak of the true intellectual terrorism which reigns today, disqualifies from the outset anyone who does not adhere to the new faith and exposes them literally to invective. Whoever wishes to distance themselves from the federalist cult is immediately considered, by the opinion-makers, at the very least a despiser of modernity, a nostalgic or a primitive; in the worst case, a raging nationalist ready to reduce Europe to the old demons that have made it so unhappy.

But there are moments when what is at stake is so important that everything must retreat into the background. And I do not speak here in the name of one France against another, for when it comes to France, the Republic and democracy, there can no longer be a question of right and left; the stakes, beyond parties, beyond the most natural divisions and the most legitimate oppositions, is nothing less than our community of destiny. And this community of destiny is gravely imperilled by agreements which are neither the condition of prosperity nor that of peace.

In the world as it is, idealism and realism demanded that an entirely different conception of Europe should prevail; this is what I would like to develop before you.

Mr President, Madam, gentlemen ministers, dear colleagues, let us not deceive ourselves: the logic of the economic and political process set in motion at Maastricht is that of a poor-quality federalism, fundamentally anti-democratic, falsely liberal and firmly technocratic. The Europe that is being proposed to us is neither free, nor just, nor efficient. It buries the concept of national sovereignty and the great principles stemming from the Revolution: 1992 is literally anti-1789. A fine anniversary present they make, for its 200 years, the Pharisees of this Republic which they praise in their speeches and risk ruining through their deeds!

I know well that it is desired at all costs to minimise the stakes and to make us believe that we are ceding nothing essential as regards our independence! Today it is fashionable to discuss endlessly the very meaning of the concept of sovereignty, to decompose it into small pieces, to affirm that it accepts multiple exceptions, that monetary sovereignty is not at all the same thing as collective identity, which would not be endangered. Or that taxation, defence, foreign affairs, in the end, play only a relative role in the exercise of sovereignty.

All these sophisms have only one purpose: to empty this disturbing word of its meaning, so that it will no longer be discussed in the debate.

The method is skilful. By presenting each partial renunciation as not being in itself decisive, one can permit oneself to abandon, one by one, the attributes of sovereignty without ever admitting that one is pursuing its complete destruction.

The process is not new. Following 2,500 years ago, step by step, Achilles approaches the tortoise that runs ahead, according to Zeno, without ever catching it. However, this is only a parable. In reality, Achilles does indeed win the race; likewise, through successive renunciations, however small they may be, we shall end up emptying sovereignty of its content. For it is a global, indivisible notion, like a prime number. You are sovereign or you are not! But you are never half-sovereign. By its very essence, sovereignty is an absolute that excludes any idea of subordination and compromise. A sovereign people owes nothing to anyone and has, in relation to others, only those obligations and duties which it freely chooses and imposes upon itself.

Remember the cry of Chateaubriand before the Chamber in 1816: “If civilised Europe wished to impose its charter upon me, I would go to live in Constantinople.”

Sovereignty is not shared and, of course, it is not limited.

Let us also remember, to have a more recent example of what you call “shared sovereignty”, the meaning which the doctrine of limited sovereignty had during the “Prague Spring”, for the truth is that “shared sovereignty”, “partitioned sovereignty” or “limited sovereignty” are all expressions that signify the total absence of sovereignty! And, in fact, when one accepts decisions being made by majority vote on crucial matters, and those decisions become binding for all, without being able to be contested subsequently at national level, one clearly moves from consultation to integration.

Therefore, when we are told that the Maastricht agreements organise a union of states based on intergovernmental cooperation, reality is deliberately distorted. On the contrary, these agreements aim to make the right of veto inapplicable and to create mechanisms that completely escape the control of states.

In fact, this treaty is an “anti-Luxembourg compromise”, because it not only forbids national parliaments, but also governments, from placing national interest above, since each commits to avoiding as much as possible blocking unanimity when a qualified majority is in favour of a decision.

This is true both for monetary policy and for social policy. But it will also be true for foreign policy and defence policy. Moreover, you mentioned, Mr Minister, that member countries commit to supporting only common positions within international organisations, and this commitment is valid also for France and Great Britain in their capacity as permanent members of the UN Security Council. This situation, contrary to the provisions of the Charter, is already being interpreted by some of our partners, as we know, as a transition towards the transfer of these two seats to the Community.

This entire apparatus is, therefore, very disrespectful towards the sovereignty of member states, both as regards the nature of decision-making rules and the irreversible character of the transfers of power envisaged.

Let us therefore cease playing games, dissimulating, juggling with words and multiplying sophisms. The alternative is clear: we must either keep our sovereignty or renounce it.

It is time to ask ourselves how we came to consider this question, which seemed inconceivable a few months ago, as being almost banal; how we came to consider the rupture of our social pact, if not as normal, at least as necessary.

Certainly, even today, we are bombarded with attempts to convince us that there is nothing new. Nothing new, perhaps, with regard to hidden thoughts, but a radical novelty in relation to the commitments we have made until now and which were of an entirely different nature.

We know the argument: we must make Europe, therefore we must cede part of our sovereignty. Why would this causal relation be self-evident! Why would respect for sovereignties forbid cooperation, openness, solidarity! Why would sovereign states be fatally condemned to splendid isolation and to a precautionary withdrawal policy!

It is forgotten that, if it considers it necessary, a state can decide sovereignly to delegate competences or to exercise them together with others. The dispute is not purely semantic. It is one thing, indeed, to delegate temporarily a power which can be recovered when the delegation is no longer in accordance with national interest or no longer meets the requirements of the moment. It is quite another to make an irreversible transfer which can oblige a state to apply a policy contrary to its interests and choices.

Cooperation, consultation, even when pushed very far, accommodate themselves very well with the right of veto. One could even say that the veto is the best incentive for consultation, because it obliges the prolongation of negotiation until the general consent of states is obtained. Moreover, this philosophy was at the basis of the famous Luxembourg compromise, to which I have returned, a compromise which de Gaulle imposed on our partners after the empty chair policy, and which did not prevent, on the contrary, the development of a common agricultural policy. It will be objected, of course, that all this is not very important, because treaties are never totally irreversible and that, if necessary, each member country will always be able to denounce them en bloc. Things are not, however, so simple.

Let us not deceive ourselves. Without currency, without an army, without defence, perhaps without diplomacy, tomorrow, France, at best, will have no more freedom of action than Ukraine and Azerbaijan have today.

Some accommodate themselves to that. As for me, this is not the future I desire for my country.

Moreover, the supporters of the advance towards federalism do not hide their intentions. They truly desire, and they say so, that the progress of federalism should be irreversible both legally and practically, and we must note that we are already caught in a formidable mechanism.

The Republic is not justice under orders: but it is not the government of judges either, much less when it concerns European judges who interpret the spirit of treaties!

However, soon, as Mr Delors has announced to us, at least 80% of our domestic legislation will have Community origin, and the judge will leave the legislator no other option than to comply fully or to denounce unilaterally and en bloc increasingly constraining treaties.

In short, when, due to the application of the Maastricht agreements, particularly as regards the single currency, the cost of denunciation becomes exorbitant, the trap will close and, tomorrow, no parliamentary majority, whatever the circumstances, will be able, reasonably, to go back on what has been achieved.

Let us therefore fear that, in what follows, national sentiments, after having been repressed for far too long, will not become exacerbated to the point of being transformed into nationalisms and will not lead Europe, once again, to the brink of great difficulties, for nothing is more dangerous than a nation which, for a long time, has been deprived of the sovereignty through which its freedom is expressed, that is to say its imprescriptible right to choose its own destiny.

One does not play with peoples and with their history without consequences. All political illusions are, sooner or later, destined to break against historical realities. Russia ended up absorbing communism like a sponge, because Russia had more historical consistency than communism, but at what price?

Therefore, if we organise Europe, let us do so starting from realities. And the realities in Europe are all the nationalities which compose it.

How shall we articulate the construction of Europe with these realities which have their roots so deeply in the past and in the collective unconscious? How shall we build a system of cooperation that ensures peace and prosperity without neglecting these national realities, whose movements seem imperceptible to us only because they belong to a very long time? This ought to be, naturally, the theme of a real and great public debate.

Of course, it can always be claimed—and it is beginning to be done here and there—that the problem is far too technical to be validly addressed in a public debate, in a passionate climate, at a time which is not propitious and before voters whom it is convenient to presume incompetent. A strange conception of democracy, behind which, once again, we glimpse distrust of universal suffrage, of the sovereign people and of the decline of the Republic.

All the more so since European construction is not at all, by its nature, a technical problem. It is tactical that, since the failure of the E.D.C. in 1954, the ideologues of federalism and the Eurocrats have tried to hide their political plans under the cloak of technicality.

The truth is that they have not managed so badly until now. But how far is it permissible to impose on the people, under the pretext of technicality, major political choices which belong to them and to them alone? How far can dissimulation be the instrument of a policy? It would be indecent and dangerous to go further.

The time has come to look the true nature of things in the face, which is not technical, but political, and to say openly, sincerely, honestly, what the stakes are. It is time for this debate to take place. It is time to show the French that there are several possible paths and that they have a choice. It is time to show them that they are being led towards an impasse and that hope lies elsewhere—in my opinion, on the side of the nation which belongs to them.

Whether we like it or not, the idea we have of the nation determines the idea we have of Europe.

This extreme political prudence has certainly led the authors of the Maastricht Treaty to eliminate the word “federal” from the text. However, this changes nothing fundamentally, because what matters in a treaty is its spirit and the mechanisms it institutes. And you yourself, Mr Dumas, with the frankness that characterises you, have acknowledged here, without circumlocution, that this Europe has a federal finality.

However, I gladly admit that what is being proposed to us today is not federalism in the sense in which we understand it when we speak of the United States or Canada. It is much worse, because it is a poor-quality federalism!

We would, indeed, do the treaty too much honour by affirming, without other precautions, that it has a federal essence. It does not even contain—it would be, after all this, a lesser evil—the guarantees of federalism.

For the power which we, the people, are losing is not taken up by another people or by a reunion of peoples. This power will be exercised by technocrats who are designated and controlled even less democratically than before, and the democratic deficit, the original vice of European construction, will be aggravated.

In these conditions, an authentic federalism, with a Government, a Senate, a House of Representatives, could appear tomorrow as progress, under the pretext that it would be the only way of getting out of the technocratic dead end into which we would have sunk even deeper.

This is, moreover, the reason why I oppose all the more resolutely such a solution of incomplete federalism, because it would be, inevitably, the prelude to a true and complete federalism.

Let us be realistic, there is no room for truly free nations in a federal state. There has never been room for truly distinct nations in a federal state. Some are free to feed themselves the illusion that they would create a “nation of nations”; this is a contradiction in terms and nothing more. Let us recognise, rather, the irony of proposing to our old nations federalism as an ideal precisely at the moment when all federations of nationalities are on the way to failure.

For those who, however, imagine that time and treaties will overcome everything, I would like simply to remind them how, for more than two centuries, the Quebec question has arisen. How, for more than two centuries, the Quebec people, at the same time so close and so different from their neighbours through their origins, language and culture, have lived their situation as a federal state within a federal state which is, however, much more democratic than the construction begun at Maastricht.

In reality, federalism functions well only when it comes from a nation-state, as is the case today in Germany, in the United States, in Mexico, in Brazil or in Australia. In these conditions, how can we reasonably believe that it is possible to bring together under a single law, under a single power, a transnational ensemble sufficiently stable and which will perpetuate itself without constraints?

In this eminently political affair, the real and only debate opposes, on the one hand, those who consider the nation a simple mode of social organisation surpassed in a race towards globalisation, which they invoke in their prayers, and, on the other hand, those who have an entirely different idea of the nation.

For the latter, the nation is something which has an affective dimension and a spiritual dimension. It is the result of an achievement, the product of a mysterious metamorphosis through which a people becomes more than a united community, almost a body and a soul. Of course, peoples do not all have the same conception of the nation: the French have their own vision, which is not that of the Germans or the English, but all nations resemble each other nonetheless and none achieves anything lasting outside themselves. Democracy itself is inconceivable without the nation.

De Gaulle said: “Democracy, for me, coincides exactly with national sovereignty.” One could not emphasise more clearly that, for democracy to exist, there must be a feeling of community belonging strong enough to determine the minority to accept the law of the majority! And the nation is precisely that element through which this feeling exists. Now, the nation cannot be invented and neither can it be decreed, just as sovereignty cannot be!

The national fact imposes itself of its own accord, without anyone being able to decide otherwise; it is neither withdrawal, nor rejection, but an act of adherence.

For the nation is neither a clan, nor a race, nor a tribe. The nation is more than the idea of homeland, more than patriotism, that noble reflex by which someone defends their native land, their field, their graves. National sentiment is what makes man become a citizen, what confers that supreme dignity of free men, called citizenship!

It is sufficient to say that citizenship cannot be decreed either, that it belongs neither to law nor to treaty. For European citizenship to exist, there would have to be a European nation.

So, yes, it is possible to lock the inhabitants of Community countries into a corset of legal norms, to impose upon them procedures, rules, prohibitions, to create, if we wish, new categories of subjects.

But one cannot create a new citizenship through a treaty. A curious citizenship, moreover, the one we are being told about, adorned with rights, but devoid of obligations!

The right to vote thus expresses a profound adherence without which it has no meaning. One does not vote in a country simply because one lives there, but because one wishes to share its values and destiny. The obstacle to European citizenship is not, therefore, so much constitutional as moral.

At least, we shall have profited from this opportunity to remember that national sentiment is not the same thing as nationalism. For nationalism, with its excesses and its extreme egoism, has something pathological which has nothing to do with the nation and, certainly, nothing to do with the Republic either.

But let us be careful: it is when national sentiment is ridiculed that the path is opened towards nationalism and all extremisms!

It is, moreover, significant that the word “identity” was chosen to designate what is being granted to us. This assurance which it is believed necessary to give us is already an indication of a major danger.

One speaks of identity when the soul is already in danger, when experience has already given way to anguish. One speaks of identity when the landmarks are already lost!

The search for identity is not an affirmation of self. It is the defensive reflex of those who feel they have already conceded too much. To leave us only our identity is, therefore, not to grant us much, whilst awaiting the moment when we shall no longer be granted anything.

What is it desired to put in place of what is to be erased? What is it desired that we should adhere to once our national renunciation has been obtained? Upon what will this government of Europe be founded to which it is desired that we should submit?

Upon European consciousness? It is true, this consciousness exists; there even exists something like a European civilisation, at the confluence of Promethean will, Christianity and freedom of spirit. Certainly, we Europeans have a heritage and all sorts of similarities, but that is not sufficient to forge a state.

If there is a European consciousness, it is in a manner similar to universal consciousness; it belongs to the sphere of concept and has nothing to do with the soul of a people or with the profound solidarity of a nation. The French nation is a multi-secular experience. European consciousness is an idea, which, moreover, does not stop at the frontiers of the Community. And one cannot build a legitimate state upon an abstract idea, much less upon a technocratic will.

Thus, the European federal state would lack real foundation and profound justifications. It would be an arbitrary and distant state, in which no people would recognise themselves. The most lucid amongst European federalists know this well and already have a prepared answer. It concerns the Europe of regions, which presents the double quality of bringing power closer to the citizen, they say, and of putting out of play, that is certain, the nation-states.

However, this regionalist federalism would certainly mean the end of our Republic. It would mean the annihilation of ten centuries of will to unify the country, ten centuries of reuniting provinces, ten centuries of struggle against local feudalisms, ten centuries of effort to strengthen solidarity between regions, ten centuries of fertile perseverance to forge, generation after generation, an authentic national community.

What will happen in the end? We shall replace the few existing national frontiers with a multitude of invisible, but real, local frontiers. We shall form small provinces where great states have existed, with just as many communities concentrated upon their local egoisms. We shall allow rich regions to become ever richer and poor regions to become ever poorer.

We shall entrust affairs to notables whom the federal government, because of distance and lack of legitimacy, will not be able to control, just as national governments, politically weakened and limited in their competences, will not be able to do so either. This will be the great return of feudalisms, a process which, I acknowledge, has already begun on a large scale.

This will be, finally, that Europe of tribes which the President of the Republic fears so much. In France there will no longer be redistribution, balancing or territorial planning. The rule “each for himself and God for none” will predominate.

Relations will be concluded from region to region, passing over the heads of states—this has already begun! It will be the opposite of the Republic and the opposite of democracy.

The same people who have multiplied administrative levels now tell us that there are too many, that we must eliminate them, to rationalise, to simplify. There are too many levels, just as there are too many communes. And even if there is no calculation involved, even if there is no premeditation, even if Mr Delors is probably sincere when he declares that he does not want to make nations disappear, the mechanism that is being set in motion is such that, in the end, it will no longer be a question of choosing between departments and regions in the multitude of levels of power: it will be the disappearance of the nation-state!

This is exactly what is at stake today, and that is why it is vital that we be aware of this problem. It is not just a question of economics or technology, but of our national destiny. France, as it has existed and been built over the centuries, risks being dissolved into a structure which, under the pretext of bringing power closer to the citizen, actually makes it more inaccessible and lacking in legitimacy.

In such a structure, governance would be conducted ever further from the citizen, not only geographically, but also through lack of transparency and democratic control. This state of affairs will weaken the national state even further and, gradually, deprive it of its capacity to protect and organise the nation.

Let us not forget that our Republic, in its present form, was forged through struggle, particularly against local feudalisms and fragmentations of power. This Republic, which has brought unity and cohesion, is today threatened by dissolution into regions and by the transfer of authority towards a weak and distant federal government.

Over the centuries, the national state has had the essential role of ensuring balance between rich and poor regions, of maintaining solidarity between the different parts of the country and of organising the redistribution of resources to guarantee national cohesion. If we renounce this mechanism in favour of a “Europe of regions”, we shall favour not solidarity, but competition between rich and poor regions.

France risks becoming a country divided into small provinces which will compete with each other for resources, investments and influence. This will not be a strong and unitary nation, but a collection of regions concentrated on their own selfish interests. This is the image of Europe that some supporters of federalism propose, and it is exactly the opposite of what generations of French people have built, fighting for national union and unity.

In such a Europe, in which political power is distant and weak, local notables will gain ever greater influence. Regions will seek to establish direct relations amongst themselves, over the heads of national governments, and the national state will become ever weaker and more marginalised.

This is the threat to the Republic as we know it. There will no longer be an equitable redistribution of resources, there will no longer be a national mechanism of balance between rich and poor regions. Instead, we shall have a Europe of regional egoisms, in which each region will concentrate only on its own interests.

That is why we cannot accept sacrificing the nation-state, France, in the name of a mistakenly understood European construction. We cannot allow the ideal of a united Europe to be transformed into a mechanism of fragmentation and weakening of nations. The nation remains the basis of democracy, the basis of solidarity and social cohesion, and it must remain at the centre of European construction.

Today, we stand at a crossroads. We can choose to continue along the path of federalism and the Europe of regions, which will lead to a weakening of nation-states and to an internal division of France. Or we can choose to keep our nations strong and sovereign, collaborating amongst themselves in a spirit of solidarity and mutual respect, without renouncing what defines us and gives us strength.

I, for one, refuse to accept the dissolution of the nation-state and the renunciation of our national sovereignty. I refuse to believe that France’s future must be one of subordination within a federal Europe. I believe, instead, that we can build a Europe of nations, in which each country keeps its identity and sovereignty, but collaborates closely for the common good.

This is the Europe in which I believe and for which I shall fight. A Europe of free nations, which respects its diversity, but which works together to ensure prosperity and peace on the continent. A Europe in which France remains France, and nations remain the foundation of democracy and social cohesion.

Dear colleagues, it is not a question of denying the future, of closing ourselves behind our frontiers or of refusing cooperation with other European states. It is a question of building Europe in a way that respects historical and political realities, that respects nations and their sovereignty. We must not delude ourselves: we cannot build a strong and legitimate Europe if we do so upon the ruins of nations, forcing peoples to renounce what is dearest to them—their sovereignty.

I know that many supporters of Maastricht speak of European solidarity, of the necessity of uniting our forces to face the challenges of the future. But let us not confuse solidarity with submission. It is possible to cooperate, to be united, without losing our sovereignty. It is possible to build a Europe of nations, in which each state keeps its identity and participates freely in common decisions, without being obliged to accept rules which contradict its national interests.

Europe must be a union of sovereign states, not a federation in which decisions are imposed by a majority against the will of a part of the member states. We must not give in to the temptation to simplify things by creating a European superstate that replaces nations. On the contrary, we must be capable of building a complex Europe, based on mutual respect, on voluntary cooperation and on the sovereignty of each nation.

I have often heard in this debate the argument of inevitability: “There is no alternative to Maastricht,” we are told. “If we do not accept this treaty, we shall be isolated, marginalised, condemned to stagnation.” But is this argument truly valid? Is there truly no other way to build Europe?

I believe there is an alternative, and this alternative is that of a Europe of nations, a Europe of cooperation and solidarity, without nations being obliged to renounce what defines them. This is the Europe I propose, a Europe in which each member state remains sovereign and free, but unites its forces with other states to respond to common challenges.

France must not renounce its sovereignty to be European. On the contrary, a strong, sovereign France is the best contribution we can make to building a strong Europe. France has a mission to fulfil in Europe, but this mission is not to dissolve into a superstate, but to contribute to creating a Europe of free nations, which collaborate in mutual respect.

We cannot accept that the Maastricht Treaty should be a point of no return, a trap which will deprive us of the freedom to reverse our decisions if the future requires it. We cannot accept a treaty which irreversibly limits national sovereignty and prevents us from making decisions in the interest of our people. Sovereignty is not an abstract concept or a question of prestige; it is the foundation of democracy and freedom. Without sovereignty, there is no democracy, for a people which is not sovereign can no longer decide its own destiny.

Mr President, ladies and gentlemen deputies, I have spoken much today about the nation and sovereignty, but this is not a question of nostalgia for the past. I am not asking you to turn your backs on Europe or to reject European cooperation. I am only asking you to be lucid and not to confuse cooperation with total integration, not to confuse solidarity with subordination. I am asking you to protect what is dearest to us: our freedom and our national sovereignty.

This is the Europe I desire for France, for our future and for the future of the generations to come.

IV. Charles Pasqua

Charles Pasqua, a French senator who wrote an article in “Revue politique et parlementaire” in March 1999 about the disappearance of national sovereignty and opposition to a federal Europe, entitled “The Amsterdam Illusion”:

“Europe has been made, for approximately fifty years, through failed treaties and small compromises that accumulate errors. First and foremost, there was a desire to separate Amsterdam’s Europe, this new sovereign power, from any political contingency, beginning with the most important of them all: democracy. No one can claim, in fact, that in the face of these very powerful executives, the embryonic European Parliament is anything other than a pleasant ornament for contemplation. As for national parliaments, they are deprived of three-quarters of their legislative prerogatives through European directives, the establishment of the euro currency, the stability pact and the articles of the Amsterdam Treaty. Having reached this point, European leaders feel, moreover, somewhat anxious about the future of the child they have brought into the world. What if they had invented a monster? The Brussels incident regarding the appointment of the president of the central bank is, in this respect, not at all encouraging. We are told about a political Europe, just as we are told about a social Europe. But what does a political Europe actually mean? The Europe of Maastricht is a very advanced and, in fact, precarious compromise between the different conceptions that the Union countries had about it. Thus, for England, the stake was free trade, for France, cooperation, and for Germany, federalism. To these was added the single currency, whose federalist character the French endeavour not to acknowledge. The European Central Bank is, in fact, a historical oddity. One can very well understand the independence of such a body within a unified political, economic and social whole. What happens when this body exists in the affair of a formation without solid political foundations and without a governance project? With the Amsterdam Treaty, the same operation was repeated with regard to law. Thus, the greater part of national sovereignty disappears, along with the total and definitive subordination of our national law to Community law. Gone from discussion are the interpretations of our Constitution and of principles with constitutional value. Likewise public liberties, individual freedoms, the separation of powers... From this results an observation: The Republic and the European Union are not compatible, precisely because the Republic in France also means Nation and democracy. The Bank of France and finance can ignore borders, but democracy cannot; it merges with national sovereignty. Alas, the European state is being built without democracy; sacrifices must be made! For it is indeed a state that is being put in place with its three capital cities: minting currency in Frankfurt, making law in Brussels and administering justice in Luxembourg. But, whilst the geographical reality is “clear and distinct”, the same cannot be said of the division and organisation of powers. Between a Council of Ministers that legislates and a Parliament that plays a supplementary role, the room for manoeuvre is immense for an autocratic and technocratic Commission. The ease with which one can slip is so great that it leads to disaster, such as the one experienced a few weeks ago. Today, there remains a phantom Commission that continues to exercise power, but which can no longer be censured by Parliament, since it has been officially dismissed from office. (...) The reality is that Europe has been a great Spanish tavern, where everyone could bring their own representation of things. France saw in it a way to renew, by enlarging it, its universal vocation, in accordance with changing its “exception” in favour of the superior model, the European exception. Europe served as politics for Germany, as long as it did not have one. For Italians, Europe is a belief, a superstition without great consequences. The Spaniards and Portuguese are recovering with forced steps a twentieth century from which their political regimes kept them. England negotiates. The Scandinavian countries have chosen to preserve solidarity, therefore their currencies. Finland remains Finlandised. How could one make a federal Europe with all of this? That is, a set of policies about which citizens would be capable and willing to judge the same things, at the same time, in the same terms? (...) And on what direct universal sovereignty could this new legitimacy be based? We are lulled by illusions. The truth is that this Europe, against which we fight and for which we propose alternatives, is condemned to remain an oligarchy. We shall enter this bravery into a kind of more or less enlightened despotism. If at least Euroland’s policy were not so Malthusian, we could have gained prosperity! Instead, the choice of deflation condemns us, in the event of an economic downturn, to a clash of Nations or to class struggle. It will not be the least paradox of this Europe without conscience, which we call Euroland, to thus bring us back exactly one century.”

Leave a comment

Subscribe now

Romanian Version

Aseară am urmărit „The Darkest Hour”, filmul care îl înfățișează pe Winston Churchill în cel mai critic moment al Marii Britanii. Imaginea care mi-a rămas întipărită nu a fost una de pe câmpul de luptă, ci una mult mai subtilă și totuși mai profundă: Churchill coborând pentru prima dată în viața lui în metroul londonez, căutând cu disperare răspunsul la întrebarea care îi frământa sufletul – să negocieze sau să reziste?

În jurul lui, presiunea era asfixiantă. Din interior, vocile celor care vedeau în pace cu Hitler singura șansă de supraviețuire îl împresurau. Dar Churchill, având sprijinul Regelui, a făcut ceva neobișnuit pentru un politician: a coborât printre oameni. Nu la un eveniment oficial, nu înconjurat de escorte și protocoale, ci acolo, în venele orașului, unde pulsa adevărata Britanie. A întrebat. A ascultat. Și ceea ce a auzit l-a transformat.

Niciunul dintre acei oameni obișnuiți – muncitori, femei, bătrâni – nu voia să capituleze. Nimeni nu-și imagina svastica fluturând deasupra Parlamentului Britanic. Churchill și-a notat numele lor pe o simplă cutie de chibrituri, ca și cum ar fi fost semnatarii unui pact invizibil, dar mai puternic decât orice tratat. Apoi s-a dus în fața guvernului britanic și le-a rostit acele nume, acele voci. Și guvernul, la rândul său, a spus nu capitulării. În final, în Parlament, discursul lui a fost întâmpinat cu ovații. Nu pentru că le-a spus ce să gândească, ci pentru că le-a articulat ceea ce deja simțeau.

În acel moment s-a întâmplat ceva rar: o legătură autentică între lider și cetățean. Oamenii se simțeau parte a deciziei, nu simpli spectatori ai istoriei. Dar era și mai mult de atât: exista un plan ambițios, o viziune clară, o direcție. Churchill nu administra doar criza, nu se mulțumea să gestioneze status quo-ul. El dădea sens luptei. El îndrăznea să viseze victoria atunci când totul părea pierdut. Și oamenii, simțind că sunt parte a acestei viziuni, și-au asumat costurile, jertfele, suferința.

României îi lipsește exact asta.

Nu ne lipsesc administratorii, avem destui care știu să taie cheltuieli, să crească taxe, să echilibreze bugete pe hârtie. Dar asta e meseria unui administrator de bloc, nu a unui lider de țară. Unde este liderul care să creioneze o direcție? Unde este planul ambițios? Noi nu avem un președinte, nu avem un prim-ministru care să facă ceea ce a făcut Churchill, să coboare printre noi, să asculte, și apoi să transforme acel puls colectiv într-o viziune națională.

Nu avem un lider inspirațional. Nu avem un proiect de țară.

Ce vrem să fim? Vrem să fim cea mai bună țară în domeniul agriculturii? Să transformăm câmpiile într-un coș de pâine nu doar pentru Europa, ci pentru regiune? Vrem să fim hub logistic pentru industria de armament, aprovizionând Flancul Estic al NATO cu capacitate industrială și know-how? Vrem să fim lideri în domeniul securității cibernetice într-o lume din ce în ce mai vulnerabilă? Sau poate altceva, ceva care să ne definească, să ne mobilizeze, să ne unească?

Nu știm. Pentru că nimeni nu ne întreabă. Și mai ales, nimeni nu ne oferă o viziune.

Am avut agende – NATO, UE, OCDE – și au fost importante, necesare chiar. Dar le-am tratat ca pe niște liste de bifat, nu ca pe instrumente prin care să creștem ca țară, să devenim lideri regionali, dacă nu chiar globali. Am bifat cerințele, dar nu am îndrăznit să visăm mai mult. Nu am transformat aceste oportunități în trambulină către ceva grandios, ci le-am văzut ca pe un plafon pe care să-l atingem și apoi să respirăm ușurați că am scăpat.

Asta îi lipsește României: ambiția de a fi cel mai bun. Ambiția care vine cu costuri pe care să ni le asumăm pe de altă parte. Pentru că ambițiile autentice cer sacrificii, investiții masive în educație, în cercetare, în infrastructură. Cer reforme dureroase, alegeri dificile, renunțări la confortul de moment pentru gloria de mâine. Asumate de toți.

Dar mai înainte de toate, cer un lider care să coboare în „metroul” României, să asculte, să înțeleagă, și apoi să aibă curajul să spună: „Iată direcția. Iată viziunea. Haideți să o facem realitate împreună.” Un lider care să nu administreze declinul, ci să construiască ascensiunea. Un Churchill al nostru, care să ne scrie numele pe o cutie de chibrituri și să ne transforme din spectatori în protagoniști ai propriei noastre istorii

Până atunci, România rămâne o țară fără ambițiile pe care le merită.

Last night I watched “The Darkest Hour”, the film that portrays Winston Churchill in Great Britain’s most critical moment. The image that remained etched in my mind was not one from the battlefield, but one far more subtle and yet more profound: Churchill descending for the first time in his life into the London Underground, desperately seeking the answer to the question that troubled his soul – to negotiate or to resist?

Around him, the pressure was suffocating. From within, the voices of those who saw in peace with Hitler the only chance of survival surrounded him. But Churchill, with the King’s support, did something unusual for a politician: he descended amongst the people. Not to an official event, not surrounded by escorts and protocols, but there, in the city’s veins, where true Britain pulsed. He asked. He listened. And what he heard transformed him.

Not one of those ordinary people – workers, women, the elderly – wanted to capitulate. No one could imagine the swastika flying above the British Parliament. Churchill noted their names on a simple matchbox, as if they were signatories to an invisible pact, yet more powerful than any treaty. Then he went before the British government and spoke those names, those voices. And the government, in turn, said no to capitulation. Finally, in Parliament, his speech was met with ovations. Not because he told them what to think, but because he articulated what they already felt.

In that moment something rare occurred: an authentic connection between leader and citizen. People felt they were part of the decision, not mere spectators of history. But there was more: there existed an ambitious plan, a clear vision, a direction. Churchill did not merely manage the crisis, he did not content himself with managing the status quo. He gave meaning to the struggle. He dared to dream of victory when all seemed lost. And the people, feeling they were part of this vision, assumed the costs, the sacrifices, the suffering.

Romania lacks precisely this.

We do not lack administrators; we have enough who know how to cut expenses, raise taxes, balance budgets on paper. But that is the job of a block administrator, not a country leader. Where is the leader who would sketch out a direction? Where is the ambitious plan? We do not have a president, we do not have a prime minister who would do what Churchill did: descend amongst us, listen, and then transform that collective pulse into a national vision.

We do not have an inspirational leader. We do not have a national project.

What do we want to be? Do we want to be the best country in agriculture? To transform our plains into a breadbasket not just for Europe, but for the region? Do we want to be a logistics hub for the armaments industry, supplying NATO’s Eastern Flank with industrial capacity and know-how? Do we want to be leaders in cybersecurity in an increasingly vulnerable world? Or perhaps something else, something that defines us, mobilises us, unites us?

We do not know. Because no one asks us. And above all, no one offers us a vision.

We have had agendas – NATO, EU, OECD – and they were important, even necessary. But we treated them as tick-box lists, not as instruments through which to grow as a country, to become regional leaders, if not even global. We ticked off the requirements, but we did not dare to dream bigger. We did not transform these opportunities into a springboard towards something grand, but saw them as a ceiling to reach and then breathe a sigh of relief that we had escaped.

This is what Romania lacks: the ambition to be the best. The ambition that comes with costs we must assume on the other hand. Because authentic ambitions require sacrifices, massive investments in education, in research, in infrastructure. They require painful reforms, difficult choices, renunciations of present comfort for tomorrow’s glory. Assumed by all.

But above all, they require a leader who would descend into Romania’s “Underground”, listen, understand, and then have the courage to say: “Here is the direction. Here is the vision. Let us make it reality together.” A leader who would not manage decline, but construct ascent. Our own Churchill, who would write our names on a matchbox and transform us from spectators into protagonists of our own history.

Until then, Romania remains a country without the ambitions it deserves.

Leave a comment

Romanian Version

Democrația europeană se confruntă cu o criză paradoxală. Instrumentul creat pentru a o apăra, cordonul sanitar, a devenit principala amenințare la adresa sa. Ceea ce elitele politice numesc „protecție împotriva extremismului” este, în realitate, o formă sofisticată de negare a voinței populare. Iar această negare nu doar că eșuează în scopul declarat, dar generează exact radicalismul pe care pretinde că îl previne.

Este timpul pentru o reevaluare fundamentală. Ceea ce Europa, și în mod special România, necesită nu este un cordon sanitar, ci un cordon salutar: o delimitare clară între conservatorismul democratic legitim, pe care democrația trebuie să-l integreze, și extremismul autentic, care trebuie izolat, dar și monitorizat pentru ca și el este un simptom al unei boli lungi. Actuala confuzie deliberată între aceste categorii nu protejează democrația, ci o sabotează.

Marea mistificare: Etichetarea strategică a conservatorismului

Observăm în toată Europa un fenomen: orice forță politică care contestă consensul liberalo-progresist este prompt etichetată drept „extremă dreaptă”. Marine Le Pen, care pledează pentru suveranitate națională și control al imigrației? Extremă dreaptă. Giorgia Meloni, care apără valorile tradiționale și familia? Extremă dreaptă. Alternative für Deutschland, care critică politicile energetice și imigrația necontrolată? Extremă dreaptă. AUR în România, care promovează valorile naționale și creștine? Desigur, extremă dreaptă.

Această etichetare nu este accidentală, ea este strategică. Prin extinderea categoriei „extremism”” până la a cuprinde orice deviere de la religia liberal-progresistă, establishment-ul politic își creează o justificare convenabilă pentru a ignora milioane de votanți și a-și conserva privilegiile. Dar când treizeci la sută din francezi votează Rassemblement National, când AfD devine primul partid în sondajele germane, când Fratelli d’Italia guvernează Italia, mai putem vorbi despre „margini extremiste”?

Realitatea este că aceste forțe nu sunt extremiste, ele sunt conservatoare. Diferența este fundamentală. Extremismul contestă principiile democratice de bază: statul de drept, separația puterilor, drepturile fundamentale. Conservatorismul contestă direcția politicilor publice: imigrație, „integrare europeană” adică federalizarea UE, valori culturale, promovarea obsesivă a LGBTQ. Prima categorie este incompatibilă cu democrația. A doua este democrația în acțiune.

Antidemokratismul cordonului sanitar

Iată adevărul incomod: cordonul sanitar este profund antidemocratic în esența sa. El spune cetățenilor: „Votați liber, dar doar dacă alegeți din opțiunile pe care noi le-am pre-aprobat. Dacă votați greșit, votul vostru va fi ignorat/anulat.” Aceasta nu este democrație, este oligarhie cu fațadă electorală.

Să luăm exemplul concret al Franței. În nenumărate rânduri, „frontul republican” a mobilizat toate partidele mainstream pentru a bloca Rassemblement National, chiar când acesta obținea scoruri majoritare în primul tur. Mesajul către votanții RN este explicit: „Preferințele voastre nu contează. Știm noi mai bine”. Este greu de imaginat o strategie mai eficientă pentru a eroda încrederea în instituțiile democratice.

Sau Germania, unde în landurile estice AfD devine regulat cel mai votat partid, dar este sistematic exclus de la guvernare prin coaliții „ale tuturor împotriva AfD”. Rezultatul? Cetățenii văd că votul lor nu produce nicio schimbare, că sistemul este „aranjat”, că democrația este o farsă. Această percepție nu întărește democrația, ci o distruge.

În esență, cordonul sanitar creează o categorie de cetățeni de rang secund: cei al căror vot este „prea periculos” pentru a fi respectat. Aceasta este o negare fundamentală a principiului egalității democratice. Într-o democrație adevărată, toate voturile sunt egale. Într-o democrație cu cordon sanitar, unele voturi sunt mai egale decât altele.

Mecanismul pervers: Cum excluderea creează extremismul

Iată paradoxul fatal al strategiei actuale: prin tratarea forțelor conservatoare ca extremiste, cordonul sanitar le transformă efectiv în ceea ce pretinde că sunt. Mecanismul este simplu și devastator pentru democrație. Totul începe cu etichetarea: un partid conservator care critică imigrația sau birocrația UE este etichetat drept „extremist” și exclus din procesul politic normal. Aceasta conduce inevitabil la victimizare. Excluderea conferă partidului un narativ puternic și adevărat: „Elitele ne cenzurează pentru că spunem adevărul. Se tem pentru că reprezentăm poporul adevărat”. Acest narativ rezonează puternic cu alegătorii frustrați.

Următoarea etapă este radicalizarea totală sau parțială a alegătorilor și, pentru a răspunde alegătorilor, eventual și a partidului respectiv. Poate face orice afirmație, oricât de simplificată, fără a fi testat de realitate. Opoziția perpetuă permite populism neîngrădit. În paralel, se acumulează frustrarea. Alegătorii văd că, indiferent cât de mult votează pentru schimbare, democrația nu răspunde. Frustrarea crește. Cererea pentru soluții mai radicale se intensifică.

Finalul acestui proces este apariția extremismului real. În acest mediu toxic, extremiștii autentici găsesc teren fertil. Când frustrarea democratică este suficient de mare, când moderații conservatori au fost deja etichetați drept „extremiști”, diferența față de extremiștii reali se estompează. „Dacă oricum suntem numiți extremiști, de ce să nu votăm cu adevărații extremiști?” devine o logică perversă, dar înțeleasă de cei marginalizați.

Rezultatul final: cordonul sanitar, în loc să prevină extremismul, creează condițiile perfecte pentru emergența sa. El transformă conservatorismul moderat în extremism prin excludere sistematică și frustrare acumulată.

Italia: Studiul de caz al integrării reușite

Experiența italiană oferă o demonstrație clară a alternativei funcționale. Fratelli d’Italia era exact tipul de formațiune pe care cordonul sanitar ar fi trebuit-o să marginalizeze definitiv.

În schimb, s-a întâmplat ceva fascinant: prin participare graduală la procesul politic, prin asumarea responsabilității la nivel local și apoi național, Giorgia Meloni a transformat partidul. Nu prin renunțarea la valorile conservatoare, ci prin traducerea lor în politici viabile, prin acceptarea constrângerilor realității guvernamentale, prin moderarea retoricii în fața responsabilității concrete.

Astăzi, Meloni guvernează Italia într-o coaliție funcțională. Ea nu a distrus democrația italiană, ci dimpotrivă, a adus stabilitate într-un sistem politic notoriu pentru instabilitatea sa. A integrat preocupările unei părți semnificative a electoratului italian în procesul decizional legitim. A demonstrat că se poate guverna responsabil menținând în același timp o agendă conservatoare.

Mai mult, succesul Meloni a moderat scena politică italiană. Extremiștii reali, cei care chiar contestă democrația constituțională, au fost marginalizați, pentru că Fratelli d’Italia a oferit o alternativă conservatoare viabilă și responsabilă. Aceasta este lecția pe care trebuie să o învățăm, integrarea conservatorilor moderați împinge extremiștii autentici către irelevanță.

Comparați acest rezultat cu Franța, unde excluderea sistematică a Rassemblement National nu l-a slăbit, ci l-a întărit. Sau cu Germania, unde ostracizarea AfD nu a oprit ascensiunea sa spectaculoasă. Strategia de integrare funcționează; strategia de excludere eșuează.

Cazul României: AUR și falsa extremizare

În context românesc, această dinamică devine și mai evidentă. AUR – Aliața pentru Unirea Românilor – este sistematic prezentat de către establishment-ul politic și mediatic drept „extremă dreaptă”, „legionar”, „fascist” (deși acesta înseamnă, de fapt, extrema stângă). Dar o analiză onestă a platformei sale relevă ceva diferit, faptul că e un partid conservator, cu poziții critice față de establishment, dar fundamental democratic în structură și funcționare.

AUR pledează pentru apărarea valorilor creștine și tradiționale, pentru prioritizarea intereselor naționale în negocierile europene și internaționale, pentru control al imigrației și apărarea identității naționale, pentru reducerea birocrației și a corupției sistemice, pentru drepturi și libertăți mai largi, precum și pentru politici sociale pro-familie. Sunt acestea poziții extremiste? Sau sunt poziții conservatoare pe care milioane de români le împărtășesc, dar care nu găsesc reprezentare în partidele tradiționale? Etichetarea lor ca „extremism” este mai degrabă o strategie de delegitimare decât o analiză obiectivă.

AUR oferă singura alternativă reală la acest consens al partidele tradiționale românești, PSD, PNL, USR, și exact de aceea e nevoie ca acestea să îl eticheteze drept „inacceptabil”.

Dar ce se întâmplă când o parte semnificativă a electoratului român împărtășește aceste viziuni conservatoare? Când acești cetățeni văd că partidul lor este ostracizat, că liderii săi sunt demonizați, că preocupările lor sunt respinse ca „extremism”? Se produc exact mecanismele descrise anterior: frustrare, radicalizare, pierderea încrederii în sistem.

Iar dacă AUR își păstrează structura conservatoare, pierde electorat spre forțe cu adevărat extremiste și anti-democratice care să capteze electoratul frustrat.

Consecințele practice ale excluderii în România

Să vedem ce înseamnă menținerea cordonului sanitar în context românesc. La nivel parlamentar, AUR, chiar dacă obține scoruri de cincisprezece-douăzeci la sută, nu poate influența nicio legislație într-un mod semnificativ. Toate celelalte partide refuză sistematic colaborarea, chiar pe teme unde ar putea exista convergență. Mesajul către alegători este brutal de simplu: „Votul vostru nu contează”.

La nivel local, în localitățile unde AUR câștigă primării sau consilii, administrațiile centrale controlate de PSD sau PNL pot sabota proiectele locale. Rezultatul este că alegătorii văd cum sunt efectiv pedepsiți pentru că au votat „greșit”.

La nivel mediatic, reprezentanții AUR sunt fie excluși din dezbaterile principale, fie invitați doar pentru a fi demonizați. Nu există dialog real, doar etichetare și respingere. Efectul este întărirea narativului de victimizare. La nivel european, România se aliniază automat cu poziția „cordon sanitar” din Parlamentul European, chiar când aceasta înseamnă ignorarea preferințelor unei părți semnificative a propriului electorat.

Toate acestea generează o spirală descendentă. Alegătorii AUR, văzând că votul lor nu produce rezultate, devin mai radicali în cereri.

Cordonul salutar: O alternativă funcțională

Soluția nu este eliminarea oricărei linii de demarcație, extremismul autentic există și trebuie izolat. Dar linia trebuie trasată corect, bazată pe criterii clare și obiective, nu pe preferințe ideologice ale establishment-ului.

Există trei zone fundamentale. Prima zonă este aceea a conservatorismului democratic, care merită integrare deplină și un cordon salutar întins către el. Aceasta include partidele care acceptă statul de drept constituțional, care funcționează democratic intern, care nu promovează violență și care acceptă alternarea la putere. AUR, Rassemblement National, Fratelli d’Italia, sau AfD în forța sa majoritară intră în această categorie. Aceste partide trebuie tratate ca parteneri legitimi de dialog, cu care se poate negocia, face compromisuri, chiar guverna. Excluderea lor este antidemocratică și contraproductivă.

A doua zonă este aceea a populismului radical, care necesită angajament selectiv. Aceasta cuprinde partidele cu retorică excesivă, dar care nu contestă fundamental democrația, care pot avea elemente problematice, dar și componente moderabile. Abordarea corectă aici este colaborarea pe subiecte specifice, responsabilizarea graduală, integrarea condiționată.

A treia zonă este aceea a extremismului autentic, care justifică izolare. Aici găsim partidele care contestă explicit democrația constituțională, care vor desființarea partidelor, care vor tribunalele poporului, care promovează violență sistematică, care neagă drepturi fundamentale unor categorii de cetățeni.

Această delimitare clară permite democrației să funcționeze normal, integrează diversitatea legitimă de opinii, responsabilizează forțele conservatoare prin participare, izolează doar ceea ce este cu adevărat periculos.

Beneficiile integrării conservatorilor

Includerea forțelor conservatoare în procesul politic normal ar produce multiple beneficii pentru democrația românească.

Canalizarea constructivă a frustrării. Preocupările legitime ale alegătorilor conservatori, despre imigrație, valori tradiționale, suveranitate, ar fi abordate în procesul politic normal, nu marginalizate până devin toxice.

Al doilea beneficiu este eliminarea monopolului narativ. Când există alternativă conservatoare legitimă și funcțională, extremiștii reali pierd teren. De ce să votezi cu radicali periculoși când există conservatori responsabili care îți reprezintă valorile?

Al treilea beneficiu este revitalizarea democratică. Prezența unei opoziții reale face dezbaterea politică mai autentică. Alegătorii văd alternative reale, nu variații pe aceeași temă.

Finalmente, avem întărirea instituțiilor. Paradoxal, integrarea conservatorilor întărește statul de drept. De ce? Pentru că transformă instituțiile din „arme ale establishment-ului” în arbitri neutri. Când toate forțele democratice pot folosi instituțiile, ele devin legitime pentru toată lumea.

Costul continuării actualei strategii

În schimb, persistența în strategia cordonului sanitar produce consecințe devastatoare. Prima consecință este erodarea încrederii democratice. Când sistemul ignoră sistematic o parte a electoratului, acea parte își pierde încrederea în sistem. Nu în AUR, nu în RN, nu în AfD, ci în democrația însăși.

A doua consecință este radicalizarea accelerată. Frustrarea acumulată nu dispare – ea se transformă. Alegătorii conservatori moderați de azi devin alegătorii extremiști de mâine. Nu pentru că și-au schimbat valorile, ci pentru că sistemul i-a împins către opțiuni mai radicale.

A treia consecință este creșterea extremismului real. Când granița dintre „conservator moderat” și „extremist” este artificială, ambii fiind etichetați similar de establishment, extremiștii reali beneficiază. „Dacă oricum sunt tratat ca extremist, măcar să votez cu cei care chiar sunt radicali” devine o logică perversă, dar funcțională.

A patra consecință este fragmentarea socială. Societatea se divide între „cei acceptabili” și „cei inacceptabili”, între „democrați” și „extremiști”, între „pro-europeni” și „anti-europeni”. Această fragmentare face imposibil dialogul și compromisul – esența democrației.

Finalmente, avem vulnerabilitatea instituțională. Când o parte semnificativă a populației vede instituțiile ca partizane, ca instrumente ale unei facțiuni împotriva lor, acele instituții devin fragile. Statul de drept nu poate funcționa fără legitimitate largă.

România la răscruce

Țara noastră se află la un moment de alegere crucială. Putem continua să importăm mecanic modelul cordonului sanitar occidental, un model care, ironic, eșuează chiar în țările care l-au inventat. Sau putem învăța din eșecurile altora și adopta o abordare mai inteligentă.

România are avantajul de a putea observa ce funcționează și ce nu în alte părți ale Europei. Italia ne arată că integrarea moderează. Franța și Germania ne arată că excluderea radicalizează. Lecția este clară, dar o vom învăța?

Partidele tradiționale românești trebuie să ia o decizie: vor continua să trateze 15-25% (poate chiar 50%) din electorat ca „inacceptabil”, sau vor recunoaște că acești cetățeni au dreptul la reprezentare democratică? Vor continua să eticheteze orice critică a consensului liberal ca „extremism”, sau vor accepta pluralismul autentic?

Pentru că, în lipsa integrării democratice, alternativa nu este menținerea status quo-ului, este radicalizarea accelerată. Alegătorii AUR de azi, frustrați de excludere sistematică, vor deveni alegătorii unor forțe cu adevărat extremiste mâine. Nu pentru că valorile lor s-au schimbat, ci pentru că democrația i-a trădat.

Salvarea democrației prin includere, nu excludere

Democrația europeană nu este amenințată de partidele conservatoare care critică establishment-ul. Ea este amenințată de un establishment care refuză să accepte că democrația înseamnă reprezentarea tuturor preferințelor legitime, nu doar a celor conformiste.

Cordonul sanitar nu protejează democrați, o sabotează. El creează exact extremismul pe care pretinde că îl previne. El transformă conservatori moderați în radicali prin excludere sistematică. El erodează încrederea în instituții prin ignorarea sistematică a unei părți din electorat.

Cordonul salutar reprezintă alternativa matură: integrarea forțelor conservatoare democratice, responsabilizarea lor prin participare la guvernare, canalizarea constructivă a preocupărilor legitime. Această abordare nu abandonează principiile, dimpotrivă, le apără mai eficient, prin izolarea extremismului autentic și moderarea conservatorismului prin responsabilitate.

Pentru România, AUR și alegătorii săi nu sunt inamicul democrației, ei sunt o parte din democrație. Tratați-i ca atare. Angajați-i în dialog. Alternativa, excluderea lor continuă, nu va face extremismul să dispară. Îl va crea.

Democrația nu se apără prin limitarea pluralismului, se apără prin extinderea sa responsabilă. Nu prin reducerea la tăcere a vocilor incomode, ci prin integrarea lor în procesul deliberativ normal. Nu prin cordonul sanitar care separă „acceptabilii” de „inacceptabili”, ci prin cordonul salutar care se întinde spre ei și separă democrații de antidemocrați, indiferent de poziționarea lor pe spectrul ideologic.

Aceasta nu este o alegere ideologică, este o alegere pragmatică despre ce funcționează. Integrarea conservă democrația. Excluderea o distruge.

European democracy faces a paradoxical crisis. The instrument created to defend it—the sanitary cordon—has become the principal threat to its existence. What political elites call ‘protection against extremism’ is, in reality, a sophisticated form of denial of the popular will. And this denial not only fails in its declared purpose but generates precisely the radicalism it claims to prevent.

It is time for a fundamental reassessment. What Europe, and Romania in particular, needs is not a sanitary cordon but a salutary cordon: a clear demarcation between legitimate democratic conservatism, which democracy must integrate, and authentic extremism, which must be isolated—but also monitored, as it too is a symptom of a long-standing malaise. The current deliberate confusion between these categories does not protect democracy; it sabotages it.

The Great Mystification: The Strategic Labelling of Conservatism

We observe throughout Europe a phenomenon: any political force that challenges the liberal-progressive consensus is promptly labelled ‘far-right’. Marine Le Pen, who advocates for national sovereignty and immigration control? Far-right. Giorgia Meloni, who defends traditional values and the family? Far-right. Alternative für Deutschland, which criticises energy policies and uncontrolled immigration? Far-right. AUR in Romania, which promotes national and Christian values? Naturally, far-right.

This labelling is not accidental; it is strategic. By extending the category of ‘extremism’ to encompass any deviation from the liberal-progressive religion, the political establishment creates a convenient justification for ignoring millions of voters and preserving its privileges. But when thirty per cent of French voters support Rassemblement National, when AfD becomes the leading party in German polls, when Fratelli d’Italia governs Italy, can we still speak of ‘extremist margins’?

The reality is that these forces are not extremist; they are conservative. The difference is fundamental. Extremism contests the basic principles of democracy: the rule of law, separation of powers, fundamental rights. Conservatism contests the direction of public policies: immigration, ‘European integration’—meaning EU federalisation—cultural values, obsessive LGBTQ promotion. The first category is incompatible with democracy. The second is democracy in action.

The Anti-Democratic Nature of the Sanitary Cordon

Here is the uncomfortable truth: the sanitary cordon is profoundly anti-democratic in its essence. It tells citizens: ‘Vote freely, but only if you choose from the options we have pre-approved. If you vote wrongly, your vote will be ignored/annulled.’ This is not democracy; it is oligarchy with an electoral façade.

Let us take the concrete example of France. On countless occasions, the ‘republican front’ has mobilised all mainstream parties to block Rassemblement National, even when it obtained majority scores in the first round. The message to RN voters is explicit: ‘Your preferences do not matter. We know better.’ It is difficult to imagine a more effective strategy for eroding trust in democratic institutions.

Or Germany, where in the eastern Länder AfD regularly becomes the most-voted party but is systematically excluded from government through coalitions of ‘everyone against AfD’. The result? Citizens see that their vote produces no change, that the system is ‘rigged’, that democracy is a farce. This perception does not strengthen democracy; it destroys it.

In essence, the sanitary cordon creates a category of second-class citizens: those whose vote is ‘too dangerous’ to be respected. This is a fundamental denial of the principle of democratic equality. In a true democracy, all votes are equal. In a democracy with a sanitary cordon, some votes are more equal than others.

The Perverse Mechanism: How Exclusion Creates Extremism

Here is the fatal paradox of the current strategy: by treating conservative forces as extremist, the sanitary cordon effectively transforms them into what it claims they are. The mechanism is simple and devastating for democracy. It all begins with labelling: a conservative party that criticises immigration or EU bureaucracy is labelled ‘extremist’ and excluded from the normal political process. This inevitably leads to victimisation. Exclusion gives the party a powerful and truthful narrative: ‘The elites are censoring us because we speak the truth. They fear us because we represent the real people.’ This narrative resonates strongly with frustrated voters.

The next stage is total or partial radicalisation of voters and, to respond to voters, potentially of the party itself. It can make any claim, however simplified, without being tested by reality. Perpetual opposition allows unbridled populism. In parallel, frustration accumulates. Voters see that, no matter how much they vote for change, democracy does not respond. Frustration grows. The demand for more radical solutions intensifies.

The end of this process is the emergence of real extremism. In this toxic environment, authentic extremists find fertile ground. When democratic frustration is sufficiently great, when moderate conservatives have already been labelled ‘extremists’, the difference from real extremists blurs. ‘If we are called extremists anyway, why not vote for the real extremists?’ becomes a perverse but understandable logic for those marginalised.

The final result: the sanitary cordon, instead of preventing extremism, creates the perfect conditions for its emergence. It transforms moderate conservatism into extremism through systematic exclusion and accumulated frustration.

Italy: The Case Study of Successful Integration

The Italian experience offers a clear demonstration of the functional alternative. Fratelli d’Italia was precisely the type of formation that the sanitary cordon should have marginalised definitively.

Instead, something fascinating happened: through gradual participation in the political process, through assuming responsibility at local and then national level, Giorgia Meloni transformed the party. Not by abandoning conservative values, but by translating them into viable policies, by accepting the constraints of governmental reality, by moderating rhetoric in the face of concrete responsibility.

Today, Meloni governs Italy in a functional coalition. She has not destroyed Italian democracy but, on the contrary, has brought stability to a political system notorious for its instability. She has integrated the concerns of a significant portion of the Italian electorate into the legitimate decision-making process. She has demonstrated that one can govern responsibly whilst maintaining a conservative agenda.

Moreover, Meloni’s success has moderated the Italian political scene. Real extremists, those who genuinely contest constitutional democracy, have been marginalised, because Fratelli d’Italia has offered a viable and responsible conservative alternative. This is the lesson we must learn: integrating moderate conservatives pushes authentic extremists towards irrelevance.

Compare this result with France, where systematic exclusion of Rassemblement National has not weakened it but strengthened it. Or with Germany, where ostracising AfD has not stopped its spectacular rise. The integration strategy works; the exclusion strategy fails.

The Romanian Case: AUR and False Extremisation

In the Romanian context, this dynamic becomes even more evident. AUR—the Alliance for the Union of Romanians—is systematically presented by the political and media establishment as ‘far-right’, ‘Legionary’, ‘fascist’ (although this actually means far-left). But an honest analysis of its platform reveals something different: it is a conservative party, with critical positions towards the establishment, but fundamentally democratic in structure and functioning.

AUR advocates for the defence of Christian and traditional values, for prioritising national interests in European and international negotiations, for immigration control and defence of national identity, for reducing bureaucracy and systemic corruption, for broader rights and freedoms, as well as for pro-family social policies. Are these extremist positions? Or are they conservative positions shared by millions of Romanians but which find no representation in traditional parties? Labelling them as ‘extremism’ is more a strategy of delegitimisation than an objective analysis.

AUR offers the only real alternative to this consensus of traditional Romanian parties—PSD, PNL, USR—and precisely for this reason they need to label it as ‘unacceptable’.

But what happens when a significant part of the Romanian electorate shares these conservative views? When these citizens see that their party is ostracised, that its leaders are demonised, that their concerns are dismissed as ‘extremism’? The very mechanisms described earlier occur: frustration, radicalisation, loss of trust in the system.

And if AUR maintains its conservative structure, it loses voters to truly extremist and anti-democratic forces that can capture the frustrated electorate.

The Practical Consequences of Exclusion in Romania

Let us see what maintaining the sanitary cordon means in the Romanian context. At parliamentary level, AUR, even if it obtains scores of fifteen to twenty per cent, cannot influence any legislation in a significant way. All other parties systematically refuse collaboration, even on topics where there could be convergence. The message to voters is brutally simple: ‘Your vote does not count.’

At local level, in localities where AUR wins mayoralties or councils, central administrations controlled by PSD or PNL can sabotage local projects. The result is that voters see how they are effectively punished for voting ‘wrongly’.

At media level, AUR representatives are either excluded from main debates or invited only to be demonised. There is no real dialogue, only labelling and rejection. The effect is to strengthen the victimisation narrative. At European level, Romania automatically aligns with the ‘sanitary cordon’ position in the European Parliament, even when this means ignoring the preferences of a significant part of its own electorate.

All of this generates a downward spiral. AUR voters, seeing that their vote produces no results, become more radical in their demands.

The Salutary Cordon: A Functional Alternative

The solution is not the elimination of any line of demarcation; authentic extremism exists and must be isolated. But the line must be drawn correctly, based on clear and objective criteria, not on the ideological preferences of the establishment.

There are three fundamental zones. The first zone is that of democratic conservatism, which deserves full integration and a salutary cordon extended towards it. This includes parties that accept constitutional rule of law, which function democratically internally, which do not promote violence, and which accept alternation in power. AUR, Rassemblement National, Fratelli d’Italia, or AfD in its majority force fall into this category. These parties must be treated as legitimate dialogue partners, with whom one can negotiate, make compromises, even govern. Their exclusion is anti-democratic and counterproductive.

The second zone is that of radical populism, which requires selective engagement. This comprises parties with excessive rhetoric but which do not fundamentally contest democracy, which may have problematic elements but also moderatable components. The correct approach here is collaboration on specific subjects, gradual responsibilisation, conditional integration.

The third zone is that of authentic extremism, which justifies isolation. Here we find parties that explicitly contest constitutional democracy, which want the abolition of parties, which want people’s tribunals, which promote systematic violence, which deny fundamental rights to certain categories of citizens.

This clear demarcation allows democracy to function normally, integrates legitimate diversity of opinions, responsibilises conservative forces through participation, isolates only what is truly dangerous.

The Benefits of Conservative Integration

Including conservative forces in the normal political process would produce multiple benefits for Romanian democracy.

Constructive channelling of frustration. The legitimate concerns of conservative voters, about immigration, traditional values, sovereignty, would be addressed in the normal political process, not marginalised until they become toxic.

The second benefit is elimination of the narrative monopoly. When there exists a legitimate and functional conservative alternative, real extremists lose ground. Why vote for dangerous radicals when there are responsible conservatives who represent your values?

The third benefit is democratic revitalisation. The presence of a real opposition makes political debate more authentic. Voters see real alternatives, not variations on the same theme.

Finally, we have strengthening of institutions. Paradoxically, integrating conservatives strengthens the rule of law. Why? Because it transforms institutions from ‘weapons of the establishment’ into neutral arbiters. When all democratic forces can use institutions, they become legitimate for everyone.

The Cost of Continuing the Current Strategy

In contrast, persistence in the sanitary cordon strategy produces devastating consequences. The first consequence is erosion of democratic trust. When the system systematically ignores part of the electorate, that part loses trust in the system. Not in AUR, not in RN, not in AfD, but in democracy itself.

The second consequence is accelerated radicalisation. Accumulated frustration does not disappear—it transforms. Today’s moderate conservative voters become tomorrow’s extremist voters. Not because they have changed their values, but because the system has pushed them towards more radical options.

The third consequence is growth of real extremism. When the boundary between ‘moderate conservative’ and ‘extremist’ is artificial, both being labelled similarly by the establishment, real extremists benefit. ‘If I am treated as an extremist anyway, at least let me vote for those who truly are radical’ becomes a perverse but functional logic.

The fourth consequence is social fragmentation. Society divides between ‘the acceptable’ and ‘the unacceptable’, between ‘democrats’ and ‘extremists’, between ‘pro-Europeans’ and ‘anti-Europeans’. This fragmentation makes dialogue and compromise—the essence of democracy—impossible.

Finally, we have institutional vulnerability. When a significant part of the population sees institutions as partisan, as instruments of one faction against them, those institutions become fragile. The rule of law cannot function without broad legitimacy.

Romania at a Crossroads

Our country stands at a moment of crucial choice. We can continue to mechanically import the Western sanitary cordon model, a model that, ironically, is failing in the very countries that invented it. Or we can learn from others’ failures and adopt a more intelligent approach.

Romania has the advantage of being able to observe what works and what does not in other parts of Europe. Italy shows us that integration moderates. France and Germany show us that exclusion radicalises. The lesson is clear, but will we learn it?

Traditional Romanian parties must make a decision: will they continue to treat 15-25% (perhaps even 50%) of the electorate as ‘unacceptable’, or will they recognise that these citizens have the right to democratic representation? Will they continue to label any critique of the liberal consensus as ‘extremism’, or will they accept authentic pluralism?

Because, in the absence of democratic integration, the alternative is not maintaining the status quo; it is accelerated radicalisation. Today’s AUR voters, frustrated by systematic exclusion, will become voters for truly extremist forces tomorrow. Not because their values have changed, but because democracy has betrayed them.

Saving Democracy Through Inclusion, Not Exclusion

European democracy is not threatened by conservative parties that criticise the establishment. It is threatened by an establishment that refuses to accept that democracy means representation of all legitimate preferences, not just conformist ones.

The sanitary cordon does not protect democracy; it sabotages it. It creates precisely the extremism it claims to prevent. It transforms moderate conservatives into radicals through systematic exclusion. It erodes trust in institutions through systematic ignoring of part of the electorate.

The salutary cordon represents the mature alternative: integration of democratic conservative forces, responsibilising them through participation in government, constructive channelling of legitimate concerns. This approach does not abandon principles; on the contrary, it defends them more effectively, by isolating authentic extremism and moderating conservatism through responsibility.

For Romania, AUR and its voters are not the enemy of democracy; they are a part of democracy. Treat them as such. Engage them in dialogue. The alternative—their continued exclusion—will not make extremism disappear. It will create it.

Democracy is not defended by limiting pluralism; it is defended by responsibly extending it. Not by silencing uncomfortable voices, but by integrating them into the normal deliberative process. Not through the sanitary cordon that separates ‘the acceptable’ from ‘the unacceptable’, but through the salutary cordon that extends towards them and separates democrats from anti-democrats, regardless of their positioning on the ideological spectrum.

This is not an ideological choice; it is a pragmatic choice about what works. Integration preserves democracy. Exclusion destroys it.

Leave a comment

Subscribe now

Conceptul separației puterilor în stat constituie piatra de temelie a oricărei democrații moderne. Montesquieu a observat că puterea trebuie să oprească puterea. Această idee aparent simplă conține esența protecției împotriva tiraniei.

Justiția independentă nu este un capriciu al juriștilor sau o preferință ideologică, ci o necesitate funcțională a democrației. Fără o instanță independentă care să poată judeca fără teamă și fără favoare, drepturile cetățenilor devin simple declarații de intenție, iar legea se transformă în instrument de oprimare în mâinile celui puternic. Separația puterilor nu înseamnă izolare totală, ci un sistem de echilibru și control reciproc (checks and balances), în care fiecare putere monitorizează și limitează potențialele abuzuri ale celorlalte.

În România, Constituția consacră explicit, prin articolul 24, dreptul la apărare. Acest drept nu este o simplă facilitate oferită din generozitate de către stat, ci o garanție fundamentală fără de care toate celelalte drepturi riscă să devină iluzorii. Dreptul la apărare presupune existența unei profesii independente, capabile să se opună abuzurilor autorității și să asigure că vocea celui acuzat, indiferent cât de neputincios ar părea, este auzită într-o sală de judecată.

Avocatul este, în esența sa, un apărător al libertății. Profesia de avocat are o dublă natură: pe de o parte, este o profesie liberală, exercitată în baza unui contract privat între avocat și client; pe de altă parte, ea îndeplinește o funcție de interes public, fiind esențială pentru funcționarea sistemului de justiție. Această natură duală explică de ce avocații au nu doar dreptul, ci și datoria morală de a se implica în apărarea valorilor democratice, chiar și în absența unui contract de asistență juridică și a unui onorariu plătit.

În primele decenii ale secolului XX, avocații au jucat un rol esențial în consolidarea instituțiilor democratice ale statelor moderne. În România interbelică, avocați de prestigiu au fost nu doar practicieni ai dreptului, ci și lideri politici și intelectuali care au contribuit la dezbaterile publice despre natura statului și a democrației.

Profesia de avocat a fost, în această perioadă, profund legată de ideile de liberalism, constituționalism și protecție a drepturilor individuale. Avocații apărau nu doar clienții în procese particulare, ci și principii fundamentale. În multe țări europene, barourile au devenit centre de rezistență intelectuală împotriva tendințelor autoritare care începeau să se manifeste.

Ascensiunea nazismului în Germania a marcat începutul unei perioade întunecate pentru profesia de avocat. Regimul nazist a înțeles foarte bine că avocații independenți reprezentau o amenințare pentru autoritarismul pe care îl promova. Printr-o lege din 1933, avocații evrei au fost excluși din profesie, iar în cațiva ani mulți dintre ei au fost deportați și uciși în lagăre de concentrare.

Dar persecuția nu s-a limitat la avocații evrei. Orice avocat care îndrăznea să apere dizidenți politici, opozanți ai regimului sau persoane acuzate de „infracțiuni” împotriva statului nazist era supus represiunii. Tribunalele speciale (Sondergerichte) și Tribunalul Poporului (Volksgerichtshof) funcționau ca instrumente de teroare, în care drepturile apărării erau sistematic încălcate. Avocați curajoși care au încercat să își apere clienții au fost ei înșiși arestați, torturați sau executați.

Un exemplu emblematic este cel al lui Hans Litten, un avocat german care, în 1931, înainte de ascensiunea nazistă la putere, l-a interogat pe Adolf Hitler timp de trei ore într-un proces, expunând brutalitatea mișcării naziste. După venirea la putere a lui Hitler, Litten a fost arestat și supus la cinci ani de tortură în diverse lagăre de concentrare, murind în cele din urmă la Dachau în 1938. Povestea lui Litten este un memento al prețului pe care avocații curajoși l-au plătit pentru a apăra statul împotriva tiraniei.

După cel de-al Doilea Război Mondial, România a intrat într-una dintre cele mai întunecate perioade ale istoriei sale. Instaurarea regimului comunist a însemnat lichidarea sistematică a tuturor instituțiilor, inclusiv a unei avocaturi independente. Procesul a fost gradual, dar implacabil.

Regimul comunist a înțeles că nu poate să construiască un stat totalitar atâta timp cât există o clasă de avocați independenți, capabili să apere drepturile individuale împotriva abuzurilor statului. În 1947, imediat după preluarea puterii, comuniștii au început „epurarea” barourilor. Avocații considerați „reacționari”, „burghezi” sau „fasciști” au fost excluși din profesie. Mulți dintre cei mai renumiți avocați ai României interbelice au fost arestați, deportați sau obligați să își abandoneze profesia.

În 1948 barourile au fost practic desființate ca organizații independente. Avocații au fost transformați în „apărători din oficiu”, angajați și controlați de stat. Profesia liberală a dispărut, iar avocatul a devenit un funcționar al statului socialist, al cărui rol era să contribuie la „construirea socialismului”, nu să apere drepturi individuale împotriva abuzurilor puterii.

Perioada 1948-1964 a cunoscut o serie de procese politice montate, în care intelectuali, politicieni ai vechiului regim, ofițeri, preoți și țărani au fost judecați pentru „crime” precum “conspiratia împotriva ordinii sociale”, “sabotaj” sau “spionaj”. Aceste procese erau farse judiciare, în care verdictul era decis dinainte, iar rolul tribunalului era doar să legitimeze represiunea.

Avocații care erau desemnați să apere acuzații în aceste procese se aflau într-o situație imposibilă. Dacă încercau să își apere cu adevărat clienții, riscau ei înșiși arestarea și persecuția. Dacă deveneau parte la farsa juridică, își trădau însăși esența profesiei. Mulți au ales să colaboreze cu regimul. Alții au încercat să practice o „apărare pasivă”, limitându-se la formalități minime.

Mulți avocați au fost trimiși în lagăre de muncă sau deportați în Bărăgan. La Canal, la Salcia, la Periprava, în multe alte locuri de detenție și muncă silnică, avocați care în trecut apăraseră drepturile cetățenilor au fost supuși la tortură, foame, boli și umilințe. Regimul comunist a încercat să distrugă nu doar fizic acești oameni, ci și memoria a ceea ce reprezentau ei: idealurile de dreptate, libertate și demnitate umană.

După 1964 avocații trebuiau să fie membri ai organizațiilor de masă ale partidului și să demonstreze „vigilență revoluționară”.

Cu toate acestea, în această perioadă, unii avocați curajoși au încercat să practice o formă de rezistență pasivă, folosind fisurile din sistemul legal pentru a apăra, pe cât posibil, drepturile clienților lor. Au apărat disidenți, au reprezentat Biserica în litigii cu statul, au încercat să limiteze abuzurile autorităților în procesele penale. Acești avocați au fost constant monitorizați de Securitate, amenințați, șantajați și, uneori, arestați.

Democrația nu este un stat natural și permanent al societății. Ea este o construcție fragilă care necesită efort constant pentru a fi menținută. Istoria ne arată că erodarea democrației nu se întâmplă brusc, peste noapte, printr-o lovitură de stat spectaculoasă. Mai des, ea se întâmplă gradual, prin acumularea de mici încălcări, prin normalizarea abuzurilor, prin acceptarea tacită a faptului că „așa trebuie să fie” sau că „scopul justifică mijloacele”.

Atacurile asupra independenței justiției sunt adesea prezentate sub sloganuri nobile: „lupta împotriva corupției”, „eficientizarea sistemului judiciar”, „reforma pensiilor speciale” (care nu se mai termină de ani de zile) etc. Totuși, sub aceste sloganuri se ascunde adesea intenția reală de a subjuga justiția intereselor politice ale momentului.

Avocații care au suferit în lagărele naziste, în închisorile comuniste, sub dictaturi militare sau în regimuri autoritare contemporane ne-au lăsat o moștenire prețioasă: exemplul curajului civic, al demnității profesionale și al angajamentului fără compromisuri față de valorile fundamentale ale dreptății și libertății.

A uita aceste sacrificii, a trata cu indiferență sau cu cinism atacurile la adresa independenței justiției înseamnă a dezonora memoria acestor martiri ai profesiei și a ne expune pe noi înșine riscului de a repeta greșelile istoriei.

Protestul din 14 noiembrie 2025 se înscrie în această lungă tradiție de responsabilitate civică a avocaților. Nu am protestat din capriciu sau din motive politice partizane. Am protestat pentru că am observat semnale îngrijorătoare care ne aminteau de patternul istoric al erodării statului de drept.

Când independența justiției este amenințată – fie prin atacuri publice împotriva judecătorilor și a deciziilor lor, fie prin încercări de modificare a legislației în scopuri politice, fie prin campanii de denigrare a instituțiilor judiciare – avocații au datoria profesională și morală de a semnaliza aceste pericole.

Am purtat robele pentru că acestea nu sunt simple veșminte profesionale. Roba de avocat este un simbol al angajamentului față de justiție, al demnității profesiei și al continuității unei tradiții care transcende individul. Când un avocat îmbracă roba, el nu mai reprezintă doar pe sine însuși, ci toate valorile pe care profesia le apără.

A purta roba într-un protest în apărarea justiției este cea mai legitimă utilizare a acestui simbol. Ce ar fi mai potrivit decât să porți simbolul profesiei tale când aperi însăși esența acelei profesii?

Reacția violentă și insultele care au urmat protestului nostru nu au făcut decât să confirme necesitatea acestui demers. Comentariile care generalizează că toți avocații sunt corupți, că „șpaga de la inculpat la judecător este dată prin nemernicii de avocați”, că merităm să fim agresați fizic („luați și la palme”), sunt exact tipul de discurs care pregătește terenul pentru atacuri mai serioase împotriva profesiei și a statului de drept.

Una dintre cele mai grave probleme cu care ne confruntăm astăzi este lipsa acută de înțelegere a modului în care funcționează instituțiile democratice și a importanței acestora pentru protejarea libertăților noastre.

Concepte fundamentale precum separația puterilor în stat, independența justiției, echilibrul instituțional, drepturile și libertățile fundamentale, prezumția de nevinovăție sau rolul avocatului în sistemul judiciar sunt fie necunoscute, fie profund înțelese greșit de către o parte semnificativă a populației.

Această ignoranță nu este vina cetățenilor. Ea este rezultatul unui sistem educațional care nu a reușit să transmită aceste cunoștințe esențiale. Educația civică, care în trecut era o materie importantă în curriculum școlar, a fost marginalizată sau transformată într-o formă de educație abstractă, care nu reușește să transmită esența funcționării democrației.

Lipsa de educație civică creează o vulnerabilitate critică la manipulare și populism. Când cetățenii nu înțeleg de ce este importantă separația puterilor sau de ce independența justiției este esențială, ei pot fi ușor convinși că aceste principii sunt „obstacole birocratice” care trebuie eliminate în numele „voinței poporului”.

Discursurile populiste care promit să asigure că „justiția să fie a poporului, nu a judecătorilor” pot părea atractive pentru un public neinformat. Totuși, istoria ne arată că astfel de discursuri au fost întotdeauna preludiul unor atacuri grave împotriva statului de drept.

Barourile au încercat, prin diverse programe de educație juridică, să contribuie la această misiune. Totuși, eforturile lor nu pot înlocui o reformă sistemică a educației. Este nevoie de o implicare susținută a Ministerului Educației și a corpului profesoral pentru a crea o cultură civică solidă în România.

Protestul din 14 noiembrie 2025 nu a fost o abatere de la responsabilitățile noastre profesionale, ci o expresie a acestora. Ca avocați, avem nu doar dreptul, ci și datoria de a apăra statul de drept, chiar și atunci când acest lucru ne expune la critici, la campanii de denigrare sau la amenințări.

Istoria ne-a învățat că tăcerea în fața abuzurilor nu este neutralitate, ci complicitate. Când instituțiile democratice sunt amenințate, indiferența este o formă de abandonare a responsabilității față de societate și față de valorile pe care profesia noastră le reprezintă.

Atacurile care au urmat protestului nostru nu mai sunt o chestiune personală. Când se afirmă public că toți avocații sunt corupți, că profesăm prin șantaj și șpagă, că merităm agresiune fizică, este afectată demnitatea întregii profesii.

În cele din urmă, protestul din 14 noiembrie a fost un act de îndrăzneală – îndrăzneala de a reprezenta nu doar clienți individuali în dosare particulare, ci valorile fundamentale ale dreptății, libertății și demnității umane. Avocații din trecut care au înfruntat nazismul, comunismul și alte forme de tiranie ne-au arătat că profesia noastră nu se rezumă doar la aplicarea legii, ci presupune un angajament moral față de principiile pe care le servește legea.

În fața presiunilor, a amenințărilor și a campaniilor de denigrare, rămânem fermi în convingerea că am făcut ceea ce trebuia făcut. Pentru că avocatul care își abandonează principiile din teamă sau din calcul oportunist își pierde esența profesiei. Iar o societate fără avocați curajoși, capabili să se opună abuzurilor puterii, este o societate pe calea de a-și pierde libertatea.

Protestul nostru a fost un memento: STATUL DE DREPT DEMOCRATIC NU SE APĂRĂ DE LA SINE. El necesită vigilență constantă, curaj civic și voința de a lua atitudine atunci când valorile fundamentale sunt amenințate. Aceasta este lecția pe care am învățat-o din istoria avocaturii și aceasta este moștenirea pe care o datorăm generațiilor viitoare de avocați și de cetățeni.

Leave a comment

Subscribe now

Romanian Version

În contextul actual al dezvoltării tehnologice, poziția unor profesori de drept față de utilizarea inteligenței artificiale de către studenți pare să reflecte mai degrabă o rezistență la schimbare decât o abordare pedagogică bine fundamentată. Această atitudine conservatoare nu doar că este contraproductivă, dar poate avea consecințe negative atât pentru formarea viitorilor juriști, cât și pentru calitatea serviciilor juridice oferite în practică.

Avantajele incorporării responsabile a AI-ului în educația juridică sunt evidente, în primul rând prin viteza cu care poate fi generat un punct de plecare pentru cercetare. În loc să petreacă ore întregi căutând prin volume de doctrină și jurisprudență, studenții pot obține rapid o bază de lucru care, deși necesită verificare minuțioasă, le permite să își concentreze eforturile pe analiza critică și aprofundarea aspectelor relevante. Este adevărat că instrumentele de inteligență artificială produc frecvent erori în domeniul juridic, dar tocmai din această cauză utilizarea lor responsabilă devine esențială pentru formarea unei gândiri juridice riguroase.

Realitatea este că studenții folosesc deja aceste tehnologii, indiferent de restricțiile impuse. Prin urmare, mai importantă decât interzicerea este educarea lor privind modalitățile corecte de utilizare. Să ne imaginăm că acum câteva decenii cineva ar fi susținut că nu trebuie folosit calculatorul pentru redactarea documentelor juridice, ci doar scrisul de mână, din teama pierderii unei abilități fundamentale. Astăzi, o astfel de poziție ar părea absurdă, pentru că am învățat să valorificăm avantajele tehnologiei fără a renunța la competențele esențiale.

Experiența personală demonstrează clar beneficiile adaptării la noile instrumente. Pe o tabletă pot accesa o bibliotecă cu mii de cărți, resurse care altfel ar necesita un spațiu fizic considerabil și ar fi limitate geografic. Accesibilitatea informației este revoluționară, dar ea trebuie însoțită de capacitatea de a evalua critic și verifica conținutul găsit.

Cel mai mare risc al utilizării excesive a AI-ului în practica juridică este acela că aceasta nu inovează cu adevărat. AI-ul operează prin recombinarea informațiilor existente pe baza de probabilități, generând soluții care reprezintă, în esență, o sinteză a celor mai frecvente abordări găsite în datele pe care a fost antrenat. Această caracteristică fundamentală a tehnologiei poate avea consecințe devastatoare pentru evoluția dreptului și calitatea serviciilor juridice.

Dreptul progresează prin inovație juridică, prin dezvoltarea de noi teorii, prin găsirea de soluții creative la probleme complexe și prin adaptarea principiilor fundamentale la realități în continuă schimbare. Marile dezvoltări în jurisprudență, doctrinele revoluționare și strategiile juridice care au schimbat cursul istoriei nu au apărut prin aplicarea mecanică a probabilităților asupra informațiilor existente, ci prin gândirea creativă, intuiția juridică și capacitatea de a vedea conexiuni dincolo de cele evidente.

În goana după un răspuns rapid și aparent eficient, există riscul major ca profesioniștii să nu mai acorde gândirii suficient timp pentru a veni cu soluții cu adevărat noi. Procesul de reflecție profundă, de analiză critică prelungită și de explorare a direcțiilor neconvenționale este exact ceea ce produce inovația juridică. Când ne mulțumim cu răspunsul rapid generat de AI, care este, prin natura sa, o colecție a soluțiilor deja existente, riscăm să intrăm într-un cerc vicios al stagnării intelectuale.

Această problemă este cu atât mai gravă cu cât poate trece neobservată. Răspunsurile generate de AI par adesea coerente și chiar sofisticate, creând iluzia că oferă soluții complete și de calitate. În realitate, ele reprezintă doar o compilare inteligentă a celor mai comune abordări, lipsită de acea scânteie de originalitate care caracterizează gândirea juridică de înaltă calitate.

Consecințele pe termen lung ale acestei tendințe ar putea fi dramatice pentru profesia juridică. Riscăm să formăm generații de juriști care sunt foarte eficienți în aplicarea soluțiilor standard, dar care au pierdut capacitatea de a gândi original, de a dezvolta strategii inovatoare sau de a răspunde adecvat la provocări juridice fără precedent. În plus, dependența excesivă de AI poate duce la o omogenizare periculoasă a practicii juridice, unde diversitatea de abordări și creativitatea strategică sunt înlocuite de aplicarea uniformă a pattern-urilor statistice.

Profesorii de drept au responsabilitatea să înțeleagă și să utilizeze aceste instrumente înainte de a-I putea ghida pe studenții lor. Este esențial să cunoască atât potențialul, cât și limitele tehnologiei pentru a putea oferi o educație relevantă și actuală. În practica juridică, metodele de lucru s-au transformat radical. Dacă până recent îi învățam pe tinerii juriști să caute mai întâi pe Google ori în diverse motoare o informație care ar putea fi deja disponibilă într-un articol specializat, iar apoi să verifice această informație în surse clasice, astăzi integrarea AI-ului în acest proces devine naturală.

Îmi amintesc când aveam nevoie urgentă de un răspuns juridic într-o oră și i-am găsit pe stagiari căutând prin cărți înșirate prin tot biroul, deși informația necesară era disponibilă la un click distanță. Această imagine reflectă perfect tensiunea dintre metodele tradiționale și eficiența modernă.

Consecințele unei educații juridice neadaptate la realitățile tehnologice actuale sunt deja vizibile în practică. Pe de o parte, vedem juriști retrograzi care refuză să se adapteze și riscă să devină irelevanți pe piața muncii. Pe de altă parte, observăm profesioniști care folosesc intensiv AI-ul, dar fără cunoștințele necesare pentru a evalua critic rezultatele. Până acum am primit deja 3 contracte de la cocontractanții unor clienți, redactate cu ajutorul AI-ului și conținând aberații juridice, iar asta demonstrează încă o dată pericolele unei utilizări neînțelese a acestor tehnologii.

Soluția nu constă în interzicerea folosirii inteligenței artificiale, ci în educarea utilizatorilor privind modalitățile corecte de utilizare. Trebuie să preluăm ceea ce tehnologia oferă mai bun, dar să rămânem conștienți de riscurile aferente. Dacă nu explicăm care sunt aceste riscuri și cum pot fi evitate, dacă preferăm să considerăm că ele nu există sau să interzicem pur și simplu utilizarea unei anumite tehnologii, aceasta va fi oricum folosită, dar într-un mod necontrolat și potențial periculos.

Apelul meu către profesorii de drept este unul simplu, dar fundamental pentru viitorul educației juridice. Ei trebuie să facă primul pas către înțelegerea și utilizarea responsabilă a acestor instrumente, pentru a putea ghida în mod competent generațiile viitoare de juriști. Adaptarea metodelor didactice la realitățile zilelor noastre nu înseamnă abandonarea principiilor fundamentale ale dreptului, ci modernizarea modalităților prin care aceste principii sunt transmise și aplicate.

Educația juridică trebuie să integreze utilizarea AI-ului ca pe un instrument auxiliar, nu ca pe un substitut pentru gândirea critică și creativitatea juridică. Studenții trebuie învățați să folosească aceste tehnologii pentru cercetare și documentare rapidă, dar și să dezvolte capacitatea de a depăși limitele acestora prin gândire originală și analiză profundă. Doar astfel vom putea forma juriști capabili să exceleze în lumea contemporană, fără a compromite rigoarea, creativitatea și etica profesională care definesc această profesie.

In the current context of technological development, the position of some law professors regarding students' use of artificial intelligence appears to reflect resistance to change rather than a well-founded pedagogical approach. This conservative attitude is not only counterproductive but may have negative consequences both for the training of future lawyers and for the quality of legal services provided in practice.

The advantages of responsibly incorporating AI into legal education are evident, primarily through the speed with which a starting point for research can be generated. Instead of spending hours searching through volumes of doctrine and jurisprudence, students can rapidly obtain a working foundation which, whilst requiring meticulous verification, allows them to concentrate their efforts on critical analysis and deepening relevant aspects. It is true that artificial intelligence tools frequently produce errors in the legal domain, but precisely for this reason their responsible use becomes essential for developing rigorous legal thinking.

The reality is that students already use these technologies, regardless of any restrictions imposed. Therefore, more important than prohibition is educating them regarding correct methods of use. Let us imagine that several decades ago someone had argued that computers should not be used for drafting legal documents, only handwriting, for fear of losing a fundamental skill. Today, such a position would seem absurd, because we have learnt to harness the advantages of technology without abandoning essential competencies.

Personal experience clearly demonstrates the benefits of adapting to new tools. On a tablet, I can access a library containing thousands of books, resources which would otherwise require considerable physical space and would be geographically limited. The accessibility of information is revolutionary, but it must be accompanied by the capacity to critically evaluate and verify the content found.

The greatest risk of excessive AI use in legal practice is that it does not truly innovate. AI operates by recombining existing information based on probabilities, generating solutions which represent, in essence, a synthesis of the most frequent approaches found in the data upon which it was trained. This fundamental characteristic of the technology may have devastating consequences for the evolution of law and the quality of legal services.

Law progresses through legal innovation, through the development of new theories, through finding creative solutions to complex problems, and through adapting fundamental principles to continuously changing realities. The great developments in jurisprudence, revolutionary doctrines, and legal strategies which have changed the course of history did not emerge through the mechanical application of probabilities to existing information, but through creative thinking, legal intuition, and the capacity to perceive connections beyond the evident ones.

In the rush for a rapid and apparently efficient answer, there exists the major risk that professionals may no longer allow thinking sufficient time to develop truly new solutions. The process of profound reflection, of prolonged critical analysis, and of exploring unconventional directions is precisely what produces legal innovation. When we content ourselves with the rapid answer generated by AI, which is, by its very nature, a collection of already existing solutions, we risk entering a vicious circle of intellectual stagnation.

This problem is all the more serious as it may go unnoticed. Answers generated by AI often appear coherent and even sophisticated, creating the illusion that they offer complete and quality solutions. In reality, they represent merely an intelligent compilation of the most common approaches, lacking that spark of originality which characterises high-quality legal thinking.

The long-term consequences of this tendency could be dramatic for the legal profession. We risk forming generations of lawyers who are very efficient in applying standard solutions but who have lost the capacity to think originally, to develop innovative strategies, or to respond adequately to unprecedented legal challenges. Moreover, excessive dependence on AI may lead to a dangerous homogenisation of legal practice, where diversity of approaches and strategic creativity are replaced by the uniform application of statistical patterns.

Law professors have the responsibility to understand and utilise these tools before they can guide their students. It is essential that they know both the potential and the limitations of the technology in order to offer relevant and current education. In legal practice, working methods have been radically transformed. Whilst until recently we taught young lawyers to search first on Google or in various search engines for information which might already be available in a specialised article, and then to verify this information in classical sources, today the integration of AI into this process becomes natural.

I remember when I urgently needed a legal answer within an hour and found the trainees searching through books arranged throughout the entire office, despite the necessary information being available at the click of a button. This image perfectly reflects the tension between traditional methods and modern efficiency.

The consequences of legal education unadapted to current technological realities are already visible in practice. On one hand, we see retrograde lawyers who refuse to adapt and risk becoming irrelevant in the labour market. On the other hand, we observe professionals who use AI intensively but without the knowledge necessary to critically evaluate the results. So far, I have already received three contracts from counterparties of some of my clients, drafted with AI assistance and containing legal absurdities, and this demonstrates once again the dangers of uninformed use of these technologies.

The solution does not consist in prohibiting the use of artificial intelligence, but in educating users regarding correct methods of utilisation. We must take what technology offers that is best, but remain conscious of the attendant risks. If we do not explain what these risks are and how they can be avoided, if we prefer to consider that they do not exist or to simply prohibit the use of a particular technology, it will be used anyway, but in an uncontrolled and potentially dangerous manner.

My appeal to law professors is a simple one, but fundamental for the future of legal education. They must take the first step towards understanding and responsibly using these tools, in order to competently guide future generations of lawyers. Adapting teaching methods to today's realities does not mean abandoning the fundamental principles of law, but modernising the ways in which these principles are transmitted and applied.

Legal education must integrate the use of AI as an auxiliary tool, not as a substitute for critical thinking and legal creativity. Students must be taught to use these technologies for rapid research and documentation, but also to develop the capacity to transcend their limitations through original thinking and profound analysis. Only thus can we train lawyers capable of excelling in the contemporary world, without compromising the rigour, creativity, and professional ethics which define this profession.

Leave a comment

Subscribe now

Romanian Version

Guvernul României a adoptat luni, 1 septembrie 2025, prin angajarea răspunderii, ceea ce ne prezintă ca fiind o „lege de redresare bugetară". În realitate, această lege reprezintă una dintre cele mai periculoase încercări de subminare a democrației din istoria postdecembristă a țării. Ca avocat care urmărește îndeaproape evoluțiile constituționale, consider că asistăm la o operațiune de manipulare la scară națională în care, sub pretextul tehnocratic al „eficientizării resurselor publice", bugetul național se va prăbuși, investitorii străini serioși vor fi îndepărtați și se introduce un sistem de control total asupra societății românești.

Coaliția Bolojan a ales să adopte această lege prin angajarea răspunderii nu din urgență economică, ci din frică. Frică de dezbaterile parlamentare în care ar fi fost obligați să justifice fiecare măsură. Frică de consultările publice în care specialiștii, antreprenorii și societatea civilă ar fi demontat punct cu punct aberațiile propuse. Frică de adevărul că ceea ce propun nu are nimic de-a face cu redresarea bugetară.

O reformă adevărată ar fi fost prezentată transparent, dezbătută public, amendată pe baza observațiilor specialiștilor și adoptată cu largă susținere parlamentară și socială. În schimb, această lege face exact opusul: complică extrem de mult sistemul fiscal, introduce discriminări arbitrare, creează incertitudine juridică și transformă administrația publică într-un aparat de supraveghere și represiune. Și face toate acestea aproape în secret, fără dezbatere, fără consultare, prin forțarea procedurilor.

Strategia antidemocratică: fuga de responsabilitate

Coaliția guvernamentală a adoptat o strategie cinic calculată pentru a evita orice formă de control democratic. În primul rând, au „împachetat" măsuri complet disparate într-o singură lege monstruoasă care modifică 19 acte normative diferite. Aceasta nu este întâmplător - este o tactică deliberată pentru a face extrem de greoaie analiza detaliată și opoziția punctuală.

Când opinia publică critică testarea psihologică abuzivă, ei răspund că legea este despre redresarea bugetară. Când economiștii critică discriminările fiscale, ei răspund că legea combate evaziunea. Când juriștii critică încălcările constituționale, ei răspund că opinia publică vrea disciplină fiscală. Este o tactică de manipulare prin care fiecare critică punctuală este relativizată prin invocarea altor aspecte din pachetul legislativ.

Deficitul bugetar excesiv datează din 2019. Guvernele au avut șase ani să adopte măsurile necesare prin procedurile normale parlamentare. Dar coaliția Bolojan a preferat să amâne orice măsură reală până după alegerile din mai 2025, pentru a nu-și afecta șansele electorale, iar acum folosește urgența pe care și-a creat-o pentru a ocoli complet controlul democratic.

Cinismul consultărilor inexistente

Unul dintre cele mai cinice aspecte ale acestei operațiuni este modul în care guvernul a simulat un proces de consultare publică.

Nu au organizat dezbateri publice reale. Nu au invitat patronatele, sindicatele, camerele de comerț sau organizațiile profesionale la consultări substanțiale. Nu au răspuns la observațiile făcute în timpul „consultării" formale.

Această abordare nu este accidentală. Guvernul știa foarte bine că dacă ar fi organizat consultări publice reale, măsurile ar fi fost demolate de către specialiști. Economiștii ar fi arătat că discriminările fiscale sunt contraproductive. Juriștii ar fi demonstrat că încălcă Constituția. Antreprenorii ar fi explicat că vor distruge mediul de afaceri. Societatea civilă ar fi denunțat sistemul de supraveghere.

De asemenea, au calculat că între momentul adoptării și intrarea în vigoare, perioada este prea scurtă pentru ca societatea civilă, patronatele sau organizațiile profesionale să se organizeze și să reacționeze eficient. În trei-patru săptămâni, este foarte greu să organizezi o campanie de informare publică, să mobilizezi oamenii și să construiești o opoziție eficientă.

Prin urmare, au ales să evite complet acest proces democratic, preferând să adopte legea prin forță și să se confrunte ulterior cu consecințele. Este o abordare de tip „fapt împlinit" - adoptăm măsurile prin surprindere și forță, iar apoi societatea va fi nevoită să se adapteze sau să încerce să le conteste prin proceduri lungi și costisitoare, apoi acuzi pe critici că „destabilizează" sau că „sabotează" reformele.

Au ales să evite complet confruntarea cu adevărul, preferând să adopte măsurile prin surprindere și forță. Este o recunoaștere implicită a faptului că ceea ce fac este greșit, ilegal și dăunător pentru România, dar că nu le pasă, atâta timp cât pot impune aceste măsuri.

Aceasta nu este comportamentul unei administrații democratice care crede în propriile politici. Este comportamentul unei administrații autoritare care știe că politicile sale sunt greșite dar care preferă să le impună prin forță decât să le justifice prin argumente.

Ipocrizia criticilor la adresa opoziției

Un aspect deosebit de cinic al strategiei guvernamentale este modul în care criticii opoziția pentru că „nu vine cu soluții constructive". Este o ipocrizie monumentală din mai multe motive.

În primul rând, opinia guvernamentală este că opoziția trebuie să propună soluții, dar când aceasta face acest lucru, propunerile sunt ignorate sistematic. Opoziția a făcut nenumărate propuneri de-a lungul timpului. Toate au fost respinse nu pe fond, ci pe criterii politice.

În al doilea rând, prin adoptarea prin angajarea răspunderii, guvernul a eliminat complet posibilitatea ca opoziția să propună amendamente sau soluții alternative. Nu poți critica pe cineva că nu vine cu soluții când îi interzici să le prezinte. Este ca și cum ai închide ușa în fața cuiva și apoi l-ai critica că nu intră în cameră.

În al treilea rând, procedura de angajare a răspunderii elimină prin definiție orice posibilitate de dezbatere parlamentară substanțială. Parlamentul este pus în fața alternativei: fie acceptă legea în bloc, fie demite guvernul. Nu există spațiu pentru propuneri constructive, pentru amendamente sau pentru îmbunătățiri punctuale.

Distrugerea sistematică a mediului de afaceri

Sub pretextul „disciplinei fiscale", se introduce cea mai drastică ofensivă împotriva mediului privat din istoria postdecembristă. Zecile de mii de societăți vor fi dizolvate forțat dacă nu respectă termene arbitrare de reactivare. O societate declarată inactivă pentru mai mult de trei ani are doar 30 de zile să se reactiveze, altfel este dizolvată automat.

Pentru antreprenorul a cărui societate a fost declarată inactivă pentru că traversa o perioadă de criză sectorială, aceasta înseamnă pierderea totală a investiției, chiar dacă afacerea ar putea fi viabilă. Termenele sunt deliberat imposibil de respectat pentru a forța eliminarea unui număr maxim de societăți.

Sistemul de eșalonare la plată devine practic inaccesibil prin introducerea obligativității fideiusiunii. Pentru antreprenorul în dificultate care încearcă să negocieze o eșalonare, aceasta înseamnă că trebuie să găsească pe cineva dispus să garanteze personal datoria sa fiscală. Prietenii și rudele vor fi reticente să își asume asemenea riscuri, astfel că multe afaceri viabile vor fi forțate să închidă.

Micile afaceri vor fi obligate să instaleze terminal de plăți cu cardul și să suporte costurile acestuia, chiar dacă clienții lor preferă să plătească cash. Dacă refuză, riscă amenzi substanțiale. Tânărul care și-a deschis o firmă de consultanță anul acesta va afla că nu poate beneficia de eșalonare pentru că societatea nu are încă un an, fiind forțat să închidă afacerea chiar dacă are comenzi și perspectiva de profit.

Confiscarea prin impozitare

Majorările dramatice de impozite sunt prezentate ca „echilibrare fiscală", dar reprezintă în realitate o formă de confiscare progresivă. Impozitele pe clădiri cresc cu până la 168% pentru unele categorii.

Pentru pensionarul care locuiește în casa părintească pe care a moștenit-o, aceasta poate însemna o creștere prohibitivă. Cu o pensie de 2.000 lei pe lună, va fi forțat să își vândă casa în care s-a născut pentru a face față taxelor sau să se împrumute la bătrânețe.

Se introduce și un „impozit pe bunurile de lux" care taxează cu 0,9% clădirile peste 2,5 milioane lei și autoturismele peste 375.000 lei. Medicul care și-a cumpărat o mașină mai bună prin credit va fi șocat să afle că aceasta poate intra la categoria „bunuri de lux". Ce te faci dacă le moștenești, dar nu ai veniturile necesare să plătești impozitele? Ești obligat să le vinzi.

Discriminarea fiscală ca instrument de control

Legea creează multiple forme de discriminare fiscală care nu au nimic de-a face cu echitatea, ci servesc la fragmentarea și controlul societății. Veniturile din închirierea a șapte camere sunt tratate diferit față de cele din închirierea a opt camere, deși este vorba despre aceeași activitate economică. Antreprenorul din sectorul imobiliar descoperă că regulile se schimbă dramatic odată cu depășirea unor praguri arbitrare.

Câștigurile de capital sunt impozitate diferit în funcție de durata de deținere, cu cote de 3% pentru peste un an și 6% pentru sub un an. Investitorul care are nevoie de lichiditate și vinde după 11 luni va plăti dublul impozitului față de cel care poate să aștepte 13 luni. Aceasta nu este politică fiscală rațională, ci discriminare arbitrară.

Moneda virtuală este supusă unui regim special extrem de nefavorabil, fără posibilitatea compensării pierderilor cu câștigurile. Tânărul programator care a investit în criptomonede va descoperi că dacă pierde 10.000 lei pe Bitcoin dar câștigă 5.000 lei pe Ethereum, va plăti impozit pe cei 5.000 lei câștigați, ignorându-se complet pierderile de 10.000 lei. În timp ce investițiile tradiționale beneficiază de compensarea pierderilor, sectorul tehnologic este discriminat și penalizat.

Anihilarea autonomiei locale

Sub pretextul „disciplinei financiare", autoritățile locale vor fi supuse unui control financial total prin posibilitatea sistării finanțării pentru încălcări administrative. Primarul care încearcă să reducă taxele locale pentru a ajuta familiile defavorizate sau pentru a atrage investitori va afla că nu poate face cote mai mici decât cele din 2025. Dacă se opune politicilor guvernului central, finanțarea poate fi sistată pentru diverse „încălcări" administrative interpretate subiectiv.

Aceasta transformă autonomia locală dintr-un principiu constituțional într-o ficțiune. Primarul nu mai poate lua decizii în interesul comunității sale, ci devine un simplu executor al ordinelor de la București. Consilierul local care vrea să acorde scutiri substanțiale pentru familiile cu mulți copii va afla că poate face acest lucru doar în limita a 5% din veniturile încasate anul trecut.

Pentru locuitorii unei comunități locale, aceasta înseamnă că nu mai contează pe cine votează la alegerile locale, pentru că primarul nu va avea puterea reală să le apere interesele. Democrația locală moare, înlocuită de un sistem de control centralizat.

Transformarea statului în cenzor economic

Prin restricțiile asupra cesiunii părților sociale și asupra acordării de împrumuturi între societăți și asociați, statul devine cenzor al deciziilor de afaceri private. Cesiunea părților sociale la o societate cu datorii fiscale este condiționată de constituirea unor garanții care să acopere valoarea obligațiilor restante.

Pentru investitorul care vrea să salveze o întreprindere în dificultate, aceasta înseamnă că va fi descurajat de perspectiva de a garanta personal toate datoriile fiscale ale societății. Multe societăți care ar putea fi salvate prin investiții noi vor fi forțate să intre în faliment. Antreprenorul de succes care vrea să investească într-o afacere promițătoare dar cu istoric fiscal complicat va prefera să evite România în favoarea unor jurisdicții mai prietene cu investițiile.

Transformarea României într-un stat de supraveghere

Sub eticheta „modernizării administrației publice", se introduc instrumente de supraveghere care depășesc prin amploare chiar și cele folosite de regimurile totalitare din secolul trecut. Se creează "RO e-Proprietate", prezentat ca un sistem de „fundamentare a politicilor publice", dar care în realitate este o bază de date centralizată cu informații despre toate proprietățile din România.

Aceasta înseamnă că statul va cunoaște în detaliu unde locuiește fiecare român, ce proprietăți deține, cum le folosește și cât valorează acestea. Orice autoritate va fi obligată să furnizeze gratuit „orice fel de date sau informații cu privire la bunurile imobile". Pentru familia tipică românească, aceasta înseamnă sfârșitul intimității locuinței și al confidențialității investițiilor. Nu mai există secrete patrimoniale în fața unui stat care colectează și stochează totul.

Paralel, sub pretextul „îmbunătățirii activității de control", administrația fiscală și vamală este echipată cu camere video portabile care înregistrează fără consimțământ toate interacțiunile cu cetățenii. Funcționarii primesc uniforme, insigne distinctive și „mijloace tehnice utilizate ca mijloc individual de apărare". Nu mai avem de-a face cu o administrație publică civilă, ci cu un aparat de tip paramilitar.

Atmosfera de afaceri se transformă din una de colaborare într-una de teamă și suspiciune.

Sub pretextul "combaterii evaziunii fiscale", se introduc instrumente care transformă instituțiile de control în agenți de represiune politică. Funcționarii ANAF sunt echipați cu camere video, ca și cum ar controla infractori periculoși, nu contribuabili. Inspecția Muncii filmează activitățile, intimidând atât angajatori cât și angajați.

Pentru angajatul care vrea să raporteze probleme reale de muncă, faptul că discuțiile cu inspectorii sunt înregistrate îl va face să se gândească de două ori, temându-se de represalii din partea angajatorului. Pentru angajatorul corect care colaborează cu autoritățile, perspectiva de a fi tratat ca un suspect și de a fi înregistrat în permanență va deteriora relația de colaborare.

Sub masca „profesionalizării administrației publice", se introduce testarea psihologică și cu poligraful pentru tot mai mulți angajați publici. Funcționarii din sectorul jocurilor de noroc trebuie să treacă la fiecare doi ani prin evaluări psihologice complexe care analizează „nivelul cognitiv, maturitatea socioafectivă, stabilitatea emoțională". Această practică se extinde apoi la întreg sectorul fiscal-vamal.

Aceasta nu este profesionalizare, ci o formă de tortură psihologică instituționalizată. Funcționarul public se trezește obligat să își expună cele mai intime aspecte ale personalității în fața unui evaluator, să fie conectat la un poligraf și să îi fie măsurate reacțiile fiziologice în timp ce i se pun întrebări. Sub amenințarea cu „declanșarea cercetării disciplinare", orice angajat poate fi supus acestor proceduri umilitoare pe baza unor „date și indicii" care nu sunt definite obiectiv.

Scopul real este crearea unui climat de teamă în administrația publică, în care fiecare funcționar să știe că poate fi oricând supus unei astfel de investigații psihologice dacă nu se conformează întru totul. Nu mai vorbim despre o administrație independentă și profesionistă, ci despre un aparat de control în care loialitatea politică devine mai importantă decât competența profesională.

Prăbușirea economică programată

Efectele cumulate ale acestor măsuri vor produce o prăbușire economică programată. Tinerii vor pleca masiv în străinătate, nu doar pentru oportunități mai bune, ci și pentru a scăpa de un sistem opresiv. Tânărul medic va prefera să emigreze în Germania decât să își deschidă cabinet în România, unde va fi tratat cu suspiciune și supus unei fiscalități discriminatorii.

Investitorii străini vor evita România ca pe o zonă de risc. Compania internațională care se gândea să deschidă un centru de servicii la București va alege Praga sau Varșovia, unde cadrul juridic este stabil și administrația publică nu este militarizată.

Antreprenorii români de succes vor începe să relocalizeze afacerile. Când vezi că succesul economic atrage penalizări fiscale discriminatorii și când realizezi că statul te tratează ca pe un inamic, nu ca pe un partener în dezvoltarea economică, alegerea devine evidentă.

Studenții români vor studia în străinătate și nu se vor mai întoarce. Când îți dai seama că în țara ta poți fi supus testărilor psihologice abuzive pentru a lucra la stat sau că afacerea ta poate fi dizolvată forțat pentru încălcări administrative minore, perspectiva de a construi o carieră acasă devine una neatractivă.

Capcana sărăciei și autoritarismului

Poate cel mai crud aspect este că aceste măsuri creează o capcană din care România va fi foarte greu să iasă. Prin distrugerea antreprenoriatului, prin alungarea investitorilor și prin descurajarea inovației, economia va stagna și apoi va intra în declin. Joburile bine plătite vor dispărea odată cu firmele străine care se retrag și cu antreprenorii care emigrează.

România va rămâne cu o populație îmbătrânită, cu o economie dependentă de transferurile de la UE și cu un aparat de stat hipertrofiat care va trebui întreținut de tot mai puțini contribuabili. Sărăcia nu va fi doar materială, ci și intelectuală și morală. O societate în care oamenii sunt constant supravegheați și în care succesul este penalizat va produce conformism, mediocritate și acceptarea pasivă a autorității.

De ce acceptăm minciuna?

Cea mai mare problemă nu sunt măsurile în sine, ci faptul că guvernul minte deliberat despre natura lor și că o parte din societate pare dispusă să accepte aceste minciuni. Când ni se spune că supravegherea masivă este pentru „eficiența administrației", când ni se explică că testarea psihologică abuzivă este pentru „profesionalizare", când ni se prezintă dizolvarea forțată a societăților ca „disciplină fiscală", asistăm la o pervertire totală a limbajului politic.

O societate democratică nu poate supraviețui când guvernanții mint în mod sistematic și când cetățenii încep să accepte că aceasta este normalitatea. Retorica tehnocratică este folosită deliberat pentru a camufla natura autoritară a măsurilor. Cuvinte ca „eficientizare", „modernizare" și „disciplină" sunt folosite ca mascare pentru „control", „supraveghere" și „represiune".

România se află la o răscruce istorică. Nu asistăm la o reformă administrativă sau fiscală, ci la o încercare de reconstitui fundamental natura statului românesc. Transformarea vizată este de la o democrație constituțională la un stat disfuncțional, în care executivul concentrează puterea, cetățenii sunt monitorizați permanent și economia este controlată discreționară.

Acceptarea acestei legi nu ar însemna doar acordul cu nişte măsuri fiscal-administrative, ci acceptarea sfârșitului României democratice pe care o cunoaștem. Democrația nu moare brusc printr-un puci militar, ci treptat, prin erodarea graduală a garanțiilor constituționale și prin normalizarea practicilor autoritare.

Ca societate, avem obligația de a respinge nu doar măsurile în sine, ci și minciuna care le însoțește. Avem datoria de a numi lucrurile pe numele lor real: aceasta nu este reformă, ci involuție; nu este modernizare, ci autoritarism; nu este disciplină fiscală, ci control social total.

Dacă acceptăm ca guvernanții să ne mintă în mod sistematic despre natura măsurilor pe care le adoptă, dacă acceptăm că supravegherea masivă este prețul pentru „eficiența administrativă", dacă acceptăm că discriminarea fiscală și controlul economic total sunt măsuri de „redresare bugetară", vom fi acceptat sfârșitul nu doar al democrației, ci și al adevărului în viața publică românească.

Aceasta este România pe care o vor moșteni copiii noștri dacă acceptăm această lege: o țară în care succesul este penalizat, libertatea este supravegheată constant, adevărul este înlocuit cu retorica oficială și speranța este înlocuită cu teamă. Nu este doar despre taxe și proceduri administrative. Este despre tipul de societate în care vrem să trăim și pe care vrem să o lăsăm generațiilor viitoare.

The Government of Romania adopted on Monday, September 1, 2025, through assumption of responsibility, what it presents to us as a "budgetary recovery law." In reality, this law represents one of the most dangerous attempts to undermine democracy in the post-December history of the country. As a lawyer who closely follows constitutional developments, I consider that we are witnessing a national-scale manipulation operation in which, under the technocratic pretext of "public resource efficiency," the national budget will collapse, serious foreign investors will be driven away, and a system of total control over Romanian society is being introduced.

The Bolojan Coalition chose to adopt this law through assumption of responsibility not out of economic urgency, but out of fear. Fear of parliamentary debates in which they would have been obliged to justify each measure. Fear of public consultations in which specialists, entrepreneurs, and civil society would have dismantled point by point the proposed aberrations. Fear of the truth that what they propose has nothing to do with budgetary recovery.

A true reform would have been presented transparently, debated publicly, amended based on specialists' observations, and adopted with broad parliamentary and social support. Instead, this law does exactly the opposite: it extremely complicates the fiscal system, introduces arbitrary discriminations, creates legal uncertainty, and transforms public administration into a surveillance and repression apparatus. And it does all this almost in secret, without debate, without consultation, by forcing procedures.

The Anti-Democratic Strategy: Flight from Responsibility

The governmental coalition has adopted a cynically calculated strategy to avoid any form of democratic control. First, they have "packaged" completely disparate measures into a single monstrous law that modifies 19 different normative acts. This is not accidental - it is a deliberate tactic to make detailed analysis and specific opposition extremely cumbersome.

When public opinion criticises abusive psychological testing, they respond that the law is about budgetary recovery. When economists criticize fiscal discriminations, they respond that the law combats evasion. When lawyers criticise constitutional violations, they respond that public opinion wants fiscal discipline. It is a manipulation tactic through which each specific criticism is relativized by invoking other aspects of the legislative package.

The excessive budgetary deficit dates from 2019. Governments have had six years to adopt necessary measures through normal parliamentary procedures. But the Bolojan coalition preferred to postpone any real measures until after the May 2025 elections, so as not to affect their electoral chances, and now uses the urgency they created for themselves to completely bypass democratic control.

The Cynicism of Non-Existent Consultations

One of the most cynical aspects of this operation is how the government simulated a public consultation process. They did not organise real public debates. They did not invite employers' associations, trade unions, chambers of commerce, or professional organisations to substantial consultations. They did not respond to observations made during the formal "consultation."

This approach is not accidental. The government knew very well that if they had organised real public consultations, the measures would have been demolished by specialists. Economists would have shown that fiscal discriminations are counterproductive. Lawyers would have demonstrated that they violate the Constitution. Entrepreneurs would have explained that they will destroy the business environment. Civil society would have denounced the surveillance system.

They also calculated that between the moment of adoption and entry into force, the period is too short for civil society, employers' associations, or professional organisations to organise and react effectively. In three-four weeks, it is very difficult to organise a public information campaign, mobilise people, and build effective opposition.

Therefore, they chose to completely avoid this democratic process, preferring to adopt the law by force and face the consequences later. It is a "fait accompli" approach - we adopt measures by surprise and force, and then society will be forced to adapt or try to contest them through long and costly procedures, then accuse critics of "destabilising" or "sabotaging" reforms.

They chose to completely avoid confrontation with the truth, preferring to adopt measures by surprise and force. It is an implicit recognition of the fact that what they are doing is wrong, illegal, and harmful to Romania, but that they don't care, as long as they can impose these measures.

This is not the behaviour of a democratic administration that believes in its own policies. It is the behaviour of an authoritarian administration that knows its policies are wrong but prefers to impose them by force rather than justify them through arguments.

The Hypocrisy of Criticism Toward the Opposition

A particularly cynical aspect of the governmental strategy is how they criticise the opposition for "not coming with constructive solutions." It is monumental hypocrisy for several reasons.

First, the governmental view is that the opposition must propose solutions, but when it does this, the proposals are systematically ignored. The opposition has made countless proposals over time. All have been rejected not on substance, but on political criteria.

Second, by adopting through assumption of responsibility, the government has completely eliminated the possibility for the opposition to propose amendments or alternative solutions. You cannot criticise someone for not coming with solutions when you forbid them to present them. It's like shutting the door in someone's face and then criticising them for not entering the room.

Third, the procedure of assumption of responsibility eliminates by definition any possibility of substantial parliamentary debate. Parliament is faced with the alternative: either accept the law as a whole, or dismiss the government. There is no space for constructive proposals, for amendments, or for specific improvements.

Systematic Destruction of the Business Environment

Under the pretext of "fiscal discipline," the most drastic offensive against the private environment in post-December history is being introduced. Tens of thousands of companies will be forcibly dissolved if they do not meet arbitrary reactivation deadlines. A company declared inactive for more than three years has only 30 days to reactivate, otherwise it is automatically dissolved.

For the entrepreneur whose company was declared inactive because it was going through a period of sectoral crisis, this means total loss of investment, even if the business could be viable. The deadlines are deliberately impossible to meet in order to force the elimination of a maximum number of companies.

The payment instalment system becomes practically inaccessible through the introduction of mandatory surety bonds. For the entrepreneur in difficulty trying to negotiate an instalment, this means they must find someone willing to personally guarantee their fiscal debt. Friends and relatives will be reluctant to assume such risks, so many viable businesses will be forced to close.

Small businesses will be obliged to install card payment terminals and bear their costs, even if their clients prefer to pay cash. If they refuse, they risk substantial fines. The young person who opened a consulting firm this year will find out they cannot benefit from instalments because the company is not yet one year old, being forced to close the business even if they have orders and profit prospects.

Confiscation Through Taxation

Dramatic tax increases are presented as "fiscal balancing," but represent in reality a form of progressive confiscation. Taxes on buildings increase by up to 168% for some categories.

For the pensioner living in their parents' inherited house, this can mean a prohibitive increase. With a pension of 2,000 lei per month, they will be forced to sell the house where they were born to cope with taxes or borrow money in old age.

A "luxury goods tax" is also introduced that taxes buildings over 2.5 million lei and cars over 375,000 lei at 0.9%. The doctor who bought a better car through credit will be shocked to find out it might fall into the "luxury goods" category. What do you do if you inherit them but don't have the income necessary to pay the taxes? You're forced to sell them.

Fiscal Discrimination as a Control Instrument

The law creates multiple forms of fiscal discrimination that have nothing to do with equity, but serve to fragment and control society. Income from renting seven rooms is treated differently from income from renting eight rooms, although it's the same economic activity. The entrepreneur in the real estate sector discovers that rules change dramatically once arbitrary thresholds are exceeded.

Capital gains are taxed differently depending on holding duration, with rates of 3% for over one year and 6% for under one year. The investor who needs liquidity and sells after 11 months will pay double the tax compared to one who can wait 13 months. This is not rational fiscal policy, but arbitrary discrimination.

Virtual currency is subject to an extremely unfavourable special regime, without the possibility of offsetting losses with gains. The young programmer who invested in cryptocurrencies will discover that if they lose 10,000 lei on Bitcoin but gain 5,000 lei on Ethereum, they will pay tax on the 5,000 lei gained, completely ignoring the 10,000 lei losses. While traditional investments benefit from loss offsetting, the technological sector is discriminated against and penalised.

Annihilation of Local Autonomy

Under the pretext of "financial discipline," local authorities will be subject to total financial control through the possibility of stopping funding for administrative violations. The mayor who tries to reduce local taxes to help disadvantaged families or attract investors will find out they cannot make rates lower than those from 2025. If they oppose central government policies, funding can be stopped for various administrative "violations" subjectively interpreted.

This transforms local autonomy from a constitutional principle into a fiction. The mayor can no longer make decisions in the interest of their community, but becomes a simple executor of orders from Bucharest. The local council who wants to grant substantial exemptions for families with many children will find out they can only do this within the limit of 5% of revenues collected last year.

For residents of a local community, this means it no longer matters who they vote for in local elections, because the mayor will not have the real power to defend their interests. Local democracy dies, replaced by a centralised control system.

Transforming the State into an Economic Censor

Through restrictions on the transfer of social shares and on granting loans between companies and associates, the state becomes a censor of private business decisions. The transfer of social shares to a company with fiscal debts is conditioned by constituting guarantees that cover the value of outstanding obligations.

For the investor who wants to save an enterprise in difficulty, this means they will be discouraged by the prospect of personally guaranteeing all the company's fiscal debts. Many companies that could be saved through new investments will be forced into bankruptcy. The successful entrepreneur who wants to invest in a promising business but with a complicated fiscal history will prefer to avoid Romania in favor of jurisdictions more friendly to investments.

Transforming Romania into a Surveillance State

Under the label of "public administration modernisation," surveillance instruments are introduced that exceed in scope even those used by totalitarian regimes of the past century. "RO e-Property" is created, presented as a system for "substantiating public policies," but which in reality is a centralized database with information about all properties in Romania.

This means the state will know in detail where each Romanian lives, what properties they own, how they use them, and how much they are worth. Any authority will be obliged to provide free "any kind of data or information regarding real estate." For the typical Romanian family, this means the end of housing privacy and investment confidentiality. There are no more patrimonial secrets in front of a state that collects and stores everything.

In parallel, under the pretext of "improving control activity," fiscal and customs administration is equipped with portable video cameras that record without consent all interactions with citizens. Officials receive uniforms, distinctive badges, and "technical means used as individual defence means." We no longer have a civilian public administration, but a paramilitary-type apparatus.

The business atmosphere transforms from one of collaboration to one of fear and suspicion.

Under the pretext of "combating fiscal evasion," instruments are introduced that transform control institutions into agents of political repression. ANAF officials are equipped with video cameras, as if they were controlling dangerous criminals, not taxpayers. Labor Inspection films activities, intimidating both employers and employees.

For the employee who wants to report real work problems, the fact that discussions with inspectors are recorded will make them think twice, fearing retaliation from the employer. For the correct employer who collaborates with authorities, the prospect of being treated as a suspect and being permanently recorded will deteriorate the collaborative relationship.

Under the mask of "public administration professionalisation," psychological testing and polygraph testing are introduced for more and more public employees. Officials in the gambling sector must pass complex psychological evaluations every two years that analyse "cognitive level, socio-affective maturity, emotional stability." This practice then extends to the entire fiscal-customs sector.

This is not professionalisation, but a form of institutionalised psychological torture. The public official finds themselves obliged to expose the most intimate aspects of their personality to an evaluator, to be connected to a polygraph and have their physiological reactions measured while being asked questions. Under threat of "triggering disciplinary investigation," any employee can be subjected to these humiliating procedures based on "data and evidence" that are not objectively defined.

The real purpose is creating a climate of fear in public administration, where each official knows they can be subjected at any time to such psychological investigation if they do not conform entirely. We no longer speak of an independent and professional administration, but of a control apparatus where political loyalty becomes more important than professional competence.

Programmed Economic Collapse

The cumulative effects of these measures will produce a programmed economic collapse. Young people will leave massively abroad, not just for better opportunities, but also to escape an oppressive system. The young doctor will prefer to emigrate to Germany rather than open a practice in Romania, where they will be treated with suspicion and subjected to discriminatory taxation.

Foreign investors will avoid Romania like a risk zone. The international company that was thinking of opening a service center in Bucharest will choose Prague or Warsaw, where the legal framework is stable and public administration is not militarised.

Successful Romanian entrepreneurs will begin relocating their businesses. When you see that economic success attracts discriminatory fiscal penalties and when you realise the state treats you as an enemy, not as a partner in economic development, the choice becomes evident.

Romanian students will study abroad and will no longer return. When you realise that in your country you can be subjected to abusive psychological testing to work for the state or that your business can be forcibly dissolved for minor administrative violations, the prospect of building a career at home becomes unattractive.

The Poverty and Authoritarianism Trap

Perhaps the cruelest aspect is that these measures create a trap from which Romania will be very hard to escape. By destroying entrepreneurship, by driving away investors and by discouraging innovation, the economy will stagnate and then enter decline. Well-paid jobs will disappear along with foreign companies that withdraw and entrepreneurs who emigrate.

Romania will remain with an aging population, with an economy dependent on EU transfers and with a hypertrophied state apparatus that will have to be maintained by fewer and fewer taxpayers. Poverty will not only be material, but also intellectual and moral. A society where people are constantly surveilled and where success is penalised will produce conformism, mediocrity, and passive acceptance of authority.

Why Do We Accept the Lie?

The biggest problem is not the measures themselves, but the fact that the government deliberately lies about their nature and that part of society seems willing to accept these lies. When we are told that massive surveillance is for "administrative efficiency," when it is explained to us that abusive psychological testing is for "professionalisation," when forced dissolution of companies is presented as "fiscal discipline," we witness a total perversion of political language.

A democratic society cannot survive when rulers lie systematically and when citizens begin to accept that this is normality. Technocratic rhetoric is deliberately used to camouflage the authoritarian nature of measures. Words like "efficiency," "modernisation," and "discipline" are used as masking for "control," "surveillance," and "repression."

Conclusion

Romania is at a historic crossroads. We are not witnessing an administrative or fiscal reform, but an attempt to fundamentally reconstitute the nature of the Romanian state. The targeted transformation is from a constitutional democracy to a dysfunctional state, where the executive concentrates power, citizens are permanently monitored, and the economy is discretionarily controlled.

Accepting this law would not only mean agreeing with some fiscal-administrative measures, but accepting the end of democratic Romania as we know it. Democracy does not die suddenly through a military coup, but gradually, through the gradual erosion of constitutional guarantees and through the normalisation of authoritarian practices.

As a society, we have the obligation to reject not only the measures themselves, but also the lie that accompanies them. We have the duty to call things by their real names: this is not reform, but involution; not modernisation, but authoritarianism; not fiscal discipline, but total social control.

If we accept that rulers systematically lie to us about the nature of measures they adopt, if we accept that massive surveillance is the price for "administrative efficiency," if we accept that fiscal discrimination and total economic control are "budgetary recovery" measures, we will have accepted the end not only of democracy, but also of truth in Romanian public life.

This is the Romania that our children will inherit if we accept this law: a country where success is penalised, freedom is constantly surveilled, truth is replaced with official rhetoric, and hope is replaced with fear. It is not just about taxes and administrative procedures. It is about the type of society we want to live in and which we want to leave to future generations.

Leave a comment

Subscribe now

Romanian Version

Laura Scântei, unul dintre judecătorii Curții Constituționale a României, care a participat și la luarea hotărârii privind anularea alegerilor prezidențiale din 6 decembrie 2025, a explicat cu ocazia unui eveniment public (găsiți aici amănunte: Judecătoarea CCR Iuliana Scântei a explicat anularea alegerilor prezidențiale. „Îmi pare rău că CCR nu a găsit prilejul de a cere scuze alegătorilor”. Ea a spus că nu votul oamenilor a fost sancționat, ci faptele unui competitor ) că nu a existat fraudă electorală în ziua alegerilor.

Cu toate acestea, citind rapoartele serviciilor secrete prezentate în Consiliul Suprem de Apărare a Țării, au decis pentru prima dată în istorie să interpreteze că procesul electoral începe de la data stabilirii de către Guvern prin hotărâre a datei alegerilor prezidențiale și de atunci trebuie evaluat dacă alegerile au fost: libere, periodice și corecte.

Concluzia lor (de fapt, premisa de la care au plecat ca să găsească un raționament juridic care să servească premisei) a fost că alegerile nu au fost corecte, prin urmare trebuie anulat întregul proces electoral.

Aici avem 2 probleme și o să vă ofer două scenarii ca să înțelegi absurditatea ”raționamentului lor logico-juridic” și faptul că au deschis o Cutie a Pandorei care a înghițit democrația noastră și așa nu extrem de consolidată:

Scenariul I: Judecătorul care are doar rolul de a valida premisa procurorului

Să ne imaginăm un judecător care primește un dosar penal în care procurorul susține că inculpatul este vinovat de o anumită faptă. În loc să examineze obiectiv toate probele pentru a ajunge la o concluzie, judecătorul decide dinainte că procurorul are dreptate și începe să administreze probe exclusiv în sensul confirmării acestei convingeri prealabile. Astfel, judecătorul va admite doar martorii care depun mărturie în sensul acuzării, va respinge expertizele care ar putea disculpa inculpatul invocând motive formale discutabile, va interpreta orice dubiu în defavoarea acestuia și va căuta activ noi mijloace de probă care să întărească poziția procurorului. În esență, rolul judecătorului de arbitru imparțial se transformă într-unul de colaborator al acuzării.

Eroarea fundamentală de logică constă în inversarea procesului de gândire juridică. În loc să pornească de la analizarea probelor pentru a ajunge la o concluzie, judecătorul pornește de la concluzia dorită și apoi caută să o justifice prin selectarea și interpretarea tendențioasă a probelor.

În cazul CCR nu era vorba despre o interpretare tendențioasă a probelor, ci doar despre găsirea justificării potrivite plecând de la considerentul că acele rapoarte ar putea fi considerate „probe”.

Scenariul II: Un președinte democratic devine un dictator pe viață

Să ne gândim la un președinte în exercițiu care se confruntă cu un competitor electoral puternic în alegerile viitoare. Realizând că cel mai probabil va pierde, președintele decide să folosească pârghiile puterii pentru a elimina această amenințare. Președintele îi instruiește pe șefii serviciilor secrete să producă rapoarte care să demonstreze că adversarul său politic a beneficiat de interferențe externe ilegale sau finanțare neautorizată în procesul electoral.

Serviciile produc rapoartele solicitate, conținând acuzații grave împotriva competitorului electoral. Președintele numise și sefii serviciilor, și câțiva judecători constituționali. Pe baza acestor rapoarte, instanța constituțională decide anularea întregului proces electoral, permițând președintelui să își continue mandatul prin eliminarea competiției. După care decide și anularea candidaturii adversarului pentru un viitor proces electoral. Iar acest ciclu continuă la nesfârșit.

Mecanismul relevă o eroare de logică fundamentală prin crearea unui circuit închis de putere, exact lucrul de care judecătorii constituționali ar fi trebuit să fie conștienți. Pentru că hotărârile lor devin jurisprudență, în principiu obligatorie (în principiu, pentru că, iată, aceștia au încălcat jurisprudența anterioară a CCR). Odată acceptat principiul că instituțiile pot fi folosite pentru a valida decizii luate din motive politice, sub pretextul unor interpretări juridice creative, orice rezultat electoral viitor poate fi contestat și anulat pe baze similare.

Concluzie

Acceptarea unor astfel de practici deschide calea către erodarea sistemică a democrației. Când regulile jocului democratic pot fi modificate retroactiv pentru a produce rezultatul dorit de cei aflați la putere, încrederea cetățenilor în sistem se prăbușește. Exact asta s-a întâmplat cu jumătate din România, iar acest joc extrem de periculos poate să conducă la regimuri similare vremurilor de acum un secol (pentru cine știe istorie). Democrația nu poate funcționa fără predictibilitatea regulilor și fără garanția că toți vor fi tratați conform acelorași standarde.

Pe mine nu mă interesează dacă este vorba despre personajul Georgescu, ci mă interesează ca indiferent despre cine este la conducere, să nu depind de bunăvoința acelui om în a-mi respecta drepturile și libertățile, pentru că întregul sistem democratic mă protejează. Altfel, o mai putem numi democrație?

La intrarea în profesia de avocat am depus jurământ să apăr Constituția României și acesta este singurul meu obiectiv.

Laura Scântei, one of the judges of Romania's Constitutional Court, who also participated in the decision to annul the presidential elections of December 6, 2025, explained during a public event that there was no electoral fraud on election day.

However, after reading the secret service reports presented to the Supreme National Defence Council, they decided for the first time in history to interpret that the electoral process begins from the date when the Government establishes the date of the presidential elections through a government decision, and from that moment it must be evaluated whether the elections were: free, periodic, and fair.

Their conclusion (actually, the premise they started with in order to find a legal reasoning that would serve that premise) was that the elections were not fair, therefore the entire electoral process must be annulled.

Here we have two problems, and I will offer you two scenarios to understand the absurdity of their "logical-juridical reasoning" and the fact that they have opened a Pandora's Box that has swallowed our already not extremely consolidated democracy:

Scenario I: The judge whose only role is to validate the prosecutor's premise

Let us imagine a judge who receives a criminal case in which the prosecutor claims that the defendant is guilty of a certain act. Instead of objectively examining all evidence to reach a conclusion, the judge decides beforehand that the prosecutor is right and begins to admit evidence exclusively to confirm this preconceived conviction. Thus, the judge will admit only witnesses who testify in favor of the prosecution, will reject expert opinions that could exonerate the defendant by invoking questionable formal grounds, will interpret any doubt against the defendant, and will actively seek new means of evidence to strengthen the prosecutor's position. In essence, the judge's role as an impartial arbiter transforms into that of a collaborator with the prosecution.

The fundamental logical error consists in reversing the juridical thinking process. Instead of starting from the analysis of evidence to reach a conclusion, the judge starts from the desired conclusion and then seeks to justify it through biased selection and interpretation of evidence.

In the case of the Constitutional Court, it was not about biased interpretation of evidence, but only about finding the appropriate justification starting from the consideration that those reports could be considered "evidence."

Scenario II: A democratic president becomes a dictator for life

Let us think of a sitting president who faces a strong electoral competitor in the upcoming elections. Realizing that he will most likely lose, the president decides to use the levers of power to eliminate this threat. The president instructs the heads of the secret services to produce reports that demonstrate that his political adversary has benefited from illegal external interference or unauthorized financing in the electoral process.

The services produce the requested reports, containing serious accusations against the electoral competitor. The president had also appointed the heads of the services and several constitutional judges. Based on these reports, the constitutional court decides to annul the entire electoral process, allowing the president to continue his mandate by eliminating competition. After which he also decides to annul the adversary's candidacy for a future electoral process. And this cycle continues endlessly.

The mechanism reveals a fundamental logical error through the creation of a closed circuit of power, exactly what the constitutional judges should have been aware of. Because their decisions become jurisprudence, in principle binding (in principle, because, behold, they violated the previous jurisprudence of the Constitutional Court). Once the principle is accepted that institutions can be used to validate decisions made for political reasons, under the pretext of creative legal interpretations, any future electoral result can be contested and annulled on similar grounds.

Conclusion

Accepting such practices opens the way to the systemic erosion of democracy. When the rules of the democratic game can be retroactively modified to produce the result desired by those in power, citizens' trust in the system collapses. This is exactly what happened with half of Romania, and this extremely dangerous game can lead to regimes similar to those of a century ago (for those who know history). Democracy cannot function without the predictability of rules and without the guarantee that everyone will be treated according to the same standards.

I am not interested in whether we are talking about the character Georgescu, but I am interested that regardless of who is in charge, I do not depend on that person's goodwill to respect my rights and freedoms, because the entire democratic system protects me. Otherwise, can we still call it democracy?

When entering the legal profession, I took an oath to defend Romania's Constitution, and this is my only objective.

Leave a comment

Subscribe now

I. Scrisoare către Președintele Volodimir Zelenski

Domnule Președinte Zelenski,

A sosit momentul unei sincerități brutale: ați fost victima unei manipulări. Poporul ucrainean a fost îndemnat să facă sacrificii uriașe într-un război care servește în primul rând interesele altora, și abia ca notă de subsol intereselor lui.

Complexul militar-industrial occidental a văzut în acest conflict o oportunitate bună, în timp ce soldații ucraineni mor pe front. Un lider occidental manifesta semne evidente de deteriorare cognitivă așa că a promovat escaladarea fără să înțeleagă pe deplin complexitatea situației sau consecințele pe termen lung. Experiența din Războiul Rece l-a făcut să vadă lumea prin prisma unei bipolarități care nu mai există. A aplicat automatisme strategice învechite unei realități geopolitice complet diferite.

Cea mai periculoasă categorie o constituie promotorii ideologiei federalismului european. Pentru aceștia, criza ucraineană reprezintă un pretext perfect pentru accelerarea „integrării europene”. Ei au nevoie de o amenințare externă credibilă (nu puteau prelungi la nesfârșit pandemia) pentru a convinge populațiile statelor membre să accepte cedarea suveranității către Bruxelles (știu, ironic, în timp ce se luptă pentru suveranitatea Ucrainei, subminează sistematic suveranitatea statelor membre UE - sau, altfel spus, în timp ce soldații voștri se luptă împotriva reconstituirii URSS, contribuie la constituirea unui alt tip de uniune de tip neosovietic, de data asta mai la vest). Războiul din Ucraina le oferă argumentul perfect: „trebuie să ne unim pentru a face față pericolului rusesc" (ar încadra perfect scrisoarea mea în „război hibrid”, deși e doar o expunere a realității). Fără această criză, proiectul lor de Statele Unite ale Europei ar fi imposibil de vândut cetățenilor care văd deja cum birocrația de la Bruxelles le complică viața cotidiană.

Să conduci o națiune aflată în război, să iei decizii care costă vieți omenești, să porți răspunderea pentru soarta unui popor întreg - acestea sunt poveri care depășesc imaginația celor care nu au trecut prin așa ceva.

Totuși, geografia nu poate fi negociată prin declarații politice sau prin alianțe militare. Ucraina se află într-o zonă de intersecție între influențele occidentale și rusești, și această realitate nu poate fi schimbată nici de NATO, nici de Uniunea Europeană. Țările care au înțeles această realitate geografică și au dezvoltat politici de echilibru au prosperat.

Administrația Trump se confruntă cu o situație complexă moștenită de la predecesori. Lumea multipolară de astăzi include nu doar Statele Unite și Rusia, ci și superputeri emergente, puteri regionale în ascensiune sau care revendică un rol în politica globală. În acest context, prelungirea unui conflict regional european deturnează atenția și resursele de la provocările globale reale, în timp ce alte crize latente amenință să erupă, inclusiv la nivel intern.

Iar Europa trebuie să își recapete rolul de factor de stabilitate și prosperitate, nu de sursă de conflicte care complică echilibrul global.

De asemenea, România se confruntă cu consecințe economice severe ale acestui conflict: inflația și datoriile externe, criza refugiaților pe care ne-am asumat să îi sprijinim, deturnarea resurselor de la proiecte de dezvoltare națională către sprijinul militar. Economia noastră nu mai poate susține această povară. Avem propriile noastre probleme structurale care necesită atenție urgentă.

Analiza rațională a intereselor geopolitice relevă că toate marile puteri ar beneficia de pe urma încheierii acestui conflict, iar de acest lucru se pare că sunt conștienți atât Trump, cât și Putin. Ucraina poate începe reconstrucția și poate dezvolta un model de neutralitate prosperă.

Singurii care par să nu dorească această rezoluție pașnică sunt liderii europeni. Observ că unii dintre aceștia manifestă comportamente care sugerează instabilitate emoțională în gestionarea acestei crize. Alții sunt clar motivați de agenda federalistă și văd în prelungirea conflictului o oportunitate de a-și realiza visurile politice pe seama sângelui ucrainean.

Pacea nu înseamnă capitulare. Înseamnă recunoașterea realităților și găsirea unor soluții care să permită tuturor părților să își păstreze demnitatea în timp ce opresc distrugerea.

Cu speranța că înțelepciunea va prevala…

II. Scrisoare către Liderii Europeni

Către Liderii Uniunii Europene,

Politica dumneavoastră privind criza ucraineană dezvăluie o combinație toxică de naivitate strategică, aroganță ideologică și dispreț pentru realitățile geopolitice elementare. Este timpul pentru o evaluare brutală a eșecurilor voastre și a costurilor pe care le impuneți popoarelor europene.

Proiectul dumneavoastră de federalizare europeană ignoră fundamental lecțiile istoriei și realitățile culturale ale continentului nostru. Europa nu este o extensie a experimentului american de federalism. Națiunile europene au mii de ani de istorie distinctă, limbi diferite dezvoltate de-a lungul secolelor, tradiții juridice specifice, culturi naționale profund înrădăcinate. Încercarea de a șterge aceste diferențe pentru a crea un super-stat centralizat este nu doar utopică, ci și profund distructivă.

Exemplele de federalizări eșuate sunt în manualele noastre de istorie. De ce credeți că versiunea dumneavoastră de unificare forțată va avea un deznodământ diferit?

Prin promisiunile voastre care niciodată nu ar fi putut fi onorate, ați transformat o parte semnificativă dintr-o țară într-un câmp de bătălie pentru visurile voastre ideologice, ignorând costurile umane.

Din perspectivă economică, integrarea Ucrainei în Uniunea Europeană ar fi fost teoretic benefică pentru ambele părți. Însă ați ignorat complet realitățile juridice și instituționale. Ucraina înregistrează unul dintre cele mai ridicate numere de condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, fiind depășită doar de Rusia. Respectarea principiilor statului de drept - unul dintre pilonii fundamentali ai integrării europene - este grav afectată. Cum ați putut să ignorați aceste realități flagrante și să pretindeți că Ucraina poate fi integrată ușor în structurile europene?

Situația devine și mai absurdă când analizăm dimensiunea NATO. Rusia a comunicat constant și explicit că extinderea NATO către granițele sale constituie o linie roșie absolută.

Să vă imaginați că Rusia va accepta fără reacție ca o țară cu o graniță foarte întinsă și cu o importanță strategică fundamentală să devină membru NATO înseamnă să ignorați complet lecțiile de bază ale geopoliticii. Este echivalentul american al unei încercări chineze de a instala sisteme militare în Mexic - de neconceput pentru orice administrație de la Washington. Cunoașteți criza rachetelor din Cuba?

Cu toate acestea, vă amintiți că actuala administrație de la Washington a spus că art. 5 NATO suscită mai multe interpretări și tocmai de aceea în prezent discutăm despre acceptarea unor garanții de securitate similare pentru Ucraina?

Ați încurajat Kievul să adopte poziții maximale, știind că nu veți putea oferi sprijinul militar necesar pentru a le susține. Ați transformat Ucraina într-un câmp de testare pentru teoriile voastre geopolitice, plătind prețul în sânge ucrainean.

Mai aveți o oportunitate istorică de a demonstra că sunteți capabili de leadership responsabil. Puteți rămâne în istorie ca liderii care au avut curajul să recunoască că strategia lor nu funcționează și să schimbe cursul înainte ca distrugerea să devină ireversibilă. Alternativa este să rămâneți în memoria posterității ca generația de politicieni care a sacrificat prosperitatea și stabilitatea Europei pe altarul orgoliilor personale și al obsesiilor ideologice.

Situația economică a României ilustrează perfect costurile politicii dumneavoastră iresponsabile. În loc să ne concentrăm pe priorități naționale, suntem forțați să cheltuim miliarde de euro pentru susținerea unui război care putea fi evitat prin diplomație realistă și negocieri de bună credință. Nu avem luxul să ne risipim resursele în aventuri geopolitice care ne îndepărtează de la rezolvarea problemelor interne reale.

Încetați cu obsesia federalizării, care nu corespunde nici aspirațiilor popoarelor europene, nici realităților istorice și culturale ale continentului. Concentrați-vă pe problemele concrete ale cetățenilor europeni, nu transformați UE în UERSS.

Europa poate prospera ca o confederație de națiuni suverane care cooperează în domenii de interes comun, nu ca o super-stat centralizat care distruge diversitatea și autonomia națională care constituie bogăția noastră istorică și culturală.

Cu speranța unei Europe care își va regăsi busola…

I. Letter to President Volodimir Zelenski

Mr. President Zelenski,

The time has come for brutal honesty: you have been the victim of manipulation. The Ukrainian people have been encouraged to make enormous sacrifices in a war that primarily serves the interests of others, with their interests only as a footnote.

The Western military-industrial complex has seen this conflict as a good opportunity, while Ukrainian soldiers die on the front. A Western leader showed obvious signs of cognitive deterioration and promoted escalation without fully understanding the complexity of the situation or the long-term consequences. Cold War experience made him see the world through the lens of a bipolarity that no longer exists. He applied outdated strategic automatisms to a completely different geopolitical reality.

The most dangerous category consists of promoters of European federalism ideology. For them, the Ukrainian crisis represents a perfect pretext for accelerating "European integration." They need a credible external threat (they couldn't extend the pandemic indefinitely) to convince the populations of member states to accept the transfer of sovereignty to Brussels (I know, ironic, while fighting for Ukraine's sovereignty, they systematically undermine the sovereignty of EU member states - or, in other words, while your soldiers fight against the reconstitution of the USSR, they contribute to the constitution of another type of NeoSoviet-style union, this time further west). The war in Ukraine provides them with the perfect argument: "we must unite to face the Russian danger" (they would perfectly frame my letter as "hybrid warfare," although it's just an exposition of reality). Without this crisis, their project of a United States of Europe would be impossible to sell to citizens who already see how Brussels bureaucracy complicates their daily lives.

To lead a nation at war, to make decisions that cost human lives, to bear responsibility for the fate of an entire people - these are burdens that exceed the imagination of those who have not been through such things.

However, geography cannot be negotiated through political declarations or military alliances. Ukraine is located in an intersection zone between Western and Russian influences, and this reality cannot be changed by either NATO or the European Union. Countries that have understood this geographical reality and developed balance policies have prospered.

The Trump administration faces a complex situation inherited from predecessors. Today's multipolar world includes not only the United States and Russia, but also emerging superpowers, rising regional powers or those claiming a role in global politics. In this context, prolonging a European regional conflict diverts attention and resources from real global challenges, while other latent crises threaten to erupt, including at the domestic level.

And Europe must regain its role as a factor of stability and prosperity, not as a source of conflicts that complicate global balance.

Also, Romania faces severe economic consequences from this conflict: inflation and external debt, the refugee crisis that we undertook to support, diversion of resources from national development projects to military support. Our economy can no longer sustain this burden. We have our own structural problems that require urgent attention.

Rational analysis of geopolitical interests reveals that all major powers would benefit from ending this conflict, and both Trump and Putin seem to be aware of this. Ukraine can begin reconstruction and develop a model of prosperous neutrality.

The only ones who seem not to want this peaceful resolution are European leaders. I observe that some of them exhibit behaviours suggesting emotional instability in managing this crisis. Others are clearly motivated by the federalist agenda and see in prolonging the conflict an opportunity to realise their political dreams at the expense of Ukrainian blood.

Peace does not mean capitulation. It means recognising realities and finding solutions that allow all parties to maintain their dignity while stopping destruction.

With hope that wisdom will prevail...

II. Letter to European Leaders

To the Leaders of the European Union,

Your policy regarding the Ukrainian crisis reveals a toxic combination of strategic naivety, ideological arrogance, and contempt for elementary geopolitical realities. It is time for a brutal assessment of your failures and the costs you impose on European peoples.

Your European federalisation project fundamentally ignores the lessons of history and the cultural realities of our continent. Europe is not an extension of the American federalism experiment. European nations have thousands of years of distinct history, different languages developed over centuries, specific legal traditions, deeply rooted national cultures. The attempt to erase these differences to create a centralised super-state is not only utopian but also profoundly destructive.

Examples of failed federalisations are in our history textbooks. Why do you think your version of forced unification will have a different outcome?

Through your promises that could never have been honoured, you have transformed a significant part of a country into a battlefield for your ideological dreams, ignoring human costs.

From an economic perspective, Ukraine's integration into the European Union would have been theoretically beneficial for both parties. But you completely ignored legal and institutional realities. Ukraine records one of the highest numbers of convictions at the European Court of Human Rights, surpassed only by Russia. Respect for rule of law principles - one of the fundamental pillars of European integration - is severely affected. How could you ignore these flagrant realities and pretend that Ukraine can be easily integrated into European structures?

The situation becomes even more absurd when we analyse the NATO dimension. Russia has constantly and explicitly communicated that NATO expansion toward its borders constitutes an absolute red line.

To imagine that Russia will accept without reaction that a country with a very extensive border and fundamental strategic importance becomes a NATO member means completely ignoring basic geopolitics lessons. It is the American equivalent of a Chinese attempt to install military systems in Mexico - inconceivable for any Washington administration. Do you remember the Cuban missile crisis?

Nevertheless, you remember that the current Washington administration said that NATO Article 5 raises multiple interpretations and that's precisely why we are currently discussing accepting similar security guarantees for Ukraine?

You encouraged Kiev to adopt maximum positions, knowing you could not provide the necessary military support to sustain them. You transformed Ukraine into a testing ground for your geopolitical theories, paying the price in Ukrainian blood.

You still have a historic opportunity to demonstrate that you are capable of responsible leadership. You can remain in history as leaders who had the courage to recognise that their strategy doesn't work and change course before destruction becomes irreversible. The alternative is to remain in posterity's memory as the generation of politicians who sacrificed Europe's prosperity and stability on the altar of personal pride and ideological obsessions.

Romania's economic situation perfectly illustrates the costs of your irresponsible policy. Instead of focusing on national priorities, we are forced to spend billions of euros supporting a war that could have been avoided through realistic diplomacy and good faith negotiations. We don't have the luxury of squandering our resources on geopolitical adventures that distance us from solving real internal problems.

Stop the federalisation obsession, which corresponds neither to European peoples' aspirations nor to the continent's historical and cultural realities. Focus on concrete problems of European citizens, don't transform the EU into the EUSSR.

Europe can prosper as a confederation of sovereign nations that cooperate in areas of common interest, not as a centralised super-state that destroys the diversity and national autonomy that constitute our historical and cultural wealth.

With hope for a Europe that will regain its compass...

Leave a comment

Subscribe now

Romanian Version

Întâlnirea din Alaska reprezintă un moment paradigmatic al tranziției de la diplomația hegemonică către o nouă formă de negociere între puteri rivale care sunt, paradoxal, condamnate la cooperare. Spre deosebire de precedentele istorice - când fie o putere domina complet, fie două blocuri antagoniste se confruntau în mod existențial - lumea contemporană necesită forme noi de coexistență competitivă.

Ceremonialul întâlnirii - locația în Alaska, momentul ales, protocoalele observate - reflectă căutarea unui nou limbaj diplomatic care să permită recunoașterea reciprocă a statutului fără cedarea poziției strategice. Putin și Trump nu negociază ca învingător și învins, nici ca parteneri egali, ci ca reprezentanți ai unor puteri care se află în redefinirea constantă a relației lor în funcție de evoluția contextului global.

Instrumentalizarea nostalgiei pentru legitimarea prezentului

Utilizarea sistematică a referințelor istorice de către Putin nu constituie simplu exercițiu retoric, ci o strategie de construire a unei legitimități alternative la ordinea occidentală post-1991. Prin evocarea cooperării din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a patrimoniului rusesc din Alaska și a tradițiilor comune, Putin propune o narațiune în care Rusia nu este un provocator revizionist al ordinii internaționale, ci un participant legitim la restaurarea unui echilibru istoric natural care a fost temporar distrus de momentul unipolar american.

Această strategie este deosebit de sofisticată pentru că evită contestarea directă a legitimității sistemului internațional contemporan, preferând să sugereze că acest sistem a evoluat într-o direcție nesustenabilă care trebuie corectată prin revenirea la principii mai echilibrate. Trump răspunde acestei strategii nu prin contestare, ci prin acceptarea parțială a narațiunii, sugerând că problemele sunt conjuncturale, nu structurale, și pot fi rezolvate prin diplomația personală și pragmatismul de tip tranzacțional.

Emergența diplomației informaționale

O dimensiune crucială a acestor discursuri este modul în care ambii lideri adaptează comunicarea la era informațională, în care fiecare declarație este analizată instantaneu de audiențe multiple și poate declanșa reacții în lanț. Putin structurează discursul să reziste analizei amănunțite, fiecare segment fiind defensibil independent și capabil să susțină interpretări multiple. Trump adoptă o strategie opusă, folosind ambiguitatea deliberată pentru a menține flexibilitatea interpretării în funcție de evoluția situației.

Această adaptare la mediul informațional contemporan transformă diplomația de la un exercițiu de comunicare între state la un exercițiu de gestionare a percepțiilor multiple în timp real. Ambii lideri demonstrează conștientizarea că succesul diplomatic depinde nu doar de acordurile concrete atinse, ci de modul în care aceste acorduri sunt percepute și interpretate de diferite audiențe care au capacitatea de a influența implementarea lor.

Putin trebuie să echilibreze așteptările elitelor rusești care doresc restaurarea statutului de superputere cu realitatea limitărilor rusești. Trump trebuie să echilibreze dorința de rezultate spectaculoase cu obligațiile față de aliați și recunoașterea suveranității Ucrainei. Această echilibrare transformă liderul de la cel care ia decizii omnipotent la orchestrator al unui proces de negociere multiplă și continuă.

Adaptarea tradițiilor diplomatice la realitățile multipolare

Tradițiile diplomatice rusești și americane suferă adaptări fundamentale pentru a răspunde provocărilor multipolarității. Diplomația rusă, încă ancorată în conceptele de prestigiu și solemnitate moștenite din epoca imperială și sovietică, învață să încorporeze flexibilitatea și pragmatismul necesare pentru un sistem international fără ierarhii clare. Diplomația americană, obișnuită cu poziția de hegemon benevolent, învață să opereze ca putere privilegiată într-un sistem competitiv.

Aceste adaptări se reflectă în stilurile discursive distincte. Putin menține formalitatea și profunzimea istorică specifice tradițiilor diplomatice rusești, dar le combină cu deschiderea către cooperarea pragmatică. Trump abandonează triumfalismul specific momentului unipolar american, adoptând un ton de parteneriat competitiv care recunoaște legitimitatea preocupărilor adverse fără a le accepta în mod expres.

Pragmatismul american

Arhitectura acestei negocieri din Alaska reflectă geometria puterii globale: marile puteri stabilesc cadrul general, iar ceilalți actori trebuie să își recalibreze strategiile pentru a se alinia cu această realitate. Ucraina și țările europene nu sunt invitate la masa negocierilor nu din aroganță, ci pentru că Trump operează cu presupunerea că, odată ce America și Rusia ajung la o înțelegere care servește interesele lor vitale, va fi în interesul rațional al celorlalți să găsească modalități de a se adapta acestei noi configurații. Aceștia nu sunt ignorați, ci sunt așteptați să demonstreze înțelepciune strategică prin alinierea cu aranjamentul stabilit de puterile care pot determina rezultatul final.

Acest moment diplomatic abandonează ficțiunea consultării universale. Trump nu încearcă să convingă Europa sau Ucraina că deal-ul său cu Putin le servește direct interesele - el creează un context în care acestor actori li se oferă opțiunea de a se alinia cu decizia americană sau de a-și asuma costurile. Succesul se măsoară nu prin entuziasmul tuturor părților, ci prin capacitatea marilor puteri de a produce o stabilitate suficient de robustă încât actorii secundari să găsească mai avantajos să coopereze decât să reziste unei realități pe care nu o mai pot modifica.

The Alaska meeting represents a paradigmatic moment in the transition from hegemonic diplomacy toward a new form of negotiation between rival powers that are, paradoxically, condemned to cooperation. Unlike historical precedents - when either one power dominated completely or two antagonistic blocs confronted each other existentially - the contemporary world requires new forms of competitive coexistence.

The ceremonial aspects of the meeting - the location in Alaska, the chosen moment, the observed protocols - reflect the search for a new diplomatic language that allows mutual recognition of status without yielding strategic position. Putin and Trump do not negotiate as victor and vanquished, nor as equal partners, but as representatives of powers that find themselves in constant redefinition of their relationship based on the evolution of the global context.

Instrumentalising Nostalgia for Present Legitimation

Putin's systematic use of historical references constitutes not a simple rhetorical exercise, but a strategy for constructing an alternative legitimacy to the post-1991 Western order. Through evoking cooperation during World War II, Russian heritage in Alaska, and common traditions, Putin proposes a narrative in which Russia is not a revisionist provocateur of the international order, but a legitimate participant in restoring a natural historical balance that was temporarily destroyed by the American unipolar moment.

This strategy is particularly sophisticated because it avoids direct contestation of the contemporary international system's legitimacy, preferring to suggest that this system has evolved in an unsustainable direction that must be corrected through a return to more balanced principles. Trump responds to this strategy not through contestation, but through partial acceptance of the narrative, suggesting that problems are conjunctural, not structural, and can be resolved through personal diplomacy and transactional pragmatism.

The Emergence of Informational Diplomacy

A crucial dimension of these discourses is how both leaders adapt communication to the informational era, where every statement is instantly analyzed by multiple audiences and can trigger chain reactions. Putin structures his discourse to resist detailed analysis, with each segment being independently defensible and capable of supporting multiple interpretations. Trump adopts an opposite strategy, using deliberate ambiguity to maintain interpretational flexibility based on situational evolution.

This adaptation to the contemporary informational environment transforms diplomacy from an exercise in communication between states to an exercise in managing multiple perceptions in real time. Both leaders demonstrate awareness that diplomatic success depends not only on concrete agreements reached, but on how these agreements are perceived and interpreted by different audiences that have the capacity to influence their implementation.

Putin must balance the expectations of Russian elites who desire restoration of superpower status with the reality of Russian limitations. Trump must balance the desire for spectacular results with obligations to allies and recognition of Ukrainian sovereignty. This balancing transforms the leader from an omnipotent decision-maker to an orchestrator of a multiple and continuous negotiation process.

Adapting Diplomatic Traditions to Multipolar Realities

Russian and American diplomatic traditions undergo fundamental adaptations to respond to the challenges of multipolarity. Russian diplomacy, still anchored in concepts of prestige and solemnity inherited from the imperial and Soviet eras, learns to incorporate the flexibility and pragmatism necessary for an international system without clear hierarchies. American diplomacy, accustomed to the position of benevolent hegemon, learns to operate as a privileged power in a competitive system.

These adaptations are reflected in distinct discursive styles. Putin maintains the formality and historical depth specific to Russian diplomatic traditions, but combines them with openness toward pragmatic cooperation. Trump abandons the triumphalism specific to the American unipolar moment, adopting a tone of competitive partnership that recognises the legitimacy of adverse concerns without explicitly accepting them.

American Pragmatism

The architecture of this Alaska negotiation reflects the geometry of global power: great powers establish the general framework, while other actors must recalibrate their strategies to align with this reality. Ukraine and European countries are not invited to the negotiating table not out of arrogance, but because Trump operates with the assumption that once America and Russia reach an understanding that serves their vital interests, it will be in the rational interest of others to find ways to adapt to this new configuration. They are not ignored, but are expected to demonstrate strategic wisdom through alignment with the arrangement established by powers that can determine the final outcome.

This diplomatic moment abandons the fiction of universal consultation. Trump does not attempt to convince Europe or Ukraine that his deal with Putin directly serves their interests - he creates a context in which these actors are offered the option of aligning with the American decision or assuming the costs. Success is measured not by the enthusiasm of all parties, but by the capacity of great powers to produce stability robust enough that secondary actors find it more advantageous to cooperate than to resist a reality they can no longer modify.

Leave a comment

Subscribe now

Romanian Version

Principiul separației puterilor nu înseamnă izolarea absolută a puterilor statului, ci crearea unui sistem de control și echilibru care să prevină concentrarea abuzivă a puterii. În cadrul acestui sistem, Parlamentul nu este doar o autoritate legislativă, ci și gardianul democrației, având legitimitate democratică superioară prin faptul că este singurul organ ales direct de către popor în totalitatea sa.

Controlul parlamentar derivă din principiul fundamental că puterea aparține poporului, iar Guvernul, deși investit de Parlament, exercită puterea executivă în numele și în interesul cetățenilor. Prin urmare, acest control nu este o opțiune politică, ci o obligație constituțională derivată din suveranitatea poporului.

Parlamentul are două modalități prin care poate să verifice activitatea Guvernului și să îi atragă răspunderea (Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială).

Prima modalitate – accesul la informațiile și documentele Guvernului actual

Guvernul are obligația să răspundă la informațiile și documentele cerute de către Camera Deputaților, Senat sau comisiile parlamentare, prin intermediul președinților acestora. Refuzul nejustificat de a răspunde este infracțiune și se pedepsește de la 3 luni la 2 ani.

Atunci când prim-ministrul și membrii Guvernului și președinții celor două Camere provin din aceeași formațiune politică sau coaliție, se creează un cerc închis al puterii care subminează principiul separației puterilor. Această situație generează disfuncționalități grave în sistemul democratic.

Președinții Camerelor devin „portari” care controlează ce informații poate solicita Parlamentul de la Guvern, filtrând solicitările care ar putea fi jenante pentru propria formațiune politică. Se creează astfel un conflict de interese instituționalizat, în care aceștia trebuie să aleagă între loialitatea față de partid și obligațiile constituționale ale funcției. Mai mult, Guvernul știe dinainte ce întrebări îl așteaptă, putând pregăti răspunsuri evazive sau incomplete.

Cu privire la această variantă de control parlamentar asupra Guvernului ar trebui operată o modificare legislativă în sensul de a avea acest drept de interogare un număr 25 de senatori sau de 50 de deputați, similar numărului necesar pentru formularea obiecțiilor de neconstituționalitate.

Propunerea de a permite unui număr minim de parlamentari să solicite direct informații are fundamente teoretice solide în principiul minorității constructive. În democrațiile mature se recunoaște că minoritatea parlamentară nu este doar opoziția care așteaptă, ci o componentă esențială a sistemului democratic, exercitând funcția de câine de pază a democrației.

A doua modalitate – răspunderea post-mandat

În termen de 15 zile de la încetarea mandatului Guvernului trebuie prezentată de către membrii acestuia situaţia privind gestionarea activităţii ministeriale de care au răspuns, precum şi a problemelor aflate în curs de derulare printr-un protocol de predare-primire.

Obligația prezentării situației ministeriale în 15 zile nu este o simplă rutină birocratică, ci un mecanism fundamental al continuității statului și responsabilității democratice.

Continuitatea administrativă este vitală pentru că statul nu își poate permite lacune informaționale la schimbarea guvernelor. Dosarele complexe, negocierile internaționale și programele pe termen lung necesită o tranziție netedă pentru a nu prejudicia interesele naționale. Responsabilizarea ex-post stimulează membrii Guvernului să documenteze și să justifice deciziile luate, știind că vor trebui să dea socoteală pentru acestea.

Protocolul obligatoriu previne și riscul ca documentele compromitatoare să dispară în timpul tranziției, fenomen care s-a întâmplat în diverse perioade ale istoriei politice românești. În același timp, fundamentarea politicilor viitoare devine posibilă doar dacă noul Guvern cunoaște exact situația moștenită, inclusiv problemele și provocările cu care se confruntă fiecare minister.

Prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului este infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 1 an la 5 ani.

De asemenea, pe lângă mecanismele generale de control, există și o răspundere specifică pentru emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenenţă politică, avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului. Aceasta reprezintă infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Această prevedere specială reflectă importanța fundamentală a principiului nediscriminării în ordinea constituțională română și necesitatea unei protecții sporite împotriva abuzurilor puterii executive care ar putea încălca demnitatea umană și drepturile fundamentale.

Existența acestei infracțiuni îndeplinește o funcție preventivă esențială, descurajând membrii Guvernului să adopte măsuri discriminatorii chiar și în contexte de presiune politică sau socială. Istoria contemporană oferă numeroase exemple de măsuri discriminatorii adoptate de guverne sub pretextul unor crize economice, sanitare sau de securitate.

Funcția educativă a acestei prevederi constă în afirmarea fermă a valorilor constituționale și în transmiterea mesajului că puterea executivă nu poate fi exercitată în detrimentul demnității umane și al principiului egalității.

Urmărirea penală și comisiile de anchetă parlamentară

Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, iar dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale are loc pe baza raportului unei comisii permanente care investighează aceste aspecte.

Restricționarea dreptului de a cere urmărirea penală la anumite autorități nu este un privilegiu acordat arbitrar, ci o garanție constituțională esențială pentru funcționarea executivului. Această restricție previne instrumentalizarea justiției pentru eliminarea adversarilor politici, protejează independența decizională a membrilor Guvernului și evită destabilizarea executivului prin proceduri abuzive.

Imunitatea funcțională nu înseamnă impunitate, ci o procedură specială care să echilibreze necesitatea trasării la răspundere cu imperativul stabilității guvernamentale. Această abordare recunoaște natura politică a funcțiilor guvernamentale și necesitatea unor garanții speciale pentru exercitarea acestora în interesul general.

În cadrul comisiilor poate invita să răspundă orice persoană care are cunoștință despre împrejurările ce fac obiectul anchetei, iar refuzul lor lor de a furniza informaţiile solicitate sau de a pune la dispoziţia acesteia celelalte documente sau mijloace de probă deţinute utile activităţii comisiei poate fi considerat ca obstrucţionare sau împiedicare a aflării adevărului şi poate constitui temei pentru sesizarea organelor de urmărire penală.

Comisiile de anchetă reprezintă brațul investigativ al Parlamentului, având ca scop nu judecarea, ci aflarea adevărului și informarea opiniei publice. Acestea îndeplinesc funcția informativă prin aducerea la cunoștința publică a faptelor care altfel ar rămâne ascunse, funcția preventivă prin descurajarea comportamentelor abuzive, funcția reparatorie prin propunerea de măsuri pentru remedierea situațiilor problematice și funcția educativă prin creșterea gradului de conștientizare civică a cetățenilor.

Dacă una dintre cele două Camere ale Parlamentului sau Preşedintele României a cerut urmărirea penală, dosarul cauzei se trimite, de îndată, ministrului justiţiei sau, după caz, primului-ministru pentru a proceda potrivit legii.

Comisiile de anchetă parlamentară se pot constitui la iniţiativa a cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor şi al senatorilor. Doar că aprobarea în sine a formării unor astfel de comisii este luată de majoritatea parlamentară.

Situația actuală creează însă un alt paradox fundamental: cei care trebuie să aprobe investigarea sunt chiar cei care au interesul să o blocheze. Când aceeași coaliție guvernează consecutiv, majoritatea parlamentară va bloca investigarea propriilor membri din Guvernul anterior.

Acest mecanism poate genera chiar compromisuri politice de tipul „tu nu mă investighezi pe mine, eu nu te investighez pe tine", un fel de pax mafiosus între forțele politice care subminează fundamentele democrației reprezentative.

Concluzie

Mecanismele actuale de control parlamentar asupra Guvernului prezintă deficiențe sistemice care afectează calitatea democrației românești. Nu este vorba despre probleme minore de procedură, ci despre vulnerabilități structurale care permit subversiunea principiului separației puterilor.

România se află la o răscruce importantă în procesul de consolidare democratică. Autoritățile puternice și mecanismele eficiente de control sunt condiții sine qua non pentru o democrație funcțională.

Controlul parlamentar eficient nu este doar un mecanism tehnic, ci fundamentul unei democrații sănătoase. Reforma acestuia nu este o opțiune, ci o necesitate pentru viitorul democratic al României. Fără mecanisme eficiente de control, separația puterilor rămâne doar o ficțiune constituțională, iar democrația degenerează în autoritarism electoral.

The principle of separation of powers does not mean absolute isolation of state powers, but rather the creation of a system of checks and balances that prevents the abusive concentration of power. Within this system, Parliament is not merely a legislative authority, but also the guardian of democracy, having superior democratic legitimacy through the fact that it is the only body elected directly by the people in its entirety.

Parliamentary control derives from the fundamental principle that power belongs to the people, and the Government, although invested by Parliament, exercises executive power in the name and interest of citizens. Therefore, this control is not a political option, but a constitutional obligation derived from popular sovereignty.

Parliament has two ways through which it can verify the Government's activity and hold it accountable (Law no. 115/1999 on Ministerial Responsibility).

The First Method – Access to Information and Documents from the Current Government

The Government has the obligation to respond to information and documents requested by the Chamber of Deputies, Senate, or parliamentary committees, through their presidents. Unjustified refusal to respond is a criminal offense punishable by 3 months to 2 years imprisonment.

When the Prime Minister and Government members and the presidents of both Chambers come from the same political formation or coalition, a closed circle of power is created that undermines the principle of separation of powers. This situation generates serious dysfunctions in the democratic system.

The presidents of the Chambers become "gatekeepers" who control what information Parliament can request from the Government, filtering requests that could be embarrassing for their own political formation. This creates an institutionalised conflict of interest, where they must choose between loyalty to the party and the constitutional obligations of their position. Moreover, the Government knows in advance what questions await it, being able to prepare evasive or incomplete responses.

Regarding this variant of parliamentary control over the Government, a legislative modification should be made to grant this right of interrogation to a number of 25 senators or 50 deputies, similar to the number necessary for formulating objections of unconstitutionality.

The proposal to allow a minimum number of parliamentarians to directly request information has solid theoretical foundations in the principle of constructive minority. In mature democracies, it is recognised that the parliamentary minority is not just the opposition waiting, but an essential component of the democratic system, exercising the function of democracy's watchdog.

The Second Method – Post-Mandate Accountability

Within 15 days of the Government's mandate termination, its members must present the situation regarding the management of ministerial activities for which they were responsible, as well as ongoing problems through a handover protocol.

The obligation to present the ministerial situation within 15 days is not a simple bureaucratic routine, but a fundamental mechanism of state continuity and democratic responsibility.

Administrative continuity is vital because the state cannot afford informational gaps when governments change. Complex files, international negotiations, and long-term programs require a smooth transition to avoid prejudicing national interests. Ex-post accountability stimulates Government members to document and justify the decisions taken, knowing they will have to account for them.

The mandatory protocol also prevents the risk of compromising documents disappearing during the transition, a phenomenon that has occurred in various periods of Romanian political history. At the same time, grounding future policies becomes possible only if the new Government knows exactly the inherited situation, including the problems and challenges facing each ministry.

The presentation, in bad faith, of inaccurate data to Parliament or the President of Romania regarding the Government's or a ministry's activity, to hide the commission of acts likely to harm state interests, is a criminal offence punishable by imprisonment from 1 to 5 years.

Additionally, beyond general control mechanisms, there is also specific liability for issuing normative orders or instructions with discriminatory character based on race, nationality, ethnicity, language, religion, social category, beliefs, age, sex or sexual orientation, political affiliation, wealth or social origin, likely to harm human rights. This constitutes a criminal offense punishable by imprisonment from 3 months to 2 years or by fine.

This special provision reflects the fundamental importance of the non-discrimination principle in the Romanian constitutional order and the need for enhanced protection against executive power abuses that could violate human dignity and fundamental rights.

The existence of this offence fulfils an essential preventive function, discouraging Government members from adopting discriminatory measures even in contexts of political or social pressure. Contemporary history offers numerous examples of discriminatory measures adopted by governments under the pretext of economic, health, or security crises.

The educational function of this provision consists in the firm affirmation of constitutional values and in transmitting the message that executive power cannot be exercised to the detriment of human dignity and the principle of equality.

Criminal Prosecution and Parliamentary Investigation Committees

Only the Chamber of Deputies, Senate, and President of Romania have the right to request criminal prosecution of Government members for acts committed in the exercise of their function, and the debate on the proposal to begin criminal prosecution takes place based on the report of a permanent committee that investigates these aspects.

Restricting the right to request criminal prosecution to certain authorities is not an arbitrarily granted privilege, but an essential constitutional guarantee for the executive's functioning. This restriction prevents the instrumentalization of justice for eliminating political adversaries, protects the decisional independence of Government members, and avoids destabilising the executive through abusive procedures.

Functional immunity does not mean impunity, but a special procedure that balances the need for accountability with the imperative of governmental stability. This approach recognises the political nature of governmental functions and the need for special guarantees for exercising them in the general interest.

Within the committees, any person who has knowledge about the circumstances that are the subject of the investigation can be invited to respond, and their refusal to provide the requested information or to make available other documents or means of evidence useful to the committee's activity can be considered as obstruction or impediment to finding the truth and can constitute grounds for notifying criminal prosecution bodies.

Parliamentary investigation committees represent Parliament's investigative arm, aiming not at judgment, but at finding the truth and informing the public. They fulfil the informative function by bringing to public knowledge facts that would otherwise remain hidden, the preventive function by discouraging abusive behaviours, the reparatory function by proposing measures to remedy problematic situations, and the educational function by increasing citizens' civic awareness.

If one of the two Chambers of Parliament or the President of Romania has requested criminal prosecution, the case file is immediately sent to the Minister of Justice or, as the case may be, to the Prime Minister to proceed according to law.

Parliamentary investigation committees can be constituted at the initiative of at least one quarter of the number of deputies and senators. However, the approval of forming such committees is taken by the parliamentary majority.

The current situation creates another fundamental paradox: those who must approve the investigation are precisely those who have an interest in blocking it. When the same coalition governs consecutively, the parliamentary majority will block the investigation of its own members from the previous Government.

This mechanism can even generate political compromises of the type "you don't investigate me, I don't investigate you," a kind of pax mafiosus between political forces that undermines the foundations of representative democracy.

Conclusion

The current mechanisms of parliamentary control over the Government present systemic deficiencies that affect the quality of Romanian democracy. This is not about minor procedural problems, but about structural vulnerabilities that allow the subversion of the principle of separation of powers.

Romania is at an important crossroads in the process of democratic consolidation. Strong authorities and efficient control mechanisms are sine qua non conditions for a functional democracy.

Efficient parliamentary control is not just a technical mechanism, but the foundation of a healthy democracy. Its reform is not an option, but a necessity for Romania's democratic future. Without efficient control mechanisms, separation of powers remains just a constitutional fiction, and democracy degenerates into electoral authoritarianism.

Leave a comment

Subscribe now

Romanian version

Filmul lui Simón Casal nu este doar o poveste de ficțiune - este o oglindă în care ne putem vedea viitorul foarte apropiat. În 2028, guvernul spaniol din film propune un referendum pentru a înlocui judecătorii cu un sistem de inteligență artificială, promițând o justiție „automatizată și depolitizată". Carmen Costa, o judecătoare respectată, descoperă adevărul înfricoșător din spatele acestei tehnologii aparent perfecte.

Tentația unei „justiții perfecte"

Când vedem zilnic știrile despre justiția din România, când auzim de dosare care se durează ani întregi până la prescripție, de pensii speciale ale magistraților, de decizii care par complet străine de dreptate, cine nu s-ar gândi că un algoritm ar putea face mai bine?

Este o tentație mare, nu-i așa? O justiție rapidă, ieftină, fără întârzieri, fără corupție, fără privilegii. Un sistem care să aplice legea la fel pentru toți, indiferent de statutul social sau de grosimea portofelului. Pare un vis frumos.

Dar filmul îmi amintește de ceva crucial pe care îl spune chiar Carmen Costa: AI-ul se uită numai în spate, nu creează jurisprudență nouă, preia greșelile făcute în trecut, care, din greșeli individuale devin erori sistemice. Aceasta este poate cea mai devastatoare critică pe care i-o poți aduce unui sistem de justiție bazat pe algoritmi.

Sclavia trecutului: Cum AI-ul perpetuează erorile, care devin sistemice

Ce se întâmplă când antrenezi un algoritm pe baza deciziilor judecătorești din trecut? Foarte simplu: îi transmiți toate prejudecățile, toate nedreptățile, toate greșelile pe care le-am făcut de-a lungul istoriei.

Dacă în trecut judecătorii au fost mai severi cu anumite categorii sociale, algoritmul va prelua această prejudecată. Dacă în trecut au existat discriminări pe criterii de rasă, sex sau statut economic, sistemul AI va considera că acestea sunt „normale" și va continua să le aplice.

Cum poate evolua justiția dacă rămâne blocată în deciziile din trecut? Să ne gândim la momentele importante din istoria dreptului: când s-a recunoscut că segregația rasială este neconstitutională, când s-au acordat drepturi egale femeilor, când s-au schimbat concepțiile despre pedepsele capitale. Aceste evoluții au venit de la oameni care au îndrăznit să rupă cu trecutul, să creeze jurisprudență nouă.

Un algoritm nu va fi niciodată capabil să facă acest salt în evoluție. El va rămâne prizonierul datelor pe care a fost antrenat.

Costurile

Dar ce ne costă cu adevărat dacă adoptăm AI-ul în justiție? Să nu ne lăsăm orbiți de aparenta economie de resurse. Costurile reale sunt mult mai adânci și mai dureroase.

Costul umanității: Când un părinte disperat fură medicamente pentru copilul bolnav, algoritmul va vedea doar „furt". Nu va vedea disperarea, nu va înțelege contextul, nu va putea tempera pedeapsa cu înțelegerea circumstanțelor. Cine va explica algoritmului diferența dintre un act de disperare și unul cu adevărat răuvoitor?

Costul evoluției: Fiecare decizie judecătorească importantă din istorie a fost o rupere de la precedent. Cum va evolua dreptul dacă îl blocăm în algoritmii bazați pe trecut?

Costul responsabilității: Când algoritmul greșește - și va greși -, cine răspunde?

Falsa promisiune a obiectivității

De ce ne mințim singuri că algoritmul ar fi obiectiv? Orice sistem AI este rezultatul deciziilor subiective ale celor care l-au programat. Care date să includă? Ce importanță să atribuie diferitelor criterii? Ce excepții să recunoască?

În film, descoperim că sistemul conține „coduri VIP" care favorizează anumite persoane. Nu este aceasta exact tipul de corupție pe care vrem să o eliminăm? Doar că acum este codificată, invizibilă, mult mai periculoasă pentru că pare „științifică".

Cine ne garantează că algoritmul nu a fost programat să favorizeze anumite interese? Dacă acum putem cel puțin să îl acuzăm pe judecător de părtinire, pe cine vom acuza când părtinirea este ascunsă în milioane de linii de cod? Mai important, ne vom mai putea da seama că este vorba despre părtinire?

Cum vom ști că sistemul nu a fost manipulat de interese obscure sau atacat cibernetic? În film, sistemul devine instrumentul unei conspirații. În realitate, cine ne garantează că nu se va întâmpla la fel?

Întrebarea fundamentală: Cui aparține justiția?

Nu cumva predăm administrarea justiției unor corporații prin astfel de sisteme? Microsoft, Google, IBM - aceste companii vor controla algoritmii care ne vor judeca. Corporațiile urmăresc profitul, nu dreptatea. Când acționarii vor cere profituri mai mari, ce se va întâmpla cu „justiția" noastră?

Iar dacă nu aparține corporației, ci statului, nu cumva aparține politicului? Să ne imaginăm că partidul de la putere controlează algoritmii de justiție. Cât mai durează până când opoziția devine „algoritmic" vinovată? Unde mai este independența justiției când executivul controlează „judecătorul"?

Separația puterilor în era digitală

Separația puterilor în stat nu este o invenție academică - este garanția că nicio putere nu devine absolută. Când algoritmul înlocuiește judecătorul, cine controlează a treia putere în stat? Cel care controlează codul.

Ce se întâmplă cu dreptul la apărare când „judecătorul" este un algoritm pe care nu îl poți întrerupe, nu îl poți convinge, nu poate înțelege nuanțele? În sala de judecată, avocatul poate să intervină, să clarifice, să prezinte circumstanțe atenuante. Cum explici unui algoritm situația personală a clientul tău?

Eficiența: soluție sau capcană?

Da, justiția trebuie să fie eficientă plecând de la ideea că o justiție întârziată nu mai este justiție. Dar eficiența nu poate veni prin sacrificarea umanității.

AI-ul poate fi un instrument excelent pentru documentarea cazurilor, căutarea jurisprudenței, analiza probelor. Dar să înlocuiască judecătorul? Niciodată.

Am văzut în cariera mea cazuri în care o întârziere a procedurii a permis descoperirea unor probe noi, cruciale. Am văzut judecători care au găsit soluții creative pentru situații care păreau fără ieșire. Un algoritm ar fi închis aceste uși pentru totdeauna.

Pericolul supraîncrederii în AI

Chiar și când vorbim despre utilizarea AI-ului doar ca instrument de sprijin, nu ca înlocuitor, trebuie să fim extrem de atenți pentru că un judecător uman s-ar putea baza mai mult decât ar trebui pe rezultatele unui AI.

Ce se întâmplă când judecătorul începe să se bazeze 100% pe recomandările algoritmului? Când devine prea comod să accepți concluzia mașinii în loc să analizezi personal fiecare caz? Riscăm să ajungem la o justiție „hibrid" în care omul devine doar un instrument de validare a deciziilor algoritmului.

Cum ne asigurăm că judecătorul rămâne cu adevărat independent față de sugestiile AI-ului? Pentru că tentația de a urma „sfatul științific" al mașinii poate fi foarte mare, mai ales când ești sub presiunea timpului și a volumului mare de dosare.

Prețul adevărat al „progresului"

Nu cumva, în goana după eficiență și obiectivitate, renunțăm la cea mai prețioasă componentă a justiției - umanitatea? Când algoritmul va condamna la închisoare pe foarte mulți ani un tânăr pentru o greșeală de moment, pentru că „statisticile arată" că ratele de recidivă în cazul său sunt mari, cine îi va mai face dreptate?

Este mai ieftină o justiție algoritmică? Poate pe termen scurt. Dar ce preț punem pe încrederea în sistem? Pe sentimentul că ai fost judecat de un seamăn care te înțelege? Pe șansa de a fi iertat pentru greșelile umane?

Concluzie: Justiția este a oamenilor și pentru oameni

Filmul "Justicia Artificial" nu este doar o poveste de ficțiune - este un avertisment. Carmen Costa, protagonista, întruchipează conflictul dintre eficiența rece a mașinilor și căldura imperfectă a umanității.

Nu sunt împotriva tehnologiei în justiție - sunt împotriva înlocuirii omului cu mașina în cea mai umană dintre activități: judecata.

Da, sistemul actual de justiție are probleme. Da, sunt întârzieri, costuri, chiar și corupție. Dar soluția nu este să renunțăm la elementul uman - este să îl îmbunătățim.

Ideea de bază este că justiția este a oamenilor și așa trebuie să rămână. Nu pentru că oamenii sunt perfecți - nu sunt. Ci pentru că doar oamenii pot înțelege alți oameni. Doar un om poate vedea în spatele literei legii spiritul ei. Doar un om poate tempera rigiditatea normei cu mila, înțelegerea, circumstanțele concrete.

Când vom reuși să înțelegem că eficiența absolută în justiție este o iluzie periculoasă, poate vom evita capcana în care cade societatea din film. Pentru că, în final, justiția nu este despre aplicarea mecanică a unor reguli - este despre oameni care încearcă să găsească cea mai bună soluție pentru alți oameni.

Și asta o poate face doar un om care înțelege că justiția umană în imperfecțiunea sa este infinit mai valoroasă decât algoritmul perfect în lipsa sa de umanitate.

Simón Casal's film is not just a fictional story - it is a mirror in which we can see our very near future. In 2028, the Spanish government in the film proposes a referendum to replace judges with an artificial intelligence system, promising "automated and depoliticized" justice. Carmen Costa, a respected judge, discovers the terrifying truth behind this seemingly perfect technology.

The temptation of "perfect justice"

When we see daily news about justice in Romania, when we hear about cases that drag on for years until they reach the statute of limitations, about special pensions for magistrates, about decisions that seem completely alien to justice, who wouldn't think that an algorithm could do better?

It's a great temptation, isn't it? Quick, cheap justice, without delays, without corruption, without privileges. A system that applies the law equally for everyone, regardless of social status or wallet thickness. It seems like a beautiful dream.

But the film reminds me of something crucial that Carmen Costa herself says: AI only looks backward, it doesn't create new jurisprudence, it takes over mistakes made in the past, which, from individual errors become systemic errors. This is perhaps the most devastating criticism you can bring to an algorithm-based justice system.

The slavery of the past: How AI perpetuates errors, which become systemic

What happens when you train an algorithm based on past judicial decisions? Very simple: you transmit to it all the prejudices, all the injustices, all the mistakes we have made throughout history.

If in the past judges were more severe with certain social categories, the algorithm will take over this prejudice. If in the past there were discriminations based on race, sex or economic status, the AI system will consider these as "normal" and will continue to apply them.

How can justice evolve if it remains blocked in past decisions? Let's think about important moments in legal history: when racial segregation was recognized as unconstitutional, when equal rights were granted to women, when conceptions about capital punishment changed. These evolutions came from people who dared to break with the past, to create new jurisprudence.

An algorithm will never be capable of making this evolutionary leap. It will remain a prisoner of the data on which it was trained.

The Costs

But what does it really cost us if we adopt AI in justice? Let's not be blinded by the apparent economy of resources. The real costs are much deeper and more painful.

The cost of humanity: When a desperate parent steals medicine for a sick child, the algorithm will only see "theft." It won't see the desperation, won't understand the context, won't be able to temper the punishment with understanding of circumstances. Who will explain to the algorithm the difference between an act of desperation and a truly malicious one?

The cost of evolution: Every important judicial decision in history was a break from precedent. How will law evolve if we block it in algorithms based on the past?

The cost of responsibility: When the algorithm makes mistakes - and it will -, who answers?

The false promise of objectivity

Why do we lie to ourselves that the algorithm would be objective? Any AI system is the result of subjective decisions made by those who programmed it. Which data to include? What importance to attribute to different criteria? What exceptions to recognise?

In the film, we discover that the system contains "VIP codes" that favor certain people. Isn't this exactly the type of corruption we want to eliminate? Only now it's codified, invisible, much more dangerous because it seems "scientific."

Who guarantees that the algorithm wasn't programmed to favor certain interests? If now we can at least accuse a judge of bias, who will we accuse when bias is hidden in millions of lines of code? More importantly, will we still be able to realise that it's about bias?

How will we know that the system hasn't been manipulated by obscure interests or cyber-attacked? In the film, the system becomes the instrument of a conspiracy. In reality, who guarantees that the same won't happen?

The fundamental question: Who does justice belong to?

Don't we hand over the administration of justice to corporations through such systems? Microsoft, Google, IBM - these companies will control the algorithms that will judge us. Corporations pursue profit, not justice. When shareholders demand higher profits, what will happen to "our" justice?

And if it doesn't belong to the corporation, but to the state, doesn't it belong to politics? Let's imagine that the ruling party controls the justice algorithms. How long before the opposition becomes "algorithmically" guilty? Where is the independence of justice when the executive controls the "judge"?

Separation of powers in the digital era

Separation of powers in the state is not an academic invention - it is the guarantee that no power becomes absolute. When the algorithm replaces the judge, who controls the third power in the state? The one who controls the code.

What happens to the right of defence when the "judge" is an algorithm you can't interrupt, can't convince, can't understand nuances? In the courtroom, the lawyer can intervene, clarify, present mitigating circumstances. How do you explain your client's personal situation to an algorithm?

Efficiency: solution or trap?

Yes, justice must be efficient starting from the idea that delayed justice is no longer justice. But efficiency cannot come through sacrificing humanity.

AI can be an excellent tool for documenting cases, searching jurisprudence, analysing evidence. But to replace the judge? Never.

I have seen in my career cases where a procedural delay allowed the discovery of new, crucial evidence. I have seen judges who found creative solutions for situations that seemed hopeless. An algorithm would have closed these doors forever.

The danger of over-reliance on AI

Even when we talk about using AI only as a support tool, not as a replacement, we must be extremely careful because a human judge might rely more than they should on the results of an AI.

What happens when the judge starts to rely 100% on the algorithm's recommendations? When it becomes too comfortable to accept the machine's conclusion instead of personally analysing each case? We risk reaching a "hybrid" justice where humans become just an instrument for validating algorithmic decisions.

How do we ensure that the judge remains truly independent from AI suggestions? Because the temptation to follow the machine's "scientific advice" can be very strong, especially when you're under time pressure and a large volume of cases.

The real price of "progress"

Don't we, in the rush for efficiency and objectivity, give up the most precious component of justice - humanity? When the algorithm condemns a young person to many years in prison for a momentary mistake, because "statistics show" that recidivism rates in their case are high, who will do them justice?

Is algorithmic justice cheaper? Maybe in the short term. But what price do we put on trust in the system? On the feeling that you were judged by a fellow human who understands you? On the chance to be forgiven for human mistakes?

Conclusion: Justice belongs to people and is for people

The film "Justicia Artificial" is not just a fictional story - it is a warning. Carmen Costa, the protagonist, embodies the conflict between the cold efficiency of machines and the imperfect warmth of humanity.

I am not against technology in justice - I am against replacing humans with machines in the most human of activities: judgment.

Yes, the current justice system has problems. Yes, there are delays, costs, even corruption. But the solution is not to give up the human element - it is to improve it.

The basic idea is that justice belongs to people and must remain so. Not because people are perfect - they are not. But because only people can understand other people. Only a human can see behind the letter of the law its spirit. Only a human can temper the rigidity of the norm with mercy, understanding, concrete circumstances.

When we manage to understand that absolute efficiency in justice is a dangerous illusion, maybe we will avoid the trap that the society in the film falls into. Because, in the end, justice is not about the mechanical application of rules - it is about people trying to find the best solution for other people.

And only a human who understands that human justice in its imperfection is infinitely more valuable than the perfect algorithm in its lack of humanity can do that.

This is a deepfake created with Grok after I provided it with one of my photographs.

Leave a comment

Subscribe now

Romanian Version

Întotdeauna mi-a fost greu să înțeleg sistemul de pensii pentru ca îl fac atât de complicat încât să nu pricepi de unde vin și unde se duc banii. Să îți explic ce am înțeles eu din cum funcționează în realitate această schemă bine pusă la punct, pentru că ce se întâmplă cu pilonul 2 e mai degrabă o operațiune financiară, în care Casta împarte banii tăi, decât un simplu sistem de pensii.

Vechiul sistem era simplu: tu plăteai 25% din salariu către stat, statul lua banii și îi dădea direct pensionarilor de azi. Banii se duceau exact unde trebuia - la pensii. Nu era eficient, dar cel puțin era clar unde se duc banii tăi.

Noul sistem e mai complicat și aici începe povestea: din acei 25% pe care îi plătești oricum, că te obligă statul, nu că ai vrea tu, 4,75% se duc la unul dintre fondurile private de pensii. Aceste companii (administratorii lor) încasează taxe frumoase pentru „administrare" din banii tăi, de parcă ți-a cerut cineva părerea dacă vrei să ți-I administreze sau nu, și restul îl „investesc". Dar ghici unde? Înapoi la stat, cumpărând titluri de stat (mare parte, că mai investesc și pe la companii).

Iată cum funcționează circuitul: tu dai banii la stat, statul dă o parte unei companii private, compania îți ia o bucată pentru ea sub formă de comision, apoi restul îi împrumută înapoi statului prin cumpărarea de titluri de stat. Statul primește banii înapoi, dar nu mai e obligat să îi folosească pentru pensii (ca în sistemul tradițional – pilonul 1) - îi poate folosi pentru orice: autostrăzi, spitale sau pur și simplu să acopere găurile din buget.

Diferența crucială e că în vechiul sistem banii se duceau direct la pensii, în noul sistem se duc la stat prin intermediul companiilor private, care câștigă comisioane frumoase pentru acest serviciu de „curierat". E ca și cum în loc să îți dai banii direct la magazin, îi dai unui intermediar care îți ia o taxă, apoi îi dă la magazin, dar magazinul nu mai e obligat să îți dea produsul pentru care ai plătit.

Casta din spatele sistemului e formată din mai multe categorii care profită masiv:

1. Fondurile de pensii/administratorii lor sunt primii beneficiari. Ei încasează comisioane constante din banii a peste 8 milioane de români, fără să riște prea mult. E un business garantat - oamenii sunt obligați prin lege să le dea banii, nu pot pleca din sistem.

2. Statul e al doilea mare câștigător pentru că primește înapoi o mare parte din banii pe care oricum îi primea, dar acum fără obligația de a îi folosi pentru pensii. E ca și cum îți iau banii pentru pensie, dar îi cheltuie azi pe altceva.

3. Băncile și intermediarii financiari încasează și ei comisioane pentru tranzacțiile cu titluri de stat și pentru serviciile conexe. Toată lumea din sistem ia o felie din tort.

4. Politicienii beneficiază pentru că au creat un sistem care pare că rezolvă problema pensiilor, dar de fapt doar o mută în timp și o complică. Între timp, ei au mai mulți bani de cheltuiala azi din vânzarea de titluri către fondurile de pensii.

Acum vine faza cu noua măsură care limitează retragerile la 25%. Asta e lovirea finală. Pentru că până acum, teoretic, puteai să îți iei banii la pensie și să scapi de sistem. Dar dacă îți limitează accesul la propriii bani, te țin în sistem cât vor ei. Companiile continuă să încaseze comisioane din banii tăi ani întregi în plus, iar statul nu trebuie să returneze rapid banii pe care i-a împrumutat prin titlurile de stat, putându-se prelungi scadențele cât e nevoie, din pix – vine guvernul următor și invocă „greaua moștenire”.

Partea cu titlurile de stat e cheia înțelegerii. Când compania de pensii cumpără titluri de stat cu banii tăi, practic îi împrumută statului. Statul primește banii azi și promite să îi returneze cu dobândă peste câțiva ani. Ce se întâmplă dacă statul nu mai poate să îi returneze? Mută scadența din pix și/sau se tot împrumută, mărind gaura bugetară la infinit. Bineînțeles, gaura bugetară tot tu o plătești – deci ca să îți dea banii de pensii înapoi la un moment dat, introduce taxe și impozite din ce în ce mai mari, crește accizele etc.

E o diferență enormă față de sistemul tradițional unde banii se duceau direct la pensionari. Acum, banii tăi de pensie finanțează toate activitățile statului, iar tu primești în schimb o promisiune că îți vor da ceva înapoi când te pensionezi. E ca și cum în loc să îți pună banii de pensie într-un seif separat, îi împrumută la stat pentru cheltuieli curente.

Garanția „absolută" de capital spune că vei primi cel puțin contribuțiile nete. Dar ce valoare au acei bani peste 30 de ani cu inflația? Și cine garantează cu adevărat? La final, tot statul român prin instituțiile sale.

Faptul că „fondul nu poate da faliment" e o cacealma tehnică. Sigur, legal fondul e separat de administrator, dar dacă toată economia românească se duce la vale, ce importanță mai are că fondul tău e „separat"? Banii din fond sunt investiți tot în economia românească. Dacă România se prăbușește, se prăbușesc și investițiile fondului deoarece toate aceste "garanții" sunt afectate simultan. Nici măcar Fondul de Garantare nu va avea resurse suficiente dacă multe fonduri au probleme în același timp. E ca un castel de cărți - pare solid, dar dacă se clatină baza, toate straturile de deasupra cad.

Și acum: inflația. Teoretic, rentabilitatea minimă pe care trebuie să o atingă fondurile ar trebui să te protejeze, dar în practică e o capcană. ASF calculează rentabilitatea medie a tuturor fondurilor și stabilește un minim, dar asta se face în raport cu ceilalți jucători din același sistem, nu în raport cu inflația. E ca o cursă în care toți alergătorii merg încet, iar „câștigătorul" e cel mai puțin lent. Să zicem că inflația e 8% pe an, dar rentabilitatea medie a fondurilor e doar 5% - fondul tău poate avea 6%, să fie „peste medie" și „performant", dar tu tot pierzi 2% din puterea de cumpărare anual. Singura parte bună e că atunci ai comisionul cel mai mic, de doar 0,02% pe lună dacă rata de rentabilitate a fondului este sub nivelul ratei inflației, conform legii. Toate fondurile investesc în aceleași lucruri deci dacă România are inflație mare, toate sunt afectate similar. Sistemul te protejează să nu ai cel mai prost fond, dar nu te protejează să nu pierzi bani din cauza inflației - e echivalentul lui a fi „cel mai bun dintr-o echipă care a pierdut".

Sistemul e genial pentru toată lumea, mai puțin pentru tine. Companiile private câștigă comisioane, statul primește finanțare ieftină pentru orice proiect vrea, politicienii par că au rezolvat problema pensiilor. Tu rămâi cu o promisiune că vei primi ceva la pensie, dar între timp banii tăi au fost folosiți pentru cu totul altceva decât pensia ta și eventual și-au pierdut și din valoare.

Noua măsură de limitare e doar cireaşa de pe tort - se asigură că nu poți ieși din sistem nici măcar când te pensionezi, garantând profit pe viață pentru toată casta care trăiește din banii tăi.

CONVINGE-MĂ CĂ NU E AȘA!

I've always found it hard to understand the pension system because they make it so complicated that you can't figure out where the money comes from and where it goes. Let me explain what I've understood about how this well-orchestrated scheme actually works, because what happens with Pillar 2 is more of a financial operation, where La Casta divides your money, rather than a simple pension system.

The old system was simple: you paid 25% of your salary to the state, the state took the money and gave it directly to today's retirees. The money went exactly where it needed to go - to pensions. It wasn't efficient, but at least it was clear where your money was going.

The new system is more complicated and this is where the story begins: out of those 25% that you pay anyway, because the state forces you to, not because you want to, 4.75% goes to one of the private pension funds. These companies (their administrators) collect nice fees for "administration" from your money, as if anyone asked your opinion whether you want them to manage it or not, and they "invest" the rest. But guess where? Back to the state, buying government bonds (mostly, though they also invest in some companies).

Here's how the circuit works: you give money to the state, the state gives a portion to a private company, the company takes a piece for itself in the form of commission, then lends the rest back to the state through purchasing government bonds. The state gets the money back, but is no longer obligated to use it for pensions (like in the traditional system - Pillar 1) - it can use it for anything: highways, hospitals, or simply to cover budget holes.

The crucial difference is that in the old system money went directly to pensions, in the new system it goes to the state through private companies, which earn nice commissions for this "courier" service. It's like instead of giving your money directly to the store, you give it to an intermediary who takes a fee, then gives it to the store, but the store is no longer obligated to give you the product you paid for.

La Casta behind the system consists of several categories that profit massively:

1. Pension funds/their administrators are the first beneficiaries. They collect constant commissions from the money of over 8 million Romanians, without risking too much. It's a guaranteed business - people are legally obligated to give them money, they can't leave the system.

2. The state is the second big winner because it receives back a large part of the money it was getting anyway, but now without the obligation to use it for pensions. It's like they take your pension money but spend it today on something else.

3. Banks and financial intermediaries also collect commissions for transactions with government bonds and related services. Everyone in the system takes a slice of the pie.

4. Politicians benefit because they created a system that seems to solve the pension problem, but actually just moves it forward in time and complicates it. Meanwhile, they have more money to spend today from selling bonds to pension funds.

Now comes the phase with the new measure that limits withdrawals to 25%. This is the final blow. Because until now, theoretically, you could take your money at retirement and escape the system. But if they limit your access to your own money, they keep you in the system as long as they want. Companies continue to collect commissions from your money for years extra, and the state doesn't have to quickly return the money it borrowed through government bonds, being able to extend maturities as needed, with a stroke of the pen - the next government comes and invokes the "heavy inheritance."

The government bonds part is the key to understanding. When the pension company buys government bonds with your money, it's practically lending it to the state. The state receives the money today and promises to return it with interest in a few years. What happens if the state can no longer return it? It moves the maturity with a stroke of the pen and/or keeps borrowing, increasing the budget hole to infinity. Of course, you also pay for the budget hole - so to give you back your pension money at some point, it introduces higher and higher taxes and levies, increases excise taxes, etc.

It's an enormous difference from the traditional system where money went directly to retirees. Now, your pension money finances all state activities, and you receive in exchange a promise that they'll give you something back when you retire. It's like instead of putting your pension money in a separate safe, they lend it to the state for current expenses.

The "absolute" capital guarantee says you'll receive at least the net contributions. But what value do those money have after 30 years with inflation? And who really guarantees? In the end, still the Romanian state through its institutions.

The fact that "the fund cannot go bankrupt" is a technical trick. Sure, legally the fund is separate from the administrator, but if the entire Romanian economy goes downhill, what does it matter that your fund is "separate"? The money in the fund is invested in the Romanian economy anyway. If Romania collapses, the fund's investments also collapse because all these "guarantees" are affected simultaneously. Not even the Guarantee Fund will have sufficient resources if many funds have problems at the same time. It's like a house of cards - it seems solid, but if the foundation shakes, all the layers above fall.

And now: inflation. Theoretically, the minimum profitability that funds must achieve should protect you, but in practice it's a trap. ASF calculates the average profitability of all funds and sets a minimum, but this is done in relation to other players in the same system, not in relation to inflation. It's like a race where all runners go slowly, and the "winner" is the least slow. Let's say inflation is 8% per year, but the average profitability of funds is only 5% - your fund can have 6%, be "above average" and "performing," but you still lose 2% of purchasing power annually. The only good part is that then you have the lowest commission, of only 0,02% per month if the fund's profitability rate is below the inflation rate level, according to the law. All funds invest in the same things so if Romania has high inflation, all are similarly affected. The system protects you from having the worst fund, but doesn't protect you from losing money due to inflation - it's the equivalent of being "the best in a team that lost."

The system is brilliant for everyone, except for you. Private companies earn commissions, the state receives cheap financing for any project it wants, politicians seem to have solved the pension problem. You're left with a promise that you'll receive something at retirement, but meanwhile your money has been used for something completely different than your pension and has possibly also lost value.

The new limitation measure is just the cherry on top - it ensures you can't exit the system even when you retire, guaranteeing lifelong profit for the entire casta that lives off your money.

CONVINCE ME IT'S NOT LIKE THAT!

Leave a comment

Subscribe now

Romanian Version

Nu mai vorbim despre alegeri politice obișnuite, ci despre acele puncte de inflexiune când civilizația însăși trebuie să aleagă între două drumuri fundamental diferite. Trăim într-un astfel de moment acum.

Pe un drum stă promisiunea progresului fără limite - o lume în care tehnologia rezolvă toate problemele, în care identitățile locale sunt sacrificate pentru „binele mai mare" global. Pe celălalt drum stă calea înțelepciunii acumulate - recunoașterea că prosperitatea adevărată vine din respectarea naturii umane, din instituții care au trecut testul timpului, din comunități înrădăcinate care își cunosc propriile nevoi.

Primul drum ne promite utopia și ne oferă haos. Al doilea ne cere răbdare și ne oferă prosperitate durabilă. Conservatorismul acestui nu este despre nostalgii sau frică de schimbare.

Să începem cu principiul fundamental care guvernează tot restul: natura umană nu se schimbă. Tehnologiile evoluează, sistemele politice se transformă, economiile se reinventează, dar ființa umană rămâne aceeași în esența ei. Omul are nevoie de comunitate, de sens, de ierarhii naturale, de continuitate, de rădăcini.

Aceasta nu este nostalgie - este realismul cel mai dur. Toți utopiștii din istorie au eșuat pentru că au încercat să schimbe natura umană în loc să construiască sisteme care să lucreze cu ea, nu împotriva ei. Comunismul a promis omul nou și a produs foamete. Fascismul a promis națiunea perfectă și a produs război. Neoliberalismul a promis prosperitatea globală și a produs alienare, iar cu el neobolșevismul.

Conservatorismul pornește de la premisa opusă: să construim sisteme care să recunoască și să onoreze natura umană așa cum este ea, nu cum ne-am dori să fie.

Să ne gândim la modul în care crește un copac. Nu crește prin distrugerea rădăcinilor și reinventarea completă a formei sale în fiecare an. Crește prin adăugarea de straturi noi care se construiesc pe cele existente, prin extinderea rădăcinilor în sol mai fertil, prin adaptarea treptată la condițiile schimbătoare. Dar rămâne același copac în esența lui.

Aceasta este logica nucleului conservator: societățile prospere evoluează organic, construind pe ceea ce funcționează și abandonând treptat ceea ce nu mai servește. Revoluțiile, pe de altă parte, taie rădăcinile și încearcă să planteze ceva complet nou într-un sol devastat.

Pentagonul conservatorimul – cei 5C – reprezintă fundamentul pe care nu doar viitorul Europei poate fi construit, ci chiar viitorul umanității. Despre acesta am discutat în cadrul conferinței MEGA (Make Europe Great Again) din Polonia (August 5-7, 2025) și am hotărât să dezvolt în acest articol.

1. CREED (Crezul): Claritate morală în epoca relativismului

La vârful piramidei noastre se află CREZUL - nu dogme religioase, ci principii morale clare care ne ghidează în epoca relativismului moral. Într-o lume în care adevărul însuși a devenit negociabil, conservatorismul oferă ancora stabilității: există adevăruri obiective, există bine și rău, există moduri de viață care prosperă și altele care se autodistrug.

În vastitatea relativismului contemporan, în care orice punct de vedere pare la fel de valid ca oricare altul, în care adevărul însuși a devenit „perspectivă" și „construcție socială", crezul conservator nu oferă încă o dogmă, ci o metodă de ancorare.

Crezul conservator nu încearcă să restaureze o teologie dispărută, ci să recunoască că ființa umană nu poate exista fără o ierarhie de valori, fără principii care să orienteze acțiunea și să dea sens suferinței. Această necesitate nu este culturală sau religioasă, ci existențială - omul este ființa care nu poate trăi în pura facticitate, ci are nevoie de o interpretare a realității care să-i permită să aleagă și să acționeze.

Claritatea morală în epoca relativismului nu înseamnă fundamentalism dogmatic, ci recunoașterea că există moduri de viață care duc la înflorirea umană și altele care duc la degenerare. Această recunoaștere nu se bazează pe revelație sau tradiție arbitrară, ci pe observația a ceea ce produce comunități prospere, familii fericite, indivizi împliniți.

Să luăm exemplul central al familiei, care a devenit teatrul unei lupte ideologice. Progresismul radical susține că diferențele dintre bărbați și femei sunt „construcții sociale" arbitrare, că structura familială tradițională este „opresivă", că copiii pot și trebuie să-și aleagă identitatea de gen de la vârste foarte fragede. Această poziție nu se bazează pe observația empirică a rezultatelor, ci pe o teorie abstractă despre egalitate care ignoră realitățile biologice și psihologice.

Crezul conservator răspunde nu cu contra-dogme, ci cu atenția la fenomene: copiii care cresc în familii stabile cu modele masculine și feminine clare dezvoltă identități mai coerente și sunt mai puțin susceptibili la depresie și anxietate. Acest fapt nu derivă din prejudecăți culturale, ci din structura psihologică a dezvoltării umane. Copilul are nevoie de modele de identificare diferențiate pentru a-și forma o identitate coerentă. Când aceste modele lipsesc sau sunt confuze, rezultatul este confuzia identitară care produce suferință reală.

La nivel macro-social, același principiu se aplică la chestiunea națională. Când ideologiile cosmopolite proclamă că națiunile sunt „imaginate" și trebuie să dispară în favoarea unei „cetățenii globale", crezul conservator observă că această teorie abstractă ignoră realitatea psihologică a apartenenței. Omul nu poate trăi în abstractul umanității - are nevoie de comunități concrete cu tradiții, limbă și memorie comună. Națiunea nu este o invenție arbitrară, ci forma istorică prin care oamenii s-au organizat pentru a-și proteja valorile și a transmite cultura către generațiile următoare.

Distrugerea acestor legături nu produce „cosmopolitism luminat", ci dezrădăcinare și căutarea disperată de apartenență prin forme primitive de identitate tribală. Observăm acest fenomen în marile orașe occidentale, unde comunități de imigranți se închid în enclave paralele pentru că lipsa unei culturi comune nu produce integrare, ci fragmentare.

Crezul conservator nu cere întoarcerea la o epocă dispărută, ci aplicarea unor principii atemporale la realitățile contemporane. Recunoaște că omul are nevoie de rădăcini pentru a putea cresce, de limite pentru a putea să se dezvolte, de comunitate pentru a putea să iubească. Aceste nevoi nu sunt preferințe culturale arbitrare, ci structuri existențiale fundamentale ale condiției umane.

Să luăm un exemplu simplu din viața cotidiană: creșterea copiilor. Progresismul modern ne spune că nu există diferențe între bărbați și femei, că structura familială tradițională este opresivă, că copiii trebuie să-și aleagă singuri identitatea de gen de la vârste fragede. Rezultatul? O epidemie de depresie și anxietate în rândul tinerilor, rate alarmante de sinucidere, confuzie identitară masivă.

Crezul conservator răspunde cu claritate: copiii au nevoie de modele masculine și feminine stabile, de structură, de limite clare. Familia tradițională nu este perfectă, dar este cea mai eficientă mașinărie de creștere a copiilor sănătoși pe care a dezvoltat-o umanitatea în milenii de experiență.

Același principiu se aplică la nivel macro. Când ideologiile globaliști ne spun că națiunile sunt construcții artificiale care trebuie depășite, crezul conservator răspunde: națiunile sunt forma naturală de organizare umană la scară largă. Ele oferă identitate, sens, solidaritate. Distrugerea lor nu produce „cetățenia globală" - produce alienare și tribalism primitiv.

Crezul conservator nu este despre impunerea credințelor religioase asupra nimănui. Este despre recunoașterea că societățile au nevoie de principii morale comune pentru a funcționa. Când aceste principii dispar, rezultatul nu este libertate - este haos.

2. CANON (Canonul): Principiile operaționale evită dublul standard

Sub claritatea morală, avem nevoie de CANON - un set de principii operaționale pe baza cărora să judecăm fără dublu standard. Canonul conservator trebuie să fie simultan flexibil și neclintit. Flexibil în aplicare, neclintit în principii.

Această abordare recunoaște o tensiune fundamentală: principiile absolute aplicate fără considerație pentru context sau individ devin tiranie ideologică, dar pragmatismul fără principii devine oportunism amoral.

În economie, canonul conservator spune: piața liberă nu este doar un mecanism de alocare eficientă a resurselor - deși este și aceasta - ci o formă de cooperare socială care respectă libertatea și demnitatea umană. Când oamenii fac schimb liber, se recunosc reciproc ca agenți morali capabili să decidă pentru ei înșiși ce le este de folos.

Dar piața nu poate funcționa în vid moral. Are nevoie de un fundament cultural care să susțină virtutile necesare pentru încredere, cooperare și respectarea contractelor. Capitalismul fără această bază morală degenerează într-o formă de feudalism corporatist în care puterea economică se concentrează în mâinile unor oligarhii care manipulează sistemul pentru propriul avantaj (castele).

Același principiu se aplică și la alternativa socialistă: planificarea economică centralizată nu eșuează doar din motive tehnice - deși calculul economic devine într-adevăr imposibil fără prețuri de piață - ci și din motive antropologice fundamentale. Socialismul presupune că oamenii pot fi motivați în mod sustenabil doar de binele abstract al colectivității, ignorând faptul că motivația umană pornește întotdeauna de la cercul concentric al afecțiunii: familia, prietenii, comunitatea locală, națiunea.

Progresismul radical vrea să interzică peste noapte combustibilii fosili, tratând problema ecologică ca pe o criză apocaliptică care justifică orice mijloc. Canonul conservator nu neagă seriozitatea problemei climatice, dar observă că soluțiile care ignoră realitățile economice și sociale produc suferință umană fără a rezolva problema de fond.

O tranziție energetică durabilă trebuie să fie și social sustenabilă. Aceasta înseamnă dezvoltarea graduală a tehnologiilor alternative, care pot oferi energia de bază necesară unei civilizații industriale, și politici care să nu distrugă mijloacele de existență ale familiilor de rând. Principiul ecologic se aplică prin mijloace care respectă principiul social al stabilității comunitare.

La fel, în domeniul educației, canonul conservator recunoaște o ierarhie a responsabilităților care derivă din structura naturală a relațiilor umane. Copilul se naște într-o familie anume, cu părinți care l-au adus pe lume și care poartă responsabilitatea primară pentru formarea sa morală și culturală. Școala nu poate și nu trebuie să înlocuiască această responsabilitate parentală, ci să o completeze prin transmiterea cunoștințelor și competențelor pe care familia nu le poate oferi.

Când școala încearcă să îndoctrineze copiii în defavoarea valorilor familiei, nu creează „educație progresistă", ci distruge încrederea dintre generații și între instituții. Profesorul conservator înțelege că autoritatea sa derivă din competența în domeniul său și din respectul pentru rolul părinților, nu din pretențiile ideologice de a remodela societatea prin educație.

Canonul conservator aplicat la migrația contemporană evită atât xenofobia primitivă cât și cosmopolitanismul naiv. Recunoaște că societățile au capacități reale de integrare care nu pot fi depășite fără consecințe grave pentru coeziunea socială. Integrarea autentică nu înseamnă doar învățarea limbii și găsirea unui loc de muncă - deși acestea sunt importante - ci adoptarea valorilor fundamentale și a modurilor de viață care definesc comunitatea gazdă.

Această adoptare durează generații și presupune că rata schimbării demografice să permită contactul organic dintre nou-veniți și populația autohtonă. Când această rată este prea rapidă, rezultatul nu este integrarea, ci formarea de comunități paralele care fragmentează societatea și produc tensiuni etnice pe termen lung.

3. CORE (Nucleul): Mai puțin guvern, mai multă libertate

Sub Canon, avem CORE – nucleul responsabilității. Nucleul conservatorismului se întemeiază pe o înțelegere existențială fundamentală: ființa umană se împlinește prin asumarea responsabilității, nu prin eliberarea de ea. Omul nu devine liber prin eliminarea oricărei constrângeri, ci prin alegerea liberă a constrângerilor care îl definesc ca persoană morală.

Societățile puternice nu se construiesc prin crearea de sisteme care să preia responsabilitățile individuale, ci prin cultivarea de indivizi care își asumă responsabilitatea pentru cercurile concentrice ale existenței lor: pentru propriile acțiuni, pentru familie, pentru comunitatea locală, pentru tradițiile care i-au format. Această asumarea nu este o povară, ci modalitatea prin care persoana își descoperă identitatea și sensul.

Când părintele își crește copilul cu dragoste și disciplină nu doar că el contribuie la formarea unei persoane care va fi capabilă să trăiască o viață împlinită - deși aceasta este important. Prin actul de a-și asuma responsabilitatea parentală, persoana adultă își descoperă dimensiuni ale propriei personalități pe care nu le-ar fi descoperit altfel: răbdarea, generozitatea, capacitatea de sacrificiu pentru altul, bucuria de a vedea pe cineva drag crescând și dezvoltându-se.

Această transformare prin responsabilitate se extinde la toate domeniile vieții umane. Antreprenorul care își dezvoltă afacerea cu integritate nu doar că creează prosperitate economică pentru comunitate, ci își dezvoltă propriile capacități de leadership, creativitate și perseverență. Cetățeanul care se implică în problemele locale nu doar că contribuie la îmbunătățirea comunității, ci își dezvoltă competențele civice și înțelegerea pentru complexitatea social-politică.

Această filosofie a responsabilității se opune direct tendințelor contemporane de victimizare și externalizare a cauzelor problemelor personale. Conservatorismul nu neagă importanța factorilor structurali, dar observă că progresul personal și social real începe întotdeauna cu asumarea responsabilității pentru ceea ce poate fi controlat și schimbat la nivel individual. Această asumare nu este de tipul „blaming the victim", ci recunoașterea că demnitatea umană derivă din capacitatea de a acționa, nu din statutul de victimă.

Principiul subsidiarității, central pentru gândirea conservatoare, derivă din această înțelegere a responsabilității. Când problemele care pot fi rezolvate la nivel de familie sunt preluate de școală, când problemele care pot fi rezolvate de comunitatea locală sunt preluate de guvernul central, când problemele care pot fi rezolvate la nivel național sunt preluate de organizații supranaționale, rezultatul nu este mai multă eficiență, ci mai puțină responsabilitate reală și, prin urmare, mai puțină dezvoltare umană autentică.

Aceasta se aplică și la înțelegerea relației dintre individ și stat. Statul conservator nu este statul minimal al libertarienilor - care ar ignora responsabilitățile comunitare - nici statul providențial al social-democraților - care ar substitui responsabilitatea personală cu asistența birocratică. Este statul care creează cadrul în care responsabilitatea personală poate să se exercite și să fie răsplătită, dar care nu încearcă să o înlocuiască.

Aceasta înseamnă un sistem care protejează drepturile de proprietate și contractele, care pedepsește infracțiunile, care asigură oportunități egale dar nu garantează rezultate egale, care sprijină temporar pe cei aflați în dificultate, dar nu încurajează dependența permanentă.

4. CIVIC (Civismul): Civismul conservator nu distruge, ci construiește

Sub Core, avem oamenii care își asumă responsabilitatea prin civism - CIVIC. Civismul conservator se distinge de activismul progresist prin relația cu autoritatea și tradițiile. Activistul progresist vede de obicei instituțiile existente ca pe niște obstacole care trebuie eliminate sau fundamental transformate pentru a realiza o viziune utopică. Cetățeanul conservator vede instituțiile ca pe niște realizări colective imperfecte dar prețioase care trebuie îmbunătățite gradual prin participarea responsabilă.

Această diferență de atitudine nu derivă din conformitatea conservatoare față de status quo, ci din recunoașterea că instituțiile sociale sunt mai fragile decât par și că distrugerea lor este mai ușoară decât reconstruirea. Familia, comunitatea locală, tradițiile culturale, piața liberă, statul de drept - toate acestea au evoluat de-a lungul secolelor prin încercări și erori, și încorporează înțelepciunea colectivă. Revoluția care le distruge pentru a construi ceva „mai bun" riscă să piardă această înțelepciune acumulată.

În era digitală, civismul conservator se confruntă cu provocări noi. Tehnologia digitală oferă instrumente puternice pentru organizarea civică - comunicarea rapidă, coordinarea activităților, accesul la informații. Dar creează și riscuri: fragmentarea în filtre" ideologice, substituirea contactului uman direct cu interacțiunea virtuală, manipularea prin algoritmi și dezinformare.

Civismul conservator în mediul digital păstrează principiile fundamentale: tehnologia trebuie să slujească relațiilor umane reale, nu să le înlocuiască. Informația digitală trebuie verificată prin diverse surse și prin contactul cu realitatea directă. Participarea online trebuie să completeze, nu să substitute, implicarea în comunitatea fizică locală.

Această abordare recunoaște că democrația autentică presupune nu doar accesul la informație, ci și capacitatea de a judeca credibilitatea și relevanta acestei informații. Această capacitate se dezvoltă prin experiența directă cu consecințele deciziilor, nu prin consumul pasiv de conținut digital.

Civismul conservator înțelege că societatea democratică nu poate funcționa fără acel fundament de credințe și practici comune care fac posibilă cooperarea socială. Aceste „prejudecăți" nu sunt ignoranță sau fanatism, ci înțelepciunea practică sedimentată în tradiții și obiceiuri care permit oamenilor să coopereze fără a negocia de fiecare dată principiile de bază.

Când acest fundament comun se erodează - prin relativismul extrem, prin diversitatea culturală necontrolată, prin individualismul radical - cooperarea democratică devine din ce în ce mai dificilă și societatea se fragmentează în triburi ostile care nu mai pot comunica constructiv.

5. CONSTITUTION (Constituția): Limitarea puterii prin structură (by design), nu prin bunăvoință

La vârful întregii construcții se află CONSTITUȚIA - nu doar documentul juridic, ci principiile fundamentale de organizare a puterii care fac posibilă o societate liberă și prosperă.

Constituționalismul conservator pornește de la cea mai profundă intuiție a filosofiei politice: puterea corupă nu pentru că oamenii răi caută puterea - deși se întâmplă și aceasta - ci pentru că puterea însăși modifică structura conștiinței umane. Persoana care exercită putere asupra altora tinde să-și piardă treptat empatia pentru cei asupra cărora o exercită și să dezvolte o perspectivă distorsionată asupra propriilor motivații și capacități.

În era contemporană, această înțelepciune constituțională devine crucială pentru înțelegerea pericolului concentrării puterii în mâinile corporațiilor Big Tech. Google, Meta, Amazon, Apple controlează nu doar servicii economice, ci fluxurile de informație și comportamentul uman la o scală fără precedent în istorie. Prin algoritmii lor, aceste companii influențează ce informații văd milioanele de utilizatori, cum se comportă, ce cumpără, cu cine interacționează, chiar și cum se simt.

Răspunsul conservator la această concentrare de putere nu este naționalizarea acestor companii - care ar concentra puterea și mai mult în mâinile aparatului de stat - ci aplicarea principiilor constituționale la era digitală. Aceasta înseamnă desființarea monopolurilor, crearea de structuri care să separe puterea economică de puterea informațională, transparența asupra algoritmilor care influențează comportamentul uman etc.

Principiul constituțional se aplică și la tendințele de federalizare europeană accelerată. Proiectul european a început ca o inițiativă de cooperare între națiuni suverane pentru prevenirea războaielor și promovarea comerțului. Dar treptat s-a transformat într-un proiect de creare a unei super-stat care să concentreze din ce în ce mai multă putere la nivelul birocratic de la Bruxelles.

Conservatorii nu se opun cooperării europene din naționalism primitiv sau xenofobie, ci din preocuparea constituțională legitimă că concentrarea puterii la un nivel atât de îndepărtat de cetățeni creează un sistem fără contraechilibre eficiente. Rezultatul este un deficit democratic structural care transformă UE într-o technocrație care guvernează prin expertiză pretinsă în loc de consimțământul cetățenilor.

Alternativa conservatoare este confederația de națiuni libere care cooperează în probleme de interes comun, dar păstrează suveranitatea în domeniile care definesc identitatea și valorile naționale: educația, cultura, politicile sociale, sistemul fiscal, justiția etc.

Constituționalismul conservator contemporan trebuie să facă față și fenomenului populismului, care atacă principiile constituționale din două direcții aparent opuse. Populismul de stânga vrea să concentreze puterea economică în mâinile statului prin naționalizări și redistribuire masivă, în numele „justiției sociale". Populismul de dreapta vrea să concentreze puterea politică în mâinile unui „om providențial" care să rezolve toate problemele națiunii prin autoritate personală.

Ambele forme de populism fac același apel la sentimentele legitime ale cetățenilor care se simt abandonați de elitele politice și economice, dar oferă soluții care ar distruge tocmai structurile constituționale care protejează libertatea pe termen lung. Conservatorul autentic înțelege frustrările care alimentează populismul, dar recunoaște că concentrarea puterii nu rezolvă problemele de fond, ci le agravează prin crearea de noi forme de opresiune.

Răspunsul constituțional conservator la criza de legitimitate a democrației contemporane nu este mai multă putere pentru stat sau pentru lideri carismatici, ci relocalizarea puterii către comunitățile și instituțiile cu care cetățenii au contact direct și asupra cărora pot exercita control real.

Drepturile fundamentale în viziunea constituțională conservatoare nu sunt privilegii acordate de stat, ci recunoașterea unor aspecte inalienabile ale demnității umane care preexistă oricărui sistem politic. Acestea nu pot fi negociate sau sacrificate temporar pentru niciun scop, oricât de nobil ar părea, pentru că experiența istorică ne arată că „măsurile temporare" de limitare a drepturilor devin aproape întotdeauna permanente.

Libertatea de expresie include protejarea opiniilor nepopulare sau considerate „ofensatoare" pentru că tocmai aceste opinii au nevoie de protecție constituțională. Opiniile populare nu au nevoie de protecție legală. Când societatea începe să limiteze libertatea de expresie pentru a proteja sentimentele unor grupuri, se află pe calea către tirania care înăbușă dezbaterea democratică autentică.

Libertatea economică, inclusiv dreptul la proprietate privată și la liber schimb, nu este doar o preferință de politică economică, ci o condiție necesară pentru independența personală față de puterea politică. Când statul controlează mijloacele de producție și distribuție, cetățenii devin dependenți de bunăvoința birocratică pentru supraviețuire și își pierd capacitatea de rezistență la abuzurile puterii.

Libertatea religioasă nu înseamnă doar tolerarea pasivă a diverselor credințe, ci respectarea activă a rolului pe care religia îl joacă în viața multor oameni și în formarea valorilor comunitare. Secularizarea forțată a spațiului public nu creează neutralitate, ci impune o viziune seculară asupra celor pentru care dimensiunea spirituală este centrală pentru înțelegerea lumii.

Cei 5C – Pentagonul Conservatorismului

Cei cinci piloni lucrează împreună pentru a crea indivizi puternici, familii stabile, comunități reziliente și națiuni prospere.

Crezul ne oferă claritatea morală necesară pentru a naviga prin haosul relativismului contemporan. Canonul ne dă instrumentele pentru a aplica principiile atemporale la provocări noi. Nucleul ne învață că schimbarea reală începe cu fiecare dintre noi, nu cu sistemul. Civismul transformă responsabilitatea personală în acțiune comunitară. Constituția protejează libertatea prin limitarea structurală a puterii.

În următorii ani, lumea va fi împărțită între cei care înțeleg aceste principii și cei care nu le înțeleg. Cei care le vor îmbrățișa vor construi comunități puternice, familii fericite, economii prospere. Vor fi pregătiți pentru orice criză, pentru că nu depind de sisteme fragile, ci de principii solide.

Cei care le vor ignora vor descoperi că progresul fără fundație solidă nu este progres, ci cădere liberă. Vor rămâne dependenți de sisteme pe care nu le înțeleg și nu le controlează. Vor fi victimele schimbării, nu arhitecții ei.

Conservatorismul nu promite utopii. Promite ceva mai prețios: puterea de a construi o viață care merită trăită și o societate care merită să dăinuie.

We are no longer talking about ordinary political choices, but about those inflection points when civilisation itself must choose between two fundamentally different paths. We are living in such a moment now.

On one path lies the promise of limitless progress - a world where technology solves all problems, where local identities are sacrificed for the "greater good" of globalism. On the other path lies the way of accumulated wisdom - the recognition that true prosperity comes from respecting human nature, from institutions that have stood the test of time, from rooted communities that know their own needs.

The first path promises us utopia and delivers chaos. The second asks for patience and offers sustainable prosperity. Conservatism is not about nostalgia or fear of change.

Let us begin with the fundamental principle that governs everything else: human nature does not change. Technologies evolve, political systems transform, economies reinvent themselves, but the human being remains the same in its essence. Man needs community, meaning, natural hierarchies, continuity, roots.

This is not nostalgia - it is the harshest realism. All utopians in history have failed because they tried to change human nature instead of building systems that work with it, not against it. Communism promised the new man and produced famine. Fascism promised the perfect nation and produced war. Neoliberalism promised global prosperity and produced alienation, and with it neo-Bolshevism.

Conservatism starts from the opposite premise: to build systems that recognise and honour human nature as it is, not as we would like it to be.

Let us think about how a tree grows. It does not grow by destroying its roots and completely reinventing its form each year. It grows by adding new layers that build upon existing ones, by extending roots into more fertile soil, by gradually adapting to changing conditions. But it remains the same tree in its essence.

This is the logic of the conservative core: prosperous societies evolve organically, building on what works and gradually abandoning what no longer serves. Revolutions, on the other hand, cut the roots and try to plant something completely new in devastated soil.

The pentagon of conservatism – the 5Cs – represents the foundation upon which not only Europe's future can be built, but humanity's very future. We discussed this at the MEGA (Make Europe Great Again) conference in Poland (August 5-7, 2025) and I decided to develop it in this article.

1. CREED: Moral clarity in the age of relativism

At the top of our pyramid stands the CREED - not religious dogmas, but clear moral principles that guide us in the age of moral relativism. In a world where truth itself has become negotiable, conservatism offers the anchor of stability: there are objective truths, there is good and evil, there are ways of life that flourish and others that self-destruct.

In the vastness of contemporary relativism, where any viewpoint seems as valid as any other, where truth itself has become "perspective" and "social construction," the conservative creed does not yet offer a dogma, but a method of anchoring.

The conservative creed does not try to restore a vanished theology, but to recognise that the human being cannot exist without a hierarchy of values, without principles that orient action and give meaning to suffering. This necessity is not cultural or religious, but existential - man is the being that cannot live in pure facticity, but needs an interpretation of reality that allows him to choose and act.

Moral clarity in the age of relativism does not mean dogmatic fundamentalism, but the recognition that there are ways of life that lead to human flourishing and others that lead to degeneration. This recognition is not based on revelation or arbitrary tradition, but on the observation of what produces prosperous communities, happy families, fulfilled individuals.

Let us take the central example of the family, which has become the theater of ideological struggle. Radical progressivism claims that differences between men and women are arbitrary "social constructions," that the traditional family structure is "oppressive," that children can and must choose their gender identity from very young ages. This position is not based on empirical observation of results, but on an abstract theory about equality that ignores biological and psychological realities.

The conservative creed responds not with counter-dogmas, but with attention to phenomena: children who grow up in stable families with clear masculine and feminine models develop more coherent identities and are less susceptible to depression and anxiety. This fact does not derive from cultural prejudices, but from the psychological structure of human development. The child needs differentiated identification models to form a coherent identity. When these models are missing or confused, the result is identity confusion that produces real suffering.

At the macro-social level, the same principle applies to the national question. When cosmopolitan ideologies proclaim that nations are "imagined" and must disappear in favor of "global citizenship," the conservative creed observes that this abstract theory ignores the psychological reality of belonging. Man cannot live in the abstract of humanity - he needs concrete communities with traditions, language and common memory. The nation is not an arbitrary invention, but the historical form through which people have organised to protect their values and transmit culture to future generations.

The destruction of these bonds does not produce "enlightened cosmopolitanism," but uprooting and desperate search for belonging through primitive forms of tribal identity. We observe this phenomenon in major Western cities, where immigrant communities close themselves in parallel enclaves because the lack of a common culture does not produce integration, but fragmentation.

The conservative creed does not call for a return to a vanished era, but for the application of timeless principles to contemporary realities. It recognizes that man needs roots to grow, limits to develop, community to love. These needs are not arbitrary cultural preferences, but fundamental existential structures of the human condition.

Let us take a simple example from daily life: raising children. Modern progressivism tells us that there are no differences between men and women, that the traditional family structure is oppressive, that children must choose their own gender identity from fragile ages. The result? An epidemic of depression and anxiety among young people, alarming suicide rates, massive identity confusion.

The conservative creed responds with clarity: children need stable masculine and feminine models, structure, clear limits. The traditional family is not perfect, but it is the most efficient machinery for raising healthy children that humanity has developed over millennia of experience.

The same principle applies at the macro level. When globalist ideologies tell us that nations are artificial constructions that must be overcome, the conservative creed responds: nations are the natural form of human organization on a large scale. They offer identity, meaning, solidarity. Their destruction does not produce "global citizenship" - it produces alienation and primitive tribalism.

The conservative creed is not about imposing religious beliefs on anyone. It is about recognising that societies need common moral principles to function. When these principles disappear, the result is not freedom - it is chaos.

2. CANON: Operational principles avoid double standards

Under moral clarity, we need CANON - a set of operational principles based on which we judge without double standards. The conservative canon must be simultaneously flexible and unwavering. Flexible in application, unwavering in principles.

This approach recognizes a fundamental tension: absolute principles applied without consideration for context or individual become ideological tyranny, but pragmatism without principles becomes amoral opportunism.

In economics, the conservative canon says: the free market is not just a mechanism for efficient resource allocation - though it is that too - but a form of social cooperation that respects human freedom and dignity. When people freely exchange, they recognise each other as moral agents capable of deciding for themselves what is good for them.

But the market cannot function in a moral vacuum. It needs a cultural foundation that sustains the virtues necessary for trust, cooperation and contract compliance. Capitalism without this moral base degenerates into a form of corporate feudalism where economic power concentrates in the hands of oligarchs who manipulate the system for their own advantage (castas).

The same principle applies to the socialist alternative: centralised economic planning fails not only for technical reasons - though economic calculation indeed becomes impossible without market prices - but also for fundamental anthropological reasons. Socialism assumes that people can be sustainably motivated only by the abstract good of the collectivity, ignoring the fact that human motivation always starts from the concentric circle of affection: family, friends, local community, nation.

Radical progressivism wants to ban fossil fuels overnight, treating the ecological problem as an apocalyptic crisis that justifies any means. The conservative canon does not deny the seriousness of the climate problem, but observes that solutions that ignore economic and social realities produce human suffering without solving the fundamental problem.

A sustainable energy transition must also be socially sustainable. This means gradual development of alternative technologies that can provide the base energy necessary for an industrial civilisation, and policies that do not destroy the livelihoods of ordinary families. The ecological principle is applied through means that respect the social principle of community stability.

Similarly, in education, the conservative canon recognises a hierarchy of responsibilities that derives from the natural structure of human relationships. The child is born into a specific family, with parents who brought him into the world and who bear primary responsibility for his moral and cultural formation. The school cannot and must not replace this parental responsibility, but complement it by transmitting knowledge and skills that the family cannot provide.

When the school tries to indoctrinate children against family values, it does not create "progressive education," but destroys trust between generations and between institutions. The conservative teacher understands that his authority derives from competence in his field and from respect for the role of parents, not from ideological pretensions to reshape society through education.

The conservative canon applied to contemporary migration avoids both primitive xenophobia and naive cosmopolitanism. It recognises that societies have real integration capacities that cannot be exceeded without serious consequences for social cohesion. Authentic integration does not mean just learning the language and finding a job - though these are important - but adopting the fundamental values and ways of life that define the host community.

This adoption takes generations and assumes that the rate of demographic change allows organic contact between newcomers and the indigenous population. When this rate is too rapid, the result is not integration, but the formation of parallel communities that fragment society and produce ethnic tensions in the long term.

3. CORE: Less government, more freedom

Under Canon, we have CORE – the nucleus of responsibility. The core of conservatism is based on a fundamental existential understanding: the human being is fulfilled through assuming responsibility, not through liberation from it. Man does not become free by eliminating any constraint, but by freely choosing the constraints that define him as a moral person.

Strong societies are not built by creating systems that take over individual responsibilities, but by cultivating individuals who assume responsibility for the concentric circles of their existence: for their own actions, for family, for the local community, for the traditions that formed them. This assumption is not a burden, but the way through which the person discovers his identity and meaning.

When the parent raises his child with love and discipline, he not only contributes to forming a person who will be able to live a fulfilled life - though this is important. Through the very act of assuming parental responsibility, the adult person discovers dimensions of his own personality that he would not have discovered otherwise: patience, generosity, the capacity for sacrifice for another, the joy of seeing someone dear growing and developing.

This transformation through responsibility extends to all domains of human life. The entrepreneur who develops his business with integrity not only creates economic prosperity for the community, but develops his own capacities for leadership, creativity and perseverance. The citizen who gets involved in local problems not only contributes to improving the community, but develops civic competencies and understanding of socio-political complexity.

This philosophy of responsibility directly opposes contemporary tendencies of victimisation and externalisation of the causes of personal problems. Conservatism does not deny the importance of structural factors, but observes that real personal and social progress always begins with assuming responsibility for what can be controlled and changed at the individual level. This assumption is not "blaming the victim," but recognising that human dignity derives from the capacity to act, not from victim status.

The principle of subsidiarity, central to conservative thinking, derives from this understanding of responsibility. When problems that can be solved at the family level are taken over by school, when problems that can be solved by the local community are taken over by central government, when problems that can be solved at the national level are taken over by supranational organisations, the result is not more efficiency, but less real responsibility and, therefore, less authentic human development.

This also applies to understanding the relationship between individual and state. The conservative state is not the minimal state of libertarians - which would ignore community responsibilities - nor the welfare state of social democrats - which would substitute personal responsibility with bureaucratic assistance. It is the state that creates the framework in which personal responsibility can be exercised and rewarded, but which does not try to replace it.

This means a system that protects property rights and contracts, that punishes crimes, that ensures equal opportunities but does not guarantee equal results, that temporarily supports those in difficulty, but does not encourage permanent dependence.

4. CIVIC: Conservative civism does not destroy, but builds

Under Core, we have people who assume responsibility through civism - CIVIC. Conservative civism is distinguished from progressive activism by its relationship with authority and traditions. The progressive activist usually sees existing institutions as obstacles that must be eliminated or fundamentally transformed to realise a utopian vision. The conservative citizen sees institutions as imperfect but precious collective achievements that must be gradually improved through responsible participation.

This difference in attitude does not derive from conservative conformity to the status quo, but from recognising that social institutions are more fragile than they appear and that destroying them is easier than rebuilding. Family, local community, cultural traditions, free market, rule of law - all these have evolved over centuries through trial and error, and incorporate collective wisdom. The revolution that destroys them to build something "better" risks losing this accumulated wisdom.

In the digital age, conservative civism faces new challenges. Digital technology offers powerful tools for civic organization - rapid communication, activity coordination, access to information. But it also creates risks: fragmentation into ideological "filter bubbles," substitution of direct human contact with virtual interaction, manipulation through algorithms and disinformation.

Conservative civism in the digital environment preserves fundamental principles: technology must serve real human relationships, not replace them. Digital information must be verified through various sources and through contact with direct reality. Online participation must complement, not substitute, involvement in the local physical community.

This approach recognises that authentic democracy requires not only access to information, but also the capacity to judge the credibility and relevance of this information. This capacity is developed through direct experience with the consequences of decisions, not through passive consumption of digital content.

Conservative civism understands that democratic society cannot function without that foundation of common beliefs and practices that make social cooperation possible. These "prejudices" are not ignorance or fanaticism, but practical wisdom sedimented in traditions and customs that allow people to cooperate without negotiating basic principles each time.

When this common foundation erodes - through extreme relativism, through uncontrolled cultural diversity, through radical individualism - democratic cooperation becomes increasingly difficult and society fragments into hostile tribes that can no longer communicate constructively.

5. CONSTITUTION: Limiting power through structure (by design), not through benevolence

At the top of the entire construction stands the CONSTITUTION - not just the legal document, but the fundamental principles of organising power that make possible a free and prosperous society.

Conservative constitutionalism starts from the deepest intuition of political philosophy: power corrupts not because bad people seek power - though this happens too - but because power itself modifies the structure of human consciousness. The person who exercises power over others tends to gradually lose empathy for those over whom he exercises it and to develop a distorted perspective on his own motivations and capacities.

In the contemporary era, this constitutional wisdom becomes crucial for understanding the danger of power concentration in the hands of Big Tech corporations. Google, Meta, Amazon, Apple control not only economic services, but information flows and human behaviour at an unprecedented scale in history. Through their algorithms, these companies influence what information millions of users see, how they behave, what they buy, with whom they interact, even how they feel.

The conservative response to this concentration of power is not the nationalisation of these companies - which would concentrate power even more in the hands of the state apparatus - but the application of constitutional principles to the digital age. This means breaking up monopolies, creating structures that separate economic power from informational power, transparency regarding algorithms that influence human behaviour, etc.

The constitutional principle also applies to tendencies of accelerated European federalisation. The European project began as an initiative of cooperation between sovereign nations to prevent wars and promote trade. But gradually it has transformed into a project to create a super-state that concentrates increasingly more power at the bureaucratic level in Brussels.

Conservatives do not oppose European cooperation out of primitive nationalism or xenophobia, but out of legitimate constitutional concern that concentrating power at a level so distant from citizens creates a system without effective checks and balances. The result is a structural democratic deficit that transforms the EU into a technocracy that governs through pretended expertise instead of citizen consent.

The conservative alternative is a confederation of free nations that cooperate on problems of common interest, but preserve sovereignty in domains that define national identity and values: education, culture, social policies, fiscal system, justice, etc.

Contemporary conservative constitutionalism must also face the phenomenon of populism, which attacks constitutional principles from two apparently opposite directions. Left populism wants to concentrate economic power in state hands through nationalisations and massive redistribution, in the name of "social justice." Right populism wants to concentrate political power in the hands of a "providential man" who would solve all the nation's problems through personal authority.

Both forms of populism make the same appeal to the legitimate feelings of citizens who feel abandoned by political and economic elites, but offer solutions that would destroy precisely the constitutional structures that protect freedom in the long term. The authentic conservative understands the frustrations that fuel populism, but recognises that concentrating power does not solve fundamental problems, but aggravates them by creating new forms of oppression.

The conservative constitutional response to the legitimacy crisis of contemporary democracy is not more power for the state or for charismatic leaders, but relocating power toward communities and institutions with which citizens have direct contact and over which they can exercise real control.

Fundamental rights in the conservative constitutional vision are not privileges granted by the state, but recognition of inalienable aspects of human dignity that preexist any political system. These cannot be negotiated or temporarily sacrificed for any purpose, however noble it may seem, because historical experience shows us that "temporary measures" limiting rights almost always become permanent.

Freedom of expression includes protecting unpopular opinions or those considered "offensive" because precisely these opinions need constitutional protection. Popular opinions do not need legal protection. When society begins to limit freedom of expression to protect the feelings of certain groups, it is on the path toward tyranny that stifles authentic democratic debate.

Economic freedom, including the right to private property and free trade, is not just an economic policy preference, but a necessary condition for personal independence from political power. When the state controls the means of production and distribution, citizens become dependent on bureaucratic benevolence for survival and lose their capacity for resistance to power abuses.

Religious freedom does not mean just passive toleration of various beliefs, but active respect for the role that religion plays in many people's lives and in forming community values. Forced secularisation of public space does not create neutrality, but imposes a secular vision on those for whom the spiritual dimension is central to understanding the world.

The 5Cs – The Pentagon of Conservatism

The five pillars work together to create strong individuals, stable families, resilient communities and prosperous nations.

The Creed offers us the moral clarity necessary to navigate through the chaos of contemporary relativism. The Canon gives us the tools to apply timeless principles to new challenges. The Core teaches us that real change begins with each of us, not with the system. The Civic transforms personal responsibility into community action. The Constitution protects freedom through structural limitation of power.

In the coming years, the world will be divided between those who understand these principles and those who do not understand them. Those who embrace them will build strong communities, happy families, prosperous economies. They will be prepared for any crisis, because they do not depend on fragile systems, but on solid principles.

Those who ignore them will discover that progress without solid foundation is not progress, but free fall. They will remain dependent on systems they do not understand and do not control. They will be victims of change, not its architects.

Conservatism does not promise utopias. It promises something more precious: the power to build a life worth living and a society worth preserving.

Leave a comment

Subscribe now

La Varșovia, în contextul învestirii Președintelui Poloniei, Karol Nawrocki (5-7 August 2025), a avut loc un eveniment de amploare care a marcat o cotitură în discursul politic european. Sub seria de conferințe MEGA (Make Europe Great Again), această întrunire a adus laolaltă reprezentanți din 23 de țări, de la Belgia la Venezuela, de la Coreea de Sud la Bolivia, într-o demonstrație de solidaritate conservatoare care transcende granițele continentale.

Operațiunea Anti-Federalizare: Planul polonezilor

Evenimentul de la Varșovia a pus în centrul dezbaterilor cea mai aprinsă controversă a momentului în Uniunea Europeană: tentativele Comisiei Europene, sub conducerea Ursulei von der Leyen, de a transforma UE într-o federație prin mijloace ascunse. Conservatorii europeni, cu polonezii în frunte, se opun ferm acestei direcții, invocând un principiu fundamental: subsidiaritatea.

Principiul subsidiarității, piatra de temelie a organizării politice conservatoare, stipulează că deciziile trebuie luate la cel mai apropiat nivel de cetățean posibil. Cu alte cuvinte, ceea ce poate fi rezolvat la nivel local nu trebuie transferat la nivel național, iar ceea ce poate fi gestionat la nivel național nu trebuie cedat la nivel european. Acest principiu protejează nu doar eficiența administrativă, ci și legitimitatea democratică a deciziilor.

Înțelegerea profundă a acestui concept ne dezvăluie de ce federalizarea forțată este atât de periculoasă. Când deciziile se iau la un nivel prea înalt și prea îndepărtat de cetățean, se pierde nu doar controlul democratic, ci și specificitatea culturală și socială care face ca o politică să fie eficientă într-un anumit context. De exemplu, politicile educaționale care funcționează în Germania nu se pot aplica mecanic în România sau Grecia, pentru că fiecare națiune are propriile tradiții pedagogice, structuri sociale și nevoi specifice.

Europenii au observat cu îngrijorare cum Comisia Europeană încearcă să ocolească voința popoarelor prin tactici indirecte: crearea unei armate comune fără consultarea cetățenilor, utilizarea sistemului judiciar pentru a impune politici controversate, și înlocuirea directivelor (care lasă libertate de implementare statelor membre) cu regulamente rigide care se aplică uniform. Toate acestea se întâmplă fără ca vreun cetățean european să fi fost întrebat prin referendum dacă dorește o federație europeană.

Mecanismul este subtil, dar eficient și cu efecte devastatoare. Prin intermediul Curții de Justiție a UE, Comisia reușește să impună interpretări extinse ale tratatelor, transformând competențe naționale în competențe europene prin precedent juridic. Prin crearea de agenții europene cu atribuții din ce în ce mai largi, se construiește o administrație federală fără a modifica oficial tratatele. Prin conditionarea fondurilor europene de respectarea unor „valori europene" interpretate de Bruxelles, se exercită un șantaj financiar asupra statelor membre care îndrăznesc să conteste această derivă.

Think tank-ul juridic polonez Ordo Iuris - Institute for Legal Culture a răspuns prin elaborarea unui studiu cuprinzător intitulat „THE GREAT RESET: RESTORING MEMBER STATE SOVEREIGNTY IN THE EUROPEAN UNION", care propune două scenarii distincte de reformare a UE, concretizate în propuneri fundamentale menite să readucă Uniunea la modelul său inițial. Această inițiativă legislativă reprezintă cea mai cuprinzătoare încercare de reformare a arhitecturii europene din perspectivă conservatoare.

Ordo Iuris a identificat trei probleme majore ale UE actuale: eroziunea suveranității naționale prin evoluția UE către un stat cvasi-federal care limitează puterea decizională națională, centralizarea puterii prin extinderea autorității instituțiilor UE dincolo de mandatul lor original și expansiunea ideologiei și birocratizării prin impunerea de politici motivate ideologic asupra statelor membre fără niciun mandat democratic.

Primul scenariu - "Back to the Roots" (Înapoi la rădăcini) propune o reformă profundă a UE actuale prin 11 de propuneri concrete. Accentul cade pe descentralizare și interese naționale. Obiectivul este restaurarea suveranității în timp ce se menține cooperarea structurată, asigurându-se că guvernele naționale păstrează controlul asupra domeniilor-cheie de politici.

Printre reformele-cheie din acest scenariu se numără:

Flexibilitate bazată pe interese naționale (modelul "à la carte" de integrare) cu clauză de retragere care permite statelor membre să se excepteze de la politicile care intră în conflict cu prioritățile lor

Statele membre ca centru de greutate asigurându-se că suveranitatea națională rămâne fundația UE

Consiliul European ca nucleu politic al Uniunii, deasupra tuturor celorlalte instituții

Reducerea greutății legislative a Parlamentului European și modificarea compoziției sale pentru a include delegații naționale

Limitarea primatului dreptului UE doar la competențele UE și asigurarea că acesta nu va suprascrie niciodată constituțiile naționale

Extinderea unanimității în luarea deciziilor pentru a proteja suveranitatea națională

Reformarea Comisiei Europene într-un Secretariat General mai tehnic, eliminând monopolul său asupra încălcărilor și inițiativelor legislative

Restructurarea Curții de Justiție pentru a-i limita autoritatea asupra sistemelor juridice naționale

Stabilirea unui „Scut al Competenței Naționale" în TEU, protejând o listă de competențe de interferența UE

Aplicarea corespunzătoare a Principiului Subsidiarității care să permită statelor membre să-și recapete competențele dacă UE nu reușește să acționeze în cadrul mandatelor sale

Redenumirea UE în Comunitatea Europeană a Națiunilor (CEN) pentru a reflecta o uniune de state suverane, mai degrabă decât o entitate supranațională

Al doilea scenariu – „A New Beginning" (Un nou început) propune o restructurare instituțională completă, înlocuind cadrul actual al UE cu un sistem flexibil, interguvernamental care permite statelor să determine măsura și natura cooperării lor.

Elementele centrale ale acestui scenariu includ:

Uniunea Interguvernamentală - Primatul organismelor interguvernamentale, cu luarea deciziilor bazată pe unanimitate și un Secretariat Executiv care supraveghează implementarea. O Curte Europeană de Arbitraj ar rezolva disputele dintre statele membre.

Voluntarism și Flexibilitate - Introducerea unui model „à la carte" de integrare, permițând statelor membre să participe în domeniile de bază ale cooperării și să opteze pentru intrarea/ieșirea din proiecte adiționale precum protecția frontierelor, securitatea energetică și cercetarea științifică.

Atribuirea competențelor și Subsidiaritatea – Consolidarea principiului atribuirii competențelor, asigurând distincții clare între competențele UE și ale statelor membre, cu garanții pentru subsidiaritate și opțiuni de retragere din cooperarea aprofundată.

Supremația Constituțiilor Naționale - Susținerea suveranității naționale prin prioritizarea constituțiilor naționale față de obligațiile UE, permițând ajustări bazate pe cadrele juridice interne, asigurând în același timp cooperarea în limitele agreate.

Tranziția către o nouă Uniune - Un plan gradual de tranziție pentru dizolvarea UE și stabilirea unei noi Uniuni bazate pe principiile descrise, incluzând abordarea activelor, pasivelor și finanțării în perioada de tranziție.

Ambele scenarii pun în opoziție principii fundamentale: suveranitatea națională în fața primatului UE, constituțiile naționale peste activismul judiciar, democrația reprezentativă peste guvernanța tehnocratică, subsidiaritatea și respectul pentru competențele naționale peste centralizare, interesele naționale peste așa-zisele valori UE autoproclamate, și libertatea de exprimare peste controlul ideologic.

Pericolul federalizării forțate nu ține doar de aspecte juridice sau administrative. El atacă însăși legitimitatea democratică a construcției europene. Statele membre nu au aderat la UE pentru a deveni componente ale unei federații, ci pentru cooperare economică și beneficii reciproce. Transformarea acestei uniuni într-o superstructură federală fără consimțământul explicit al popoarelor reprezentă o confiscare a suveranității naționale prin subterfugiu.

Experiența istorică ne învață că federațiile durabile se formează prin voința explicită a popoarelor constituente, care împărtășesc aceeași identitate națională, nu prin înșelăciune administrativă. Statele Unite, Germania etc. – toate au fost create prin procese constituționale transparente în care cetățenii au fost informați și consultați asupra naturii noii construcții politice, dar în primul rând exista o coeziune umană de cultură, limbă, tradiții etc. Ceea ce se întâmplă în UE este exact opusul: o federalizare pe ascuns, prin accumare birocratică de competențe, fără mandat democratic explicit.

Dacă Comisia va persista în această direcție, discuțiile despre retragerea din UE și reconstruirea ei pe bazele inițiale – acelea de cooperare economică echilibrată – capătă din ce în ce mai multă tracțiune în capitalele europene. Este un subiect care „fierbe pe agenda statelor membre", după cum s-a remarcat la Varșovia, cu o notabilă excepție: România, unde aceste dezbateri cruciale par să nu pătrundă în spațiul public, cu excepția partidului conservator-suveranist AUR, Alianța pentru Unirea Românilor.

Această tăcere românească nu este întâmplătoare. Ea reflectă captivarea completă a elitelor politice și mediatice de către proiectul federalist, care le garantează acces privilegiat la resurse și poziții în noua ierarhie europeană. Pentru aceste elite, federalizarea înseamnă promovare în ierarhia puterii continentale, în timp ce pentru cetățenii obișnuiți înseamnă pierderea oricărui control asupra propriului destin politic.

Republica captivă de organizații criminale: Casta

Una dintre temele dezbătute la eveniment a fost metamorfoza partidelor de extrema stânga în ceea ce unii dintre participanți le-au numit „organizații criminale" care folosesc aparatul de stat pentru promovarea propriilor interese financiare.

Conceptul de „castă” a fost central în aceste discuții, deși nedenumit așa, ci direct „organizație criminală”. Spre deosebire de castele tradiționale, bazate pe naștere sau tradiție, casta modernă se formează în jurul controlului instituțional și al fluxurilor financiare. Ea nu se proclamă deschis, ci operează prin rețele discrete de influență, folosind limbajul democratici și al transparenței pentru a-și masca adevăratele obiective.

Această castă modernă sau oligarhie discretă nu se bazează pe proprietatea clasică a mijloacelor de producție, ci pe controlul fluxurilor de informație, al mecanismelor de reglementare și al repartizării resurselor publice. Membrii săi nu sunt neapărat cei mai bogați oameni din societate, ci cei care controlează punctele de decizie din sistemul social-economic. De exemplu, un procuror cu salariu modest, dar cu puterea de a deschide sau închide dosare poate fi infinit mai influent decât un businessman cu milioane în cont. Dar și pe acel procuror cineva l-a făcut influent pentru protecția propriilor interese financiare.

Mecanismul de funcționare al acestei caste este fascinant prin rafinamentul său. În loc să confiște direct proprietatea privată, ea creează un labirint de reglementări, autorizări și controale care fac imposibilă funcționarea fără complicitatea sa. Antreprenorul nu este expropriat direct, ci este forțat să împartă profiturile cu rețeaua birocratică care îi poate îngreuna sau facilita activitatea. Jurnalistul independent nu este cenzurat prin interzicere directă, ci prin tăiere de fonduri publicitare și marginalizare din rețelele de distribuție controlate de castă.

Această oligarhie discretă funcționează prin capturarea instituțiilor cheie – justiție, media, educație, administrație – și transformarea lor în instrumente de perpetuare a propriei dominații. Legea devine astfel nu un instrument al dreptății, ci o armă în serviciul castei, utilizată pentru eliminarea adversarilor politici și protejarea propriilor interese financiare.

Fenomenul nu este specific României, ci se regăsește în toată Europa, de unde și interesul participanților internaționali pentru mecanismele prin care aceste structuri oligarhice capturează și subminează democrația.

Ceea ce unifică aceste fenomene aparent diferite este utilizarea retoricii morale și a instrumentelor juridice pentru promovarea unor interese de grup prezentate ca fiind ale întregii societăți. Casta modernă nu spune niciodată că acționează pentru propriul beneficiu, ci întotdeauna pentru „democrație", „transparență", „drepturile omului", „lupta împotriva corupției" sau alte concepte care sună nobil, dar care ascund adevărata agendă.

Conservatorismul: mișcarea care vine de Jos în Sus

Poate cea mai profundă reflecție a evenimentului a fost redefinirea conservatorismului nu ca pe o ideologie nouă, ci ca pe o întoarcere la ceea ce este natural și organic în organizarea societății. După decenii de experimente sociale radicale, conservatorismul apare nu ca o revoluție, ci ca o recuperare a echilibrului pierdut.

Această perspectivă explică de ce conservatorismul nu trebuie să se „bată" pentru promovarea valorilor sale – ele sunt naturale și se impun de la sine când nu sunt artificial suprimate. Doar deviația de la normal are nevoie de forță pentru a se impune și menține. Conservatorismul nu este o ideologie în sensul clasic al termenului, pentru că puterea sa vine de jos în sus, de la popor spre leadership, nu invers.

La Varșovia s-a discutat extins despre această diferență fundamentală între conservatorism și ideologiile revoluționare. Marxismul, liberalismul radical, feminismul extrem, toate acestea presupun că realitatea existentă este fundamental defectuoasă și trebuie schimbată prin intervenție sistematică din partea unei „elite” iluminate. Conservatorismul, dimpotrivă, pornește de la premisa că ordinea socială naturală, cea care s-a dezvoltat organic de-a lungul mileniilor, conține o înțelepciune acumulată care depășește capacitatea oricărei elite de a o reconceptualiza.

Aceasta nu înseamnă că conservatorismul respinge orice schimbare. Dimpotrivă, el înțelege că schimbarea este inevitabilă și necesară, dar pledează pentru o schimbare organică, cea care respectă continuitatea și se bazează pe experiența acumulată. Este diferența dintre Evoluție și Revoluție, dintre Adaptarea naturală și Mutația forțată.

Această dinamică explică și relația conservatorismului cu progresul. Conservatorismul nu înseamnă stagnare, ci progres în limitele acceptării sociale, un ritm natural de schimbare care respectă continuitatea și stabilitatea. Este progresul organic, care nu violentează țesătura socială, spre deosebire de progresismul radical care impune schimbări bruște și artificiale.

De aceea, conservatorismul nu poate fi învins prin argumente pur raționale, pentru că el nu se bazează pe o teorie abstract-filosofică, ci pe experiența trăită a comunităților umane. Când un conservator apără proprietatea privată, el nu citează din Locke sau Smith, ci își amintește de experiența concretă a bunicului său care și-a construit casa cu propriile mâini. Când apără tradițiile religioase, nu face o demonstrație teologică, ci se gândește la pacea sufletească pe care i-au adus-o în momentele grele ale vieții.

Această înrădăcinare în experiența concretă face conservatorismul atât mai rezistent la atacurile intelectuale, cât și mai vulnerabil la schimbările rapide ale mediului social, dar valorile sale rămân profund valabile pentru natura umană fundamentală.

Experimentul orwellian din Carpați: când securitatea națională înlocuiește democrația

Prezența reprezentanților din 23 de țări la Varșovia nu a fost întâmplătoare. Delegații din Belgia, Bolivia, Republica Cehă, Cipru, Croația, Ecuador, Estonia, Franța, Grecia, Guatemala, Irlanda, Italia, Regatul Unit, Mexic, Norvegia, Olanda, Paraguay, România, Slovenia, Spania, Coreea de Sud, Statele Unite ale Americii și Venezuela au venit să înțeleagă și să învețe din cazul românesc – o lecție șocantă despre cât de fragile pot fi instituțiile democratice când sunt capturate de interese oligarhice.

Anularea alegerilor prezidențiale românești în plină desfășurare a reprezentat un moment fără precedent în istoria democratică. Pentru prima dată, o țară membră UE și NATO a anulat complet un proces electoral din motive care nu aveau legătură cu fraude dovedite sau neregularități procedurale grave, ci cu rezultatul „neașteptat" al votului popular.

Mecanismul prin care s-a realizat această confiscare a democrației a fost subiectul discuțiilor în Varșovia. Mai întâi, s-a creat o campanie mediatică de demonizare a candidatului incomod, bazată pe speculații și interpretări tendențioase. Apoi s-au invocat „amenințări la securitatea națională" vag definite, care nu puteau fi contestate public fără a fi acuzat de trădare. În final, instituțiile statului au fost mobilizate într-un efort coordonat de anulare a alegerilor, fiecare justificându-și acțiunea prin decizia celorlalte.

Ceea ce a șocat lumea nu a fost doar faptul în sine, ci ușurința cu care s-a realizat și absența unei rezistențe mai mari din partea societății civile. România a demonstrat că o democrație aparent consolidată poate fi demolată în câteva zile dacă elitele sunt unite în acest obiectiv și dacă populația este suficient de pasivă sau dezinformată.

Tehnicile utilizate în cazul românesc pot fi fost catalogate ca un „manual de subminare a democrației" care poate fi aplicat în orice țară cu instituții slabe și o clasă politică coruptă. De aceea, reprezentanții prezenți la Varșovia încercau să înțeleagă mecanismele prin care propriile sisteme democratice ar putea fi protejate de un scenariu similar.

Delegații au fost interesați de rolul rețelelor sociale și al algoritmilor în manipularea opiniei publice, mecanismele juridice prin care o decizie politică poate fi mascată sub aparența unei decizii tehnice de securitate națională etc.

Cazul românesc a devenit un studiu de caz despre cât de ușor poate fi confiscată voința poporului în numele „democrației" și „securității naționale". El demonstrează că amenințarea principală pentru democrație nu vine din exterior, de la regimuri ostile, ci din interior, de la elite care consideră că știu mai bine decât poporul ce este în interesul acestuia.

Lecția cea mai dureroasă a fost că toate instituțiile pe care le considerăm garante ale democrației – justiția, serviciile secrete, mass-media, partidele politice – pot fi în orice moment mobilizate împotriva democrației dacă sunt controlate de aceleași rețele de interese. În România, toate acestea au funcționat în perfectă sincronizare pentru a împiedica un rezultat electoral care nu convenea castei dominante.

Democrația adevărată presupune respectarea voinței poporului, oricare ar fi aceasta, atâta timp cât se exprimă prin canale legitime. Momentul în care elitele politice decid că anumite rezultate electorale sunt „inacceptabile" și trebuie anulate, democrația încetează să mai existe, indiferent de justificările invocate.

Paradoxul românesc constă în faptul că anularea alegerilor a fost justificată prin apărarea democrației împotriva „influențelor antidemocratice". Această inversare orwelliană a sensurilor – în care distrugerea democrației devine apărare a democrației – a fost identificată ca una dintre tehnicile principale ale oligarhiilor moderne pentru legitimarea propriei dominații. Tehnici neobolșevice.

Aceleași tehnici, fără anularea alegerilor, au fost aplicate și cu ocazia dezinformărilor sistematice din timpul campaniei prezidențiale în care George Simion nu trebuia să câștige pentru ca proiectul federalizării europene să continue. Polonia, în schimb, a fost mai rezilientă în acest caz, de aceea candidatul conservator Karol Nawrocki a câștigat alegerile.

Toate delegațiile cu care s-au purtat discuții au înțeles că experiența românească nu este un caz izolat, ci o metodă care poate fi aplicată oriunde unde instituțiile democratice sunt suficient de slabe sau capturate pentru a permite o asemenea manevră.

Chemarea MEGA: Unity is Strength – Freedom First

Evenimentul MEGA de la Varșovia a marcat un moment de cristalizare a mișcării conservatoare. Între federalizarea forțată promovată de Bruxelles și capturarea instituțiilor democratice de către oligarhiile moderne, conservatorii au identificat amenințările și au început să articuleze răspunsuri coerente.

Principiul subsidiarității, respingerea castei moderne și întoarcerea la valorile naturale ale organizării sociale nu sunt propuneri radicale, ci revenirea la fundamentele pe care s-a construit civilizația. În acest context, conservatorismul nu este o ideologie de opoziție, ci o redescoperire a echilibrului și normalității.

Ceea ce s-a cristalizat la Varșovia este conștiința că Europa se află într-un moment decisiv. Direcția actuală, spre federalizare forțată și captivitatea institutională, nu este ireversibilă, dar fereastra de oportunitate pentru schimbarea cursului se închide rapid. Fiecare zi de tăcere și pasivitate consolidează pozițiile oligarhiilor care au captat instituțiile europene și naționale.

Conservatorii europeni și-au dat seama că nu se mai pot limita la proteste sporadice sau la critici marginale. Este nevoie de o strategie cuprinzătoare care să includă reformarea tratatelor europene, reconstruirea sistemelor educaționale captivate de ideologii progresiste, și mai ales, trezirea popoarelor europene la realitatea confiscării democrației lor.

Experiența românească a demonstrat că oligarhiile moderne nu se opresc în fața niciunei linii roșii atunci când interesele lor sunt amenințate. Ele sunt dispuse să distrugă democrația pentru a o „salva", să anuleze alegerile pentru a „proteja" procesul electoral, să cenzureze pentru a „combate dezinformarea". Această inversiune orwelliană a sensurilor este arma lor principală, și singura modalitate de a o contracara este expunerea sistematică a contradicțiilor dintre discurs și realitate.

Cazul românesc rămâne o pată neagră pe democrația europeană, dar și o lecție prețioasă pentru toți cei care cred că libertatea și democrația sunt garantate o dată pentru totdeauna. Ele trebuie apărate permanent, iar vigilența cetățenilor este prețul pe care trebuie să-l plătim pentru a le păstra.

Evenimentul de la Varșovia a demonstrat că această vigilență începe să se manifeste. Conservatorii europeni nu mai acceptă pasiv deriva autoritară a Bruxelles-ului. Europa se află la o răscruce. Calea federalizării forțate duce spre dizolvarea națiunilor și captivitatea în birouri tehnocratice de la Bruxelles. Calea conservatoare duce spre o Europă a națiunilor libere, unite prin interese comune, dar păstrându-și identitatea și suveranitatea.

Alegerea aparține popoarelor europene – dacă li se va permite să aleagă. Experiența românească a arătat că această permisiune nu poate fi considerată garantată. De aceea, conservatorii europeni și-au asumat misiunea de a proteja nu doar valorile tradiționale, ci însuși dreptul popoarelor de a-și alege destinul.

Strategia care a ieșit din discuțiile de la Varșovia nu se limitează la rezistența pasivă sau la protest. Ea include construirea de alternative concrete la sistemul actual.

În acest fel a fost construit și acest coridor de comunicare directă între mișcările conservatoare din diferite țări europene și nu numai. Oligarhiile moderne beneficiază de coordonarea la nivel european prin instituțiile UE, rețelele ONG-urilor finanțate de Soros și alte structuri supranaționale. Conservatorii nu au avut până acum echivalentul acestor rețele, ceea ce i-a făcut vulnerabili la atacuri coordonate.

Evenimentele MEGA reprezentă primul pas în construirea acestei rețele conservatoare.

Această perspectivă marchează o schimbare fundamentală în gândirea conservatoare. Dacă până acum fiecare mișcare națională se concentra pe problemele interne, acum există conștiința că lupta este nu doar europeană, ci internațională și că ea nu poate fi câștigată prin eforturi izolate. Federalistii europeni au această coordonare de decenii; conservatorii europeni abia acum încep să o construiască.

Europa modernă a fost construită pe ruinele unei Europe distruse de ideologiile totalitare ale secolului trecut. Acum, o nouă ideologie totalitară – progresismul radical aliat cu tehnocrația globalistă – amenință să distrugă ceea ce s-a reconstruit. Conservatorii europeni și-au asumat responsabilitatea de a preveni această nouă distrugere și de a păstra pentru generațiile viitoare o Europă în care națiunile să rămână libere, familiile să rămână intacte, demnitatea umană să fie respectată și popoarele să-și păstreze dreptul de a-și alege destinul.

Succesul acestei misiuni nu depinde doar de strategiile politice sau de resursele financiare, ci de capacitatea conservatorilor de a rămâne fideli propriilor principii în fața tentațiilor puterii și de a păstra legătura cu rădăcinile mișcării lor. Experiența secolului trecut ne învață că atunci când conservatorii devin la rândul lor o elită închisă, ei pierd tocmai ceea ce i-a făcut puternici: legitimitatea care vine din reprezentarea aspirațiilor autentice ale popoarelor.

Evenimentul MEGA de la Varșovia nu a fost doar o conferință politică, ci un moment fondator pentru noua rezistență conservatoare. Istoria va judeca dacă această rezistență va reuși să oprească deriva autoritară a Europei sau dacă va rămâne doar o paranteză romantică într-o evoluție care pare inevitabilă. Ceea ce este sigur este că lupta pentru libertate și demnitate umană va continua, indiferent de obstacole, pentru că acestea sunt valori care țin de natura însăși a omului și nu pot fi eradicate definitiv prin nicio inginerie socială.

În același timp am realizat că România se află într-o izolare informațională artificială, unde dezbaterile cruciale pentru viitorul european sunt cenzurate sau ignorate sistematic de media mainstream.

Această realitate subliniază încă o dată necesitatea unei rețele media conservatoare independente, capabilă să informeze cetățenii despre adevăratele mize ale momentului istoric pe care îl traversează Europa. Fără o astfel de rețea, popoarele europene vor continua să fie ținute în ignoranță despre propriul lor destin, în timp ce elitele oligarhice vor lua decizii cruciale în numele lor, dar împotriva intereselor lor fundamentale.

MEGA Polonia a demonstrat însă că această mobilizare conservatoare nu este o mișcare doar la nivel european. Deși Europa se confruntă cu provocări specifice – cum ar fi federalizarea forțată a UE –, aceasta face parte dintr-o mișcare la nivel internațional, în care stânga globalistă a cuprins puterea în numeroase țări și instituții, iar forțele conservatoare se unesc pentru a opri această derivă autoritară, a unei caste globaliste care încearcă să confiste democrația și să impună o agendă uniformizatoare care distruge diversitatea culturală și națională.

În această luptă globală pentru libertate și suveranitate, evenimentul MEGA din Varșovia a marcat începutul unei noi ere de cooperare conservatoare internațională. Mesajul final al acestei întruniri care s-a numit „The Right Path” poate fi rezumat în cuvintele: "Unity is Strength – Freedom First".

Anti-Federalisation Operation: The Polish Plan

In Warsaw, during the inauguration of Poland's President Karol Nawrocki (August 5-7, 2025), a major event took place that marked a turning point in European political discourse. Under the MEGA (Make Europe Great Again) conference series, this gathering brought together representatives from 23 countries, from Belgium to Venezuela, from South Korea to Bolivia, in a demonstration of conservative solidarity that transcends continental boundaries.

The Warsaw event placed at the center of debates the most heated controversy of the moment in the European Union: the European Commission's attempts, under Ursula von der Leyen's leadership, to transform the EU into a federation through hidden means. European conservatives, with Poles at the forefront, firmly oppose this direction, invoking a fundamental principle: subsidiarity.

The principle of subsidiarity, the cornerstone of conservative political organization, stipulates that decisions must be made at the closest possible level to citizens. In other words, what can be resolved at the local level should not be transferred to the national level, and what can be managed at the national level should not be ceded to the European level. This principle protects not only administrative efficiency but also the democratic legitimacy of decisions.

A deep understanding of this concept reveals why forced federalisation is so dangerous. When decisions are made at a level too high and too distant from citizens, not only democratic control is lost, but also the cultural and social specificity that makes a policy effective in a particular context. For example, educational policies that work in Germany cannot be mechanically applied in Romania or Greece, because each nation has its own pedagogical traditions, social structures, and specific needs.

Europeans have observed with concern how the European Commission tries to circumvent the will of peoples through indirect tactics: creating a common army without consulting citizens, using the judicial system to impose controversial policies, and replacing directives (which leave freedom of implementation to member states) with rigid regulations that apply uniformly. All this happens without any European citizen being asked through referendum whether they want a European federation.

The mechanism is subtle but efficient and has devastating effects. Through the EU Court of Justice, the Commission manages to impose extensive interpretations of treaties, transforming national competencies into European competencies through legal precedent. By creating European agencies with increasingly broad attributions, a federal administration is built without officially modifying the treaties. By conditioning European funds on compliance with "European values" interpreted by Brussels, financial blackmail is exercised on member states that dare to contest this drift.

Polish legal think tank Ordo Iuris - Institute for Legal Culture responded by developing a comprehensive study titled "THE GREAT RESET: RESTORING MEMBER STATE SOVEREIGNTY IN THE EUROPEAN UNION", which proposes two distinct scenarios for EU reform, materialized in fundamental proposals aimed at bringing the Union back to its original model. This legislative initiative represents the most comprehensive attempt to reform European architecture from a conservative perspective.

Ordo Iuris has identified three major problems of the current EU: erosion of national sovereignty through the EU's evolution toward a quasi-federal state that limits national decision-making power, centralization of power through the expansion of EU institutions' authority beyond their original mandate, and expansion of ideology and bureaucratization through the imposition of ideologically motivated policies on member states without any democratic mandate.

The first scenario - "Back to the Roots" proposes a profound reform of the current EU through 11 concrete proposals. The emphasis falls on decentralisation and national interests. The objective is to restore sovereignty while maintaining structured cooperation, ensuring that national governments retain control over key policy areas.

Among the key reforms in this scenario are:

Flexibility based on national interests (the "à la carte" model of integration) with an opt-out clause allowing member states to exempt themselves from policies that conflict with their priorities

Member states as the center of gravity ensuring that national sovereignty remains the foundation of the EU

The European Council as the political core of the Union, above all other institutions

Reducing the legislative weight of the European Parliament and modifying its composition to include national delegations

Limiting the primacy of EU law only to EU competencies and ensuring it will never override national constitutions

Extending unanimity in decision-making to protect national sovereignty

Reforming the European Commission into a more technical General Secretariat, eliminating its monopoly on infringements and legislative initiatives

Restructuring the Court of Justice to limit its authority over national legal systems

Establishing a "National Competence Shield" in the TEU, protecting a list of competencies from EU interference

Proper application of the Principle of Subsidiarity allowing member states to reclaim competencies if the EU fails to act within its mandates

Renaming the EU to the European Community of Nations (ECN) to reflect a union of sovereign states, rather than a supranational entity

The second scenario – "A New Beginning" proposes a complete institutional restructuring, replacing the current EU framework with a flexible, intergovernmental system that allows states to determine the extent and nature of their cooperation.

Central elements of this scenario include:

Intergovernmental Union - Primacy of intergovernmental bodies, with decision-making based on unanimity and an Executive Secretariat overseeing implementation. A European Court of Arbitration would resolve disputes between member states.

Voluntariness and Flexibility - Introduction of an "à la carte" model of integration, allowing member states to participate in core areas of cooperation and opt-in/out of additional projects like border protection, energy security, and scientific research.

Conferral and Subsidiarity – Strengthening the principle of conferral, ensuring clear distinctions between EU and member state competencies, with guarantees for subsidiarity and opt-out options from deeper cooperation.

Primacy of National Constitutions - Upholding national sovereignty by prioritising national constitutions over EU obligations, allowing adjustments based on domestic legal frameworks while ensuring cooperation within agreed limits.

Transition to a New Union - A gradual transition plan to dissolve the EU and establish a new Union based on the described principles, including addressing assets, liabilities, and financing during the transition period.

Both scenarios oppose fundamental principles: national sovereignty against EU primacy, national constitutions over judicial activism, representative democracy over technocratic governance, subsidiarity and respect for national competencies over centralisation, national interests over self-proclaimed EU values, and freedom of expression over ideological control.

The danger of forced federalisation is not only about legal or administrative aspects. It attacks the very democratic legitimacy of European construction. Member states did not join the EU to become components of a federation, but for economic cooperation and mutual benefits. Transforming this union into a federal superstructure without the explicit consent of peoples represents a confiscation of national sovereignty through subterfuge.

Historical experience teaches us that durable federations are formed through the explicit will of constituent peoples, who share the same national identity, not through administrative deception. The United States, Germany, etc. – all were created through transparent constitutional processes in which citizens were informed and consulted about the nature of the new political construction, but primarily there existed human cohesion of culture, language, traditions, etc. What is happening in the EU is exactly the opposite: a hidden federalisation, through bureaucratic accumulation of competencies, without explicit democratic mandate.

If the Commission persists in this direction, discussions about withdrawal from the EU and its reconstruction on initial foundations – those of balanced economic cooperation – gain increasingly more traction in European capitals. It is a subject that "simmers on member states' agenda," as noted in Warsaw, with one notable exception: Romania, where these crucial debates seem not to penetrate public space, except for the conservative-sovereignist party AUR, the Alliance for the Union of Romanians.

This Romanian silence is not accidental. It reflects the complete capture of political and media elites by the federalist project, which guarantees them privileged access to resources and positions in the new European hierarchy. For these elites, federalisation means promotion in the continental power hierarchy, while for ordinary citizens it means losing any control over their own political destiny.

The Republic Captured by Criminal Organisations: The Caste

One of the themes debated at the event was the metamorphosis of far-left parties into what some participants called "criminal organisations" that use the state apparatus to promote their own financial interests.

The concept of "caste" was central to these discussions, although not named as such, but directly "criminal organization." Unlike traditional castes, based on birth or tradition, the modern caste forms around institutional control and financial flows. It does not proclaim itself openly but operates through discrete networks of influence, using the language of democracy and transparency to mask its true objectives.

This modern caste or discrete oligarchy is not based on classical ownership of means of production but on control of information flows, regulatory mechanisms, and distribution of public resources. Its members are not necessarily the richest people in society but those who control decision points in the socio-economic system. For example, a prosecutor with a modest salary but with the power to open or close cases can be infinitely more influential than a businessman with millions in account. But someone also made that prosecutor influential for protecting their own financial interests.

The functioning mechanism of this caste is fascinating through its refinement. Instead of directly confiscating private property, it creates a labyrinth of regulations, authorisations, and controls that make functioning impossible without its complicity. The entrepreneur is not directly expropriated but is forced to share profits with the bureaucratic network that can hinder or facilitate their activity. The independent journalist is not censored through direct prohibition but through cutting public advertising funds and marginalisation from distribution networks controlled by the caste.

This discrete oligarchy functions by capturing key institutions – justice, media, education, administration – and transforming them into instruments for perpetuating its own domination. Law thus becomes not an instrument of justice but a weapon in service of the caste, used to eliminate political adversaries and protect its own financial interests.

The phenomenon is not specific to Romania but is found throughout Europe, hence the interest of international participants in the mechanisms by which these oligarchic structures capture and undermine democracy.

What unifies these apparently different phenomena is the use of moral rhetoric and legal instruments to promote group interests presented as being those of the entire society. The modern caste never says it acts for its own benefit but always for "democracy," "transparency," "human rights," "the fight against corruption," or other concepts that sound noble but hide the true agenda.

Conservatism: The Movement Coming from Bottom to Top

Perhaps the most profound reflection of the event was the redefinition of conservatism not as a new ideology but as a return to what is natural and organic in society's organization. After decades of radical social experiments, conservatism appears not as a revolution but as a recovery of lost balance.

This perspective explains why conservatism does not need to "fight" for promoting its values – they are natural and impose themselves when not artificially suppressed. Only deviation from normal needs force to impose and maintain itself. Conservatism is not an ideology in the classic sense of the term because its power comes from bottom to top, from people to leadership, not vice versa.

In Warsaw, extensive discussion took place about this fundamental difference between conservatism and revolutionary ideologies. Marxism, radical liberalism, extreme feminism, all presuppose that existing reality is fundamentally defective and must be changed through systematic intervention by an enlightened „elite”. Conservatism, on the contrary, starts from the premise that the natural social order, which developed organically over millennia, contains accumulated wisdom that exceeds any elite's capacity to reconceptualise it.

This does not mean that conservatism rejects any change. On the contrary, it understands that change is inevitable and necessary but advocates for organic change, one that respects continuity and is based on accumulated experience. It is the difference between Evolution and Revolution, between natural Adaptation and forced Mutation.

This dynamic also explains conservatism's relationship with progress. Conservatism does not mean stagnation but progress within the limits of social acceptance, a natural rhythm of change that respects continuity and stability. It is organic progress, which does not violate the social fabric, unlike radical progressivism that imposes abrupt and artificial changes.

Therefore, conservatism cannot be defeated through purely rational arguments because it is not based on abstract-philosophical theory but on the lived experience of human communities. When a conservative defends private property, he does not quote Locke or Smith but remembers the concrete experience of his grandfather who built his house with his own hands. When defending religious traditions, he does not make a theological demonstration but thinks of the soul peace they brought him in life's difficult moments.

This rooting in concrete experience makes conservatism both more resistant to intellectual attacks and more vulnerable to rapid changes in social environment, but its values remain deeply valid for fundamental human nature.

The Orwellian Experiment in the Carpathians: When National Security Replaces Democracy

The presence of representatives from 23 countries in Warsaw was not accidental. Delegates from Belgium, Bolivia, Czech Republic, Cyprus, Croatia, Ecuador, Estonia, France, Greece, Guatemala, Ireland, Italy, United Kingdom, Mexico, Norway, Netherlands, Paraguay, Romania, Slovenia, Spain, South Korea, United States of America, and Venezuela came to understand and learn from the Romanian case – a shocking lesson about how fragile democratic institutions can be when captured by oligarchic interests.

The annulment of Romanian presidential elections while in progress represented an unprecedented moment in democratic history. For the first time, an EU and NATO member country completely canceled an electoral process for reasons unrelated to proven fraud or serious procedural irregularities but to the "unexpected" result of the popular vote.

The mechanism by which this confiscation of democracy was achieved was the subject of discussions in Warsaw. First, a media campaign was created to demonise the uncomfortable candidate, based on speculation and tendentious interpretations. Then vaguely defined "threats to national security" were invoked, which could not be publicly contested without being accused of treason. Finally, state institutions were mobilized in a coordinated effort to cancel elections, each justifying its action through the others' decisions.

What shocked the world was not only the fact itself but the ease with which it was accomplished and the absence of greater resistance from civil society. Romania demonstrated that an apparently consolidated democracy can be demolished in a few days if elites are united in this objective and if the population is sufficiently passive or misinformed.

The techniques used in the Romanian case could be catalogued as a "manual for undermining democracy" that can be applied in any country with weak institutions and a corrupt political class. Therefore, representatives present in Warsaw were trying to understand the mechanisms by which their own democratic systems could be protected from a similar scenario.

Delegates were interested in the role of social networks and algorithms in manipulating public opinion, the legal mechanisms by which a political decision can be masked under the appearance of a technical national security decision, etc.

The Romanian case became a case study on how easily the people's will can be confiscated in the name of "democracy" and "national security." It demonstrates that the main threat to democracy does not come from outside, from hostile regimes, but from inside, from elites who think they know better than the people what is in their interest.

The most painful lesson was that all institutions we consider guarantors of democracy – justice, secret services, mass media, political parties – can at any moment be mobilised against democracy if they are controlled by the same networks of interests. In Romania, all of these functioned in perfect synchronisation to prevent an electoral result that did not suit the dominant caste.

True democracy presupposes respecting the people's will, whatever it may be, as long as it expresses itself through legitimate channels. The moment political elites decide that certain electoral results are "unacceptable" and must be annulled, democracy ceases to exist, regardless of the justifications invoked.

The Romanian paradox consists in the fact that the annulment of elections was justified through defending democracy against "anti-democratic influences." This Orwellian inversion of meanings – in which destroying democracy becomes defending democracy – was identified as one of the main techniques of modern oligarchies for legitimising their own domination. Neo-Bolshevik techniques.

The same techniques, without annulling elections, were also applied during systematic disinformation during the presidential campaign in which George Simion was not supposed to win for the European federalisation project to continue. Poland, on the other hand, was more resilient in this case, which is why conservative candidate Karol Nawrocki won the elections.

All delegations with whom discussions were held understood that the Romanian experience is not an isolated case but a method that can be applied anywhere where democratic institutions are sufficiently weak or captured to allow such a manoeuvre.

The MEGA Call: Unity is Strength – Freedom First

The MEGA event in Warsaw marked a moment of crystallisation of the conservative movement. Between forced federalisation promoted by Brussels and the capture of democratic institutions by modern oligarchies, conservatives have identified threats and begun to articulate coherent responses.

The principle of subsidiarity, rejection of the modern caste, and return to natural values of social organization are not radical proposals but a return to the foundations on which civilisation was built. In this context, conservatism is not an opposition ideology but a rediscovery of balance and normality.

What crystallised in Warsaw is the awareness that Europe is at a decisive moment. The current direction, toward forced federalisation and institutional capture, is not irreversible, but the window of opportunity for changing course is closing rapidly. Every day of silence and passivity consolidates the positions of oligarchies that have captured European and national institutions.

European conservatives realised they can no longer limit themselves to sporadic protests or marginal criticisms. A comprehensive strategy is needed that includes reforming European treaties, reconstructing educational systems captured by progressive ideologies, and especially awakening European peoples to the reality of confiscating their democracy.

The Romanian experience demonstrated that modern oligarchies do not stop before any red lines when their interests are threatened. They are willing to destroy democracy to "save" it, to cancel elections to "protect" the electoral process, to censor to "combat disinformation." This Orwellian inversion of meanings is their main weapon, and the only way to counter it is systematic exposure of contradictions between discourse and reality.

The Romanian case remains a black stain on European democracy but also a precious lesson for all who believe that freedom and democracy are guaranteed once and for all. They must be permanently defended, and citizen vigilance is the price we must pay to keep them.

The Warsaw event demonstrated that this vigilance is beginning to manifest. European conservatives no longer passively accept Brussels' authoritarian drift. Europe is at a crossroads. The path of forced federalisation leads to dissolution of nations and captivity in technocratic offices in Brussels. The conservative path leads to a Europe of free nations, united through common interests but preserving their identity and sovereignty.

The choice belongs to European peoples – if they will be allowed to choose. The Romanian experience showed that this permission cannot be considered guaranteed. Therefore, European conservatives assumed the mission of protecting not only traditional values but the very right of peoples to choose their destiny.

The strategy that emerged from Warsaw discussions is not limited to passive resistance or protest. It includes building concrete alternatives to the current system.

In this way, this direct communication corridor between conservative movements from different European countries and beyond was also built. Modern oligarchies benefit from coordination at European level through EU institutions, Soros-funded NGO networks, and other supranational structures. Conservatives have not had equivalent networks until now, which made them vulnerable to coordinated attacks.

MEGA events represent the first step in building this conservative network.

This perspective marks a fundamental change in conservative thinking. If until now each national movement focused on internal problems, now there is awareness that the struggle is not only European but international and that it cannot be won through isolated efforts. European federalists have had this coordination for decades; European conservatives are only now beginning to build it.

Modern Europe was built on the ruins of a Europe destroyed by totalitarian ideologies of the last century. Now, a new totalitarian ideology – radical progressivism allied with globalist technocracy – threatens to destroy what has been rebuilt. European conservatives assumed the responsibility of preventing this new destruction and preserving for future generations a Europe where nations remain free, families remain intact, human dignity is respected, and peoples retain the right to choose their destiny.

The success of this mission does not depend only on political strategies or financial resources but on conservatives' capacity to remain faithful to their own principles in the face of power temptations and to maintain connection with their movement's roots. The experience of the last century teaches us that when conservatives become in turn a closed elite, they lose precisely what made them strong: legitimacy that comes from representing peoples' authentic aspirations.

The MEGA event in Warsaw was not just a political conference but a founding moment for the new conservative resistance. History will judge whether this resistance will succeed in stopping Europe's authoritarian drift or whether it will remain just a romantic parenthesis in an evolution that seems inevitable. What is certain is that the struggle for freedom and human dignity will continue, regardless of obstacles, because these are values that belong to human nature itself and cannot be definitively eradicated through any social engineering.

At the same time, we realised that Romania is in artificial informational isolation, where crucial debates for the European future are systematically censored or ignored by mainstream media.

This reality underlines once again the necessity of an independent conservative media network, capable of informing citizens about the true stakes of the historical moment Europe is going through. Without such a network, European peoples will continue to be kept in ignorance about their own destiny, while oligarchic elites will make crucial decisions in their name but against their fundamental interests.

MEGA Poland demonstrated however that this conservative mobilisation is not only a European-level movement. Although Europe faces specific challenges – such as forced EU federalisation – this is part of an international movement, where the globalist left has seized power in numerous countries and institutions, and conservative forces unite to stop this authoritarian drift, of a globalist caste trying to confiscate democracy and impose a uniformizing agenda that destroys cultural and national diversity.

In this global struggle for freedom and sovereignty, the MEGA event in Warsaw marked the beginning of a new era of international conservative cooperation. The final message of this gathering called "The Right Path" can be summarised in the words: "Unity is Strength – Freedom First".

Leave a comment

Subscribe now

Omul este o ființă paradoxală: egal în esență, inegal în manifestare.1 Această realitate fundamentală definește condiția umană și fundația oricărei societăți civilizate. Suntem egali în fața divinității și a legii pentru că împărtășim aceeași natură umană, aceeași demnitate ontologică, aceleași drepturi inalienabile care derivă din însăși existența noastră ca ființe raționale și libere.

Dar această egalitate fundamentală nu se extinde asupra manifestărilor noastre în lume. Aici, diferența este regula, nu excepția. Natura însăși ne-a înzestrat diferit: cu talente distincte, cu capacități variate, cu vocații diverse. Societatea dezvoltă și rafinează aceste diferențe naturale prin educație, experiență și exercițiul continuu al competențelor. A pretinde că toate aceste manifestări sunt egale înseamnă a nega evidența și a insulta înțelepciunea care a creat această diversitate.

Ordinea socială nu este o construcție arbitrară, ci o reflectare a acestei realități naturale. Fiecare rol în societate corespunde unor competențe specifice, unor responsabilități diferite, unor contribuții de natură și amploare distincte. Această ierarhie funcțională nu contrazice egalitatea în demnitate, ci o completează, oferind fiecăruia locul său natural în marea simfonie a existenței colective.

Doctrina neobolșevică și negarea realității

Ideologia contemporană care pretinde egalitatea absolută în toate domeniile reprezintă o revenire la doctrinele bolșevice sub o formă aparent mai civilizată. Această gândire, pe care o putem numi neobolșevică, neagă nu doar evidența empirică, ci însăși structura ontologică a realității sociale.

Neobolșevicii contemporani nu mai folosesc violența fizică pentru a impune nivelarea, ci manipularea emoțională și retorica falsului umanism. Ei prezintă diferențierea pe bază de competență ca fiind „discriminare" și transformă orice recunoaștere a excelenței într-o presupusă insultă adusă… mediocrității. Această strategie este mai subtilă decât teroarea bolșevică clasică, dar nu mai puțin distructivă.

Atacul nu se desfășoară frontal, ci prin eroziune graduală. Se începe cu subminarea respectului pentru competențele intelectuale, se continuă cu relativizarea valorii pregătirii specializate, și se ajunge la negarea oricărei diferențe între profesii, indiferent de complexitatea, responsabilitatea sau impactul social al acestora. Este o strategie de demolare sistematică a principiilor care susțin orice civilizație avansată.

Ordinea constituțională și reflectarea ierarhiei naturale

Constituția oricărei națiuni civilizate recunoaște implicit această diferențiere naturală prin instituirea unor puteri distincte, cu responsabilități și atribuții diferite. Puterea judecătorească, executivă și legislativă nu sunt egale în funcție, ci complementare în misiune. Fiecare are rolul său specific, definit de natura competențelor necesare și de amploarea responsabilității sociale.

Magistratul nu este superior ca ființă umană, dar rolul său în societate cere calități specifice: integritate absolută, cunoștințe juridice profunde, capacitatea de a judeca imparțial și devotamentul exclusiv față de justiție. Acestea nu sunt preferințe arbitrare, ci cerințe obiective derivate din natura însăși a funcției judecătorești.

Renunțarea la recunoașterea acestor diferențe funcționale ar însemna prăbușirea însăși a structurii sociale. O societate care nu mai distinge între competențe și responsabilități diferite este o societate care a renunțat la progres și s-a condamnat la stagnare.

Sacrificiul și recompensa în ordinea socială

Orice rol social superior în complexitate și responsabilitate implică sacrificii specifice. Cel care își dedică viața unei profesii de înaltă responsabilitate renunță la libertatea celui care prestează munci simple. El nu poate improviza, nu poate fi superficial, nu poate avea priorități private care să interfereze cu devotamentul său profesional.

În cazul celor care administrează justiția, acest sacrificiu este total: renunțarea la orice activitate care ar putea crea conflicte de interese, la oportunități de îmbogățire prin alte căi, la libertatea de a-și alege „clientela” sau de a-și orienta energia către proiecte personale. Această renunțare nu este o limitare arbitrară, ci o cerință obiectivă a independenței și imparțialității necesare justiției.

În schimbul acestui sacrificiu, societatea datorează o recunoaștere corespunzătoare. Nu din generozitate sau privilegiu, ci din necesitatea de a menține un echilibru just între ce se cere și ce se oferă. Când acest echilibru se rupe, fie prin creșterea exagerată a cerințelor, fie prin diminuarea recompenselor, întreaga instituție se prăbușește.

Diferența de putere nu dispare în societatea egalitaristă

Nivelarea prin mediocritate nu este doar o problemă practică, ci o tragedie filozofică. Ea neagă însăși valorea diversității umane și reduce bogăția existenței la un numitor comun anost. Într-o lume perfect egalizată, nu ar mai exista stimulente pentru dezvoltarea talentelor excepționale, nu ar mai fi nevoie de efort susținut pentru atingerea excelenței, nu ar mai exista măcar conceptul de progres.

Această viziune uniformizatoare trădează o neînțelegere profundă a naturii umane. Omul nu aspiră la mediocritate, ci la excelență. El nu își găsește împlinirea în identitatea cu masă, ci în dezvoltarea unicității sale. O societate care înăbușă aceste aspirații naturale creează nu egalitate, ci frustrare universală.

Mai mult, nivelarea absolută este în sine o imposibilitate logică. Chiar și în cea mai egalitaristă societate, vor exista cei care impun această egalitate și cei cărora li se impune. Diferența de putere nu dispare, ci se ascunde sub masca ideologiei. Rezultatul nu este egalitatea, ci dominația celor care manipulează conceptul de egalitate.

Democrația începe în diversitate și se sfârșește în cel mai mic numitor comun

Salvarea unei societăți care a căzut în capcana nivelării începe cu recunoașterea acestor adevăruri fundamentale. Nu toți oamenii sunt egali în toate privințele și această inegalitate nu este o nedreptate, ci o realitate pe care trebuie să o acceptăm și să o valorificăm constructiv.

Egalitatea în demnitate poate și trebuie să coexiste cu inegalitatea în funcție, competență și responsabilitate. O societate matură face această distincție fără a cădea nici în extrema discriminării arbitrare, nici în extrema nivelării absurde. Ea oferă oportunități egale, dar acceptă și/sau răsplătește rezultate inegale.

Această înțelegere nu este elitistă sau antidemocratică. Dimpotrivă, ea este singura bază pe care se poate construi o democrație funcțională, o economie prosperă și o cultură vibrantă. Doar acceptând și valorificând diversitatea umană putem crea o societate în care fiecare își găsește locul potrivit și contribuie la binele comun conform capacităților sale naturale.

În final, respectul pentru diferențele de competență și responsabilitate nu diminuează respectul pentru ființa umană, ci îi oferă expresia sa cea mai completă. O societate care prețuiește atât egalitatea fundamentală, cât și diversitatea manifestărilor umane, este o societate care permite fiecăruia să-și împlinească potențialul și să contribuie la progresul colectiv fără a fi redus la cele mai mic numitor comun al existenței.

AVERTISMENT: Ceea ce urmează nu este o simplă lectură. Este ghidul pentru cel mai sofisticat joc care există - viața însăși. Fiecare frază pe care o citești modifică punctajul tău în sistemul global. Fiecare concept pe care îl înțelegi te face sa înaintezi în rang. Nu poți părăsi jocul. Poți doar să descoperi regulile.

Mecanism activat.

Felicitări! Dacă ați citit paragraful anterior, ați intrat oficial în joc. Acum faceți parte din experimentul meu. Sau eu fac parte din experimentul vostru. Cine poate să spună?

NIVELUL 1: IDENTIFICAREA PARTICIPANȚILOR

În orice moment, în jurul tău se află cinci tipuri de jucători:

ARHITECȚII (Categoria: Legendar)

Aceștia nu joacă jocul - îl construiesc în timp real. Nu au opinii, au strategii pe termen lung care devin realitatea altora. Când un Arhitect spune „S-ar putea să se întâmple X", el nu prezice - el programează. Ei nu manipulează direct realitatea, ci îi creează pe cei care vor face asta.

Abilitate specială: Modelarea realității - pot schimba regulile jocului pentru toți ceilalți participanți

PĂPUȘARII (Categoria: Epic)

Aceștia știu că joacă un joc și sunt foarte buni la el. Ei mișcă pionii și caii pe tabla globală. Politicienii de succes, maeștrii marketingului, liderii de opinie - toți sunt Păpușari. Ei manipulează direct realitatea.

Abilitate specială: Influențarea maselor - pot controla narațiunea pentru grupuri mari de oameni

CAVALERII (Categoria: Rar)

Aceștia cred că luptă pentru Adevăr și Dreptate, dar de fapt sunt piese în jocurile altora. Sunt pasionați, convinși, și exact din acest motiv sunt aleși. Jurnaliștii de investigație, activiștii - toți Cavaleri care cred că își urmează propria misiune.

Abilitate specială: Crez într-un ideal - pot mobiliza emoțional alte personaje, dar sunt vulnerabili la manipulare prin ideal

MERCENARII (Categoria: Comun)

Aceștia știu că e un joc, dar joacă doar pentru profit personal. Nu le pasă cine câștigă sau pierde, atâta timp cât ei fac bani din haos. Influenceri, consultanți, speculanți - toți Mercenari care vând servicii ambelor părți.

Abilitate specială: Optimizarea profitului - pot găsi modalități de câștig din orice situație, dar nu au loialitate

POPULAȚIA (Categoria: Peste tot)

Aceștia nu știu că joacă un joc. Cred că realitatea „se întâmplă" și ei doar reacționează. Consumă conținut, votează, cumpără, se supără, se bucură - toate la comandă. Sunt sursa de energie care alimentează jocul tuturor celorlalți.

Abilitate specială: Puterea colectivă - în număr mare pot schimba cursul jocului, dar sunt predictibili și manipulabili

NIVELUL 2: MECANICILE AVANSATE

SISTEMUL DE SCOR ASCUNS DE PUTERE

Fiecare jucător are un scor ascuns de Putere (P). P se câștigă prin:

• Modificarea comportamentului altui jucător (+10 P)

• Schimbarea opiniei unui grup (+50 P)

• Crearea unei tendințe culturale (+500 P)

• Influențarea unei decizii politice majore (+5000 P)

• Redefinirea realității pentru o generație întreagă (+50000 P)

TEHNICA „PLANTAREA LA MARE ADÂNCIME"

Cea mai sofisticată tehnică din joc. Nu plantezi direct o idee - plantezi condițiile care îi vor face pe ceilalți să ajungă singuri la ideea ta. Merge pe trei niveluri:

Nivelul 1: Creezi un context în care ideea ta pare singura soluție logică

Nivelul 2: Îi lași pe alții să „descopere" ideea și să se simtă genii

Nivelul 3: Îi susții din umbră când promovează „descoperirea" lor

Exemplu de joc: Vrei să convingi o companie să adopte o anumită strategie.

Mișcare de începător: Le prezinți direct strategia.

Mișcare de profesionist: Le dai date care îi vor duce inevitabil la strategia ta.

Mișcare de maestru: Creezi situația de piață în care strategia ta devine evident necesară.

Mișcare legendară: Faci ca ei să își dea seama de strategia ta în timp ce „analizează" comportamentul competitorilor pe care i-ai influențat tu să o adopte primii.

NIVELUL 3: OPERAȚIUNILE MAJORE

OPERAȚIUNEA „SCHIMBAREA CONSENSULUI"

Țintă: Schimbarea unei credințe majore într-o societate

Dificultate: de coșmar

Timp necesar: 5-20 ani

Faza 1: Semănatul - Plantezi ideile în cercurile academice, artistice sau marginale

Faza 2: Cultivarea - Îi susții pe „pionierii" care promovează ideile astea

Faza 3: Normalizarea - Faci ca ideile să pară „normale" prin repetare și asociere cu lucruri deja acceptate

Faza 4: Instituționalizarea - Ideile devin politici, legi, materie de învățământ

Faza 5: Cultul - Cine se opune ideilor devine „extremist" sau „înapoiat"

OPERAȚIUNEA „REALITATEA PARALELĂ"

Cel mai greu rezultat de obținut: să creezi o realitate complet paralelă pentru un grup mare de oameni.

Ce îți trebuie:

• Controlul surselor de informație (media și social media)

• Algoritmi personalizați de confirmare (alianța tech)

• Lideri carismatici care să te reprezinte (+rețeaua de reprezentanți ai lor)

• Sistem de recompense pentru conformitate (matricea dtimulentelor)

• Mecanisme de excludere pentru rebeli (instrumentele presiunii sociale)

Ce câștigi: Poți defini realitatea pentru milioane de oameni în același timp.

NIVELUL 4: META-JOCUL

Aici devine cu adevărat interesant. Odată ce realizezi că totul e un joc, te întrebi: cine a făcut regulile jocului însuși?

Și realizezi că poate nu există un creator. Poate jocul s-a creat singur, printr-un proces evolutiv în care regulile care supraviețuiesc sunt cele care se auto-perpetuează cel mai eficient.

PARADOXUL OBSERVATORULUI

Prin faptul că citești asta și înțelegi jocul, l-ai schimbat deja. Observația modifică sistemul observat. Acum ești simultan:

• jucător care înțelege regulile

• parte din experiment

• observator al propriei participări

TWIST

Ce faci în situația în care descoperi că „totul e un joc" e ea însăși o mișcare în joc? Dacă cineva vrea să îți dea iluzia că înțelegi sistemul ca să te facă mai ușor de controlat?

Un jucător care crede că înțelege jocul, dar, în realitate, nu înțelege decât nivelul pe care i se permite să îl înțeleagă...

PROVOCAREA FINALĂ

Provocarea ta, dacă alegi să o accepți: să îți dai seama la ce nivel joci cu adevărat. Să determini dacă ești:

• O parte din Populație, care tocmai a început să înțeleagă

• Un Cavaler care a descoperit că lupta lui e parte din joc

• Un Mercenar care învață regulile pentru profit

• Un Păpușar în devenire

• Un Arhitect care testează propriile creații

• Sau ceva complet diferit, ce nu am anticipat

Singurul mod să afli e să începi să joci ca observator și să vezi cine sau ce încearcă să te oprească să avansezi la nivelul următor.

PARTEA CEA MAI BUNĂ?

Jocul tocmai a început.

[Salvarea automată a fost activată. Progresul tău a fost înregistrat. Nu poți anula citirea acestor informații.]

NIVEL BONUS DEBLOCAT: Acum că știi că eu știu că tu știi, ce vei face cu această cunoaștere? Și cum vei ști dacă ceea ce faci e cu adevărat alegerea ta sau următoarea mișcare pe care am anticipat-o?

Leave a comment

Subscribe now

Acesta reprezintă un caz de studiu perfect despre cum poți avea dreptate din punct de vedere tehnic, dar să eșuezi spectaculos în comunicarea publică. Ca persoană cu o formare în domeniul juridic, înțeleg perfect provocările pe care le întâmpină specialiștii când trebuie să traducă chestiunile juridice (legaleza) în limbajul accesibil publicului larg. Și eu mă confrunt uneori cu aceleași dificultăți - nu din lipsă de empatie, ci pentru că mintea tehnică are tendința să se concentreze pe precizie și pe aspectele procedurale, în detrimentul impactului emoțional al mesajului.

Doar că nu trebuie să uităm niciodată că noi vorbim unor oameni, iar oamenii filtrează totul nu într-un context perfect logico-rațional, ci emoțional, prin propriile experiențe.

Anatomia unei comunicări eșuate

Declarația că o pensie de 11.000 de lei este „mică" nu este doar o gafă de comunicare - este un exemplu perfect despre cum perspectiva tehnică poate umbri perspectiva socială. Din perspectiva unui magistrat care câștigă 20.000 de lei net lunar, această pensie reprezintă într-adevăr o reducere drastică la 55% din venit. Însă din perspectiva unui român care supraviețuiește cu o pensie medie de aproximativ 3.000 de lei, aceeași sumă e de aproape patru ori mai mare decât ce primește el.

Un pensionar care a muncit 35 de ani ca profesor, medic sau inginer se întreabă firesc: „De ce munca mea nu valorează la fel de mult? De ce viața mea de după pensionare nu merită același nivel de confort? În ce fel jobul unui magistrat este de patru ori mai important decât al meu?" Aceste întrebări nu sunt răutăcioase - sunt perfect legitime și vin din sentimentul foarte uman că toată munca cinstită merită respect și recunoaștere.

Aici regăsim prima lecție fundamentală de comunicare: contextul receptorului este la fel de important ca mesajul transmis. Când vorbești în spațiul public, nu te adresezi colegilor de breaslă, ci unei audiențe care măsoară orice declarație prin prisma propriei experiențe de viață.

Argumentul valid, comunicarea eșuată

În esență, doamna jud. Costache încerca să explice ceva just: un magistrat care nu poate să își suplimenteze veniturile în timpul carierei din cauza incompatibilităților prevăzute în legislație trebuie să aibă, după ieșirea din sistem, o pensie care să îi mențină un nivel de trai decent, apropiat de nivelul pe care l-a avut înainte. Altfel, independența sa financiară devine o poveste frumoasă care nu rezistă la contactul cu realitatea.

Ideea de bază este simplă: pensia ar trebui să îți permită să trăiești la un nivel apropiat cu perioada activă, nu să te transforme într-un om care trebuie să își reinventeze viața profesională la pensie. Pensionarea înseamnă recunoașterea faptului că omul nu mai are energia, sănătatea sau dorința de a fi productiv profesional - altfel nu s-ar numi pensionare, ci doar schimbare de job. Pentru magistrat, acest principiu devine și mai important, pentru că el nu a putut niciodată să dezvolte „planuri B" financiare în timpul carierei din cauza incompatibilităților prevăzute de lege. Pensia de serviciu („pensia specială”) este, în această logică, garanția că renunțarea la alte venituri în timpul carierei vor fi compensate printr-o pensie care să îi permită o retragere adevărată, nu doar o schimbare de job la vârsta pensionării.

Toate acestea sunt argumente valide din punct de vedere tehnic.

Problema este că publicul nu procesează informația în mod rațional, ci emoțional. Când auzi „11.000 de lei pensie mică" în timp ce tu te gândești cum să plătești toate facturile și să îți mai rămână bani și pentru mâncare pentru toată luna, primul tău instinct nu este să analizezi restricțiile de incompatibilitate ale magistratului. Primul tău instinct este să simți indignare la ceea ce percepi ca fiind o deconectare totală de realitate.

Doamna jud. Costache a sărit direct la explicațiile tehnice, ignorând complet starea emoțională a celor care o ascultau. A sunat ca un bogat care se plânge că mașina sa de lux consumă prea mult în fața unor oameni care merg pe jos.

Nu poți să ceri respect pentru argumentele tale până nu arăți respect pentru experiența celui care te ascultă. Aceasta nu înseamnă să renunți la precizia tehnică sau să îți compromiți principiile. Înseamnă să le îmbraci în înțelegere umană și să recunoști că adevărul tehnic fără empatie socială devine aroganță percepută.

Paradoxul independenței prin dependență

Argumentația că independența magistraților depinde de bani, totuși, creează un paradox fundamental pe care judecătorul Simina Tănăsescu l-a identificat cu o claritate șocantă în opinia sa dintr-o decizie CCR din 2020, despre care am scris aici. Sistemul hibrid actual - partea contributivă plus suplimentul din bugetul de stat - creează exact opusul independenței: o dependență structurală de deciziile puterii politice.

Adevărul este că sistemul actual nu garantează independența reală a magistraților, ci creează doar iluzia acesteia. Un judecător care știe că pensia sa depinde de deciziile politice ale parlamentului nu poate fi cu adevărat independent, indiferent de cât de multe legi, inclusiv Constituția, proclamă această independență.

Soluția nu este să ceri mai mulți bani de la aceiași politicieni de care vrei să fii independent. Soluția este să ceri să fie construit un sistem de pensii ocupaționale, bazat pe fonduri separate, gestionate independent, care să elimine orice posibilitate de șantaj financiar din partea puterii politice.

Limbajul puterii versus limbajul serviciului

Cea mai mare problemă de comunicare a doamnei jud. Costache a fost adoptarea inconștientă a „limbajului puterii" în loc de „limbajul serviciului". Întreaga sa retorică transmite ideea că magistrații sunt o categorie aparte care merită un tratament special, nu niște servitori publici care au ales o profesie cu responsabilități mari.

Limbajul puterii își asumă superioritatea și cere respect pe baza statutului. Limbajul serviciului tratează cu Respect pe cei cărora i se adresează, își asumă Responsabilitatea misiunii încredințate și câștigă, la rândul lui, respectul celorlalți prin Rezultate. Primul spune „suntem unici și merităm mai mult", al doilea spune „ne-am asumat o misiune dificilă și vrem să o îndeplinim cu demnitate".

Diferența nu este doar de nuanță - este de filozofie fundamentală despre relația dintre autorități/instituții și cetățeni.

Defectul profesional care devine handicap social

Această abordare tehnică și lipsită de empatie nu este întâmplătoare. Este, de fapt, un defect profesional care și-a găsit drumul și în comunicarea publică. Magistrații sunt antrenați să gândească și să scrie tehnic, fără nuanțe emoționale. Hotărârile lor judecătorești sunt documente sterile care se concentrează exclusiv pe aspectele juridice.

Știu din experiența proprie că atunci când magistrații români redactează hotărâri judecătorești ce fac obiectul unor cereri de extradare/mandate de executare a pedepsei, colegii lor din alte țări se plâng că textele sunt atât de tehnice și lipsite de context încât devin foarte greu de înțeles pentru sistemele juridice diferite. Magistrații noștri scriu ca niște roboți juridici - eficienți din punct de vedere tehnic, dar complet deconectați de dimensiunea umană a cazurilor pe care le judecă.

Această „robotizare" profesională i-a transformat într-o categorie percepută ca fiind rece, distantă și elitistă. Când acest stil de comunicare iese din sălile de judecată și intră în spațiul public, rezultatul este dezastruos.

Rolul unui interviu: povestirea, nu predicarea

Un interviu nu este o hotărâre judecătorească sau un referat tehnic. Este o conversație care trebuie să creeze o legătură între cel care vorbește și cel care ascultă. Rolul unui interviu este să convingă și să construiască încredere, nu să demonstreze superioritatea tehnică a celui intervievat.

Doamna jud. Costache a tratat interviul ca pe o pledoarie în fața unei instanțe, când de fapt era o conversație cu oameni care nu înțeleg limbajul juridic și care au nevoie să simtă că magistratul înțelege lumea în care trăiesc ei și că le cere sprijinul ca mai departe magistrații să își îndeplinească rolul cu care au fost învestiți constituțional chiar de către ei.

Casta sau serviciul public?

Cea mai gravă consecință a acestei comunicări dezastruoase este că a întărit percepția că magistrații formează o castă privilegiată, deconectată de realitatea cetățenilor obișnuiți. Această percepție nu este doar nedreaptă pentru magistrații integri - este toxică pentru întreg sistemul democratic.

O justiție percepută ca făcând parte dintr-o castă nu poate fi niciodată o justiție în care cetățenii au încredere. Iar fără încrederea publică, independența tehnică devine irelevantă, pentru că nimeni nu mai respectă deciziile unei instanțe pe care o percepe ca fiind părtașă sau elitistă.

Pentru a-și recâștiga credibilitatea, magistrații trebuie să facă o schimbare fundamentală de perspectivă: de la mentalitatea de castă privilegiată la cea de serviciu public. Aceasta înseamnă să comunice ca niște oameni care servesc alți oameni, nu ca niște tehnocrați care administrează un sistem abstract.

Independența nu este un privilegiu care se acordă, ci o garanție a responsabilității față de ceilalți. Iar singura modalitate de a beneficia de aceasta independență este să demonstrezi că o folosești în slujba tuturor cetățenilor, nu doar în beneficiul propriei categorii profesionale.

Drumul către încrederea publică nu este cu sens unic

Comunicarea funcționează ca traficul: trebuie să meargă în ambele sensuri pentru a fi eficientă. Magistrații români au transformat-o într-o stradă cu sens unic pentru că ei dau sentința, ceilalți execută. Acum ei decid, ceilalți acceptă.

Doamna Costache a condus cu viteză pe această stradă cu sens unic, fără să observe că a intrat într-o zonă pietonală plină de oameni care mergeau în direcția opusă. Rezultatul era previzibil: un accident în care toată lumea a ieșit rănită.

Dacă magistrații nu vor înțelege că adevărata comunicare înseamnă să asculți la fel de mult cât vorbești, vor continua să provoace accidente în fiecare intersecție cu opinia publică.

Și într-o democrație, toate străzile ar trebui să aibă dublu sens.

Leave a comment

Subscribe now